pregateste pagina pentru tiparire

































 
 RUGĂCIUNEA 

Tatăl nostru
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 05.02.2004; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior Numele lui Dumnezeu

"Sfințească-se numele tău".

Cele șapte cereri pe care le rostim în rugăciunea Tatăl nostru nu sunt puse la întâmplare. Ele se succed într-o înlănțuire și o ierarhie admirabilă.

"Tatăl nostru care ești în ceruri, sfințească-se numele tău." Sfințirea numelui lui Dumnezeu este lucrul cel mai important și cel mai prețios pe care îl putem cere și trebuie să-l cerem în rugăciune. Sfântul Toma de Aquino, comentând rugăciunea Tatăl nostru, face o observație foarte importantă. Ne spune că în această primă cerere sunt cuprinse, de fapt și celelalte șase: dacă numele lui Dumnezeu este sfințit în inimile și viața noastră, înseamnă că vine împărăția sa; dacă vine împărăția, înseamnă că se face voia sa; dacă se face voia sa, putem fi siguri că Dumnezeu nu ne va lăsa să murim de foame, ne va da nouă pâinea cea de toate zilele - în intenția lui Isus pâinea cea de toate zilele e în primul rând pâinea euharistică; iar dacă putem primi pâinea cea de toate zilele a euharistiei, înseamnă că Dumnezeu ne-a iertat toate greșelile noastre ca să ne putem apropia de ea; și dacă el ne-a iertat, aceasta presupune că și noi am iertat greșiților noștri; și dacă ne-a iertat greșelile noastre, evident că el nu va lăsa să cădem din nou în ispită, ci ne va apăra de Cel Rău, ca să nu ne întoarcem la greșelile pe care ni le-a iertat.

Pentru a înțelege bine prima cerere din Tatăl nostru trebuie să cunoaștem ce importanță avea numele la evrei și la orientali, în general. Modernii pun copiilor nume din motive sentimentale: copilul primește un anumit nume pentru că așa se chema și bunicul, sau tatăl dorește ca fiul să-i moștenească numele. Numele vedetelor de filme, al campionilor sportivi, numele cântărețelor de muzică ușoară sunt mai îndrăgite decât numele sfinților din calendar. Când Nadia Comăneci era în vogă, Nadia era un nume foarte frecvent dat fetițelor.

Pentru un israelit, în schimb, numele nu era o simplă etichetă pusă din exigențe anagrafice, dar reprezenta esența persoanei și destinul individului. Numele era decisiv pentru viitorul individului. Numele era o binecuvântare pentru copil și un blestem pentru dușmanii lui. Numele exprima misiunea pe care o ființă o are de îndeplinit în univers. Israelitul gândea astfel: de când Adam a dat în paradisul pământesc un nume fiecărui animal, animalul îndeplinește o misiune în lumea creată. De pildă, dacă Adam l-a chemat pe cal, cal, nu a făcut-o pentru că animalul era un cal, ci pentru ca, din acel moment, acest animal să îndeplinească în lume funcția de cal. Tipic în această privință este episodul pe care îl citim în cartea întâi a lui Samuel (25,25). Când regele David vrea să-i aplice o pedeapsă exemplară lui Nabal care îl insultase, soția regelui, Abigail, îi iese în întâmpinare și încearcă să-l îmbuneze cu aceste cuvinte: "Să nu-și pună Domnul meu mintea cu omul acela rău, cu Nabal, căci, cum îi este numele, așa este și el; Nabal (Nebun) îi este numele, și este plin de nebunie".

Primul om pe care îl crează Dumnezeu primește numele de Adam, care înseamnă, simplu, om. Nu numai fiindcă a fost extras din țărână roșietică, așa cum indică etimologia cuvântului Adam, dar fiindcă omul, Adam, conținea în germen, în embrion, întreaga omenire viitoare. Numele pe care îl primește soția sa, Eva, exprimă ce este ea în esență: mama tuturor celor vii. Avram devine Abraham, ceea ce înseamnă "tată iubitor", Iacob, după misterioasa luptă cu îngerul Domnului, devine Israel, adică "puternic contra lui Dumnezeu", copilul pe care îl va aduce Maria pe lume va primi numele Isus, adică: "Dumnezeu salvează", Simon, primește numele de Petru; nu e o poreclă sau un supra-nume, efectiv din acest moment el devine stâncă a Bisericii lui Cristos până la sfârșitul veacurilor. Când Dumnezeu dă un nume sau schimbă un nume el fixează un destin sau schimbă un destin.

Numele nu numai că exprimă personalitatea, esența intimă, rațiunea de a fi, dar a rosti un nume înseamnă a te supune, a-l recunoaște de stăpân pe posesorul numelui, a te pune sub protecția lui, a beneficia de forța cu care este dotat acel nume. Femeia, primind numele bărbatului, intră sub autoritatea și protecția lui. Apostolul Petru, la câteva zile după Rusalii, în pridvorul templului din Ierusalim, vindecă un olog cu forța numelui lui Isus: "Argint și aur nu am, da ce am îți dau: în numele lui Isus Cristos din Nazaret, scoală-te și umblă" (Cf. Fapte 3,1-10).

Popoarele păgâne țineau secretul cu privire la numele zeilor lor, căci a le cunoaște și a le invoca numele înseamna a profita de forța lor. În timp de război, a descoperi dușmanului numele zeilor țării însemna trădare de țară și se pedepsea cu moartea.

Dumnezeu îi descoperă lui Moise numele său: Iahve, adică, eu sunt cel care sunt; eu sunt ființa însăși care dau ființă la tot ce ființează, eu sunt Creatorul tău și Creatorul lumii. Trăsătura primordială a acestui nume care exprimă esența lui Dumnezeu este sfințenia. "Eu sunt Iahve,Dumnezeul vostru... fiți sfinți, căci eu sunt sfânt." (Lev 11,44).

Rădăcina ebraică a cuvântului sfânt, ca de altfel și cea latină: sancio, ire, cuprinde în ea ideea de separare. Așadar, când spunem că Dumnezeu este sfânt, spunem că Dumnezeu este transcendentul, unicul, incomparabilul, cu totul Celălalt, puritatea totală, binele absolut, frumusețea imaculată. Sfințenia lui Dumnezeu este numită adesea în Biblie gloria lui Dumnezeu: "Așa vorbește Domnul: Îmi voi arăta splendoarea și sfințenia înaintea mulțimii popoarelor și vor ști că eu sunt Iahve" (Ez 38,23). Iahve nu are nimic de a face cu zeii și idolii păgânilor cu chip de om, sau de animale ca în Egipt, sau de monștri ca în Babilon. El nu se confundă cu soarele și cu luna la care se închinau păgânii. În Biblie sfânt e sinonim cu divin și expresia Dumnezeu este sfânt se poate traduce cu expresia: Dumnezeu este Dumnezeu.

Când Dumnezeu își descoperă sfințenia sa, adică maiestatea sa, omul își dă seama de distanța infinită care-l separă de Creator; se recunoaște mic, păcătos, incapabil să-și deschidă gura. Exclamă plin de admirație, dar și de groază, ca și Isaia când l-a văzut pe Domnul căruia serafimii îi cântau acoperindu-și fața cu aripile: Sfânt, Sfânt, Sfânt: - Vai mie! Sunt un om pierdut (Is 6). Așadar, sfințească-se numele tău, s-ar putea traduce astfel: sfințenia, transcendența, maiestatea ta dumnezeiască să fie recunoscută, cinstită, preamărită, respectată, iubită de toată făptura.

Această distanță infinită, adică sfințenia sa, Dumnezeu o afirmă la tot pasul în Vechiul Testament, spre a arăta că Dumnezeu e Dumnezeu iar omul e om și nu se pot confunda unul cu altul. Să nu uităm că mentalitatea panteistă era generală în antichitatea păgână.

"Eu Domnul, Dumnezeul vostru, sunt Sfânt" (Lev 19,2).
"Eu sunt Dumnezeu și nu om, eu sunt cel Sfânt în mijlocul tău" (Osea 11,9).
"Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Sfântul lui Israel, mântuitorul tău" (Is 43,3).

Viața lui Isus s-a consumat în întregime în serviciul numelui lui Dumnezeu. Misiunea lui Isus a fost sfințirea numelui lui Dumnezeu. Inima sa a ars permanent de această pasiune, de această dorință: să-l facă cunoscut, adorat, iubit pe Dumnezeu. Alt interes nu a avut în viață:

"Am făcut numele tău cunoscut oamenilor pe care mi i-ai dat în lume" (In 17,12). "Eu le-am făcut cunoscut numele tău și îl voi mai face cunoscut" (In 17,26). "Cât timp am fost cu ei, i-am păstrat în numele tău pe cei pe care mi i-ai dat și i-am păzit; și nici unul dintre ei nu s-a pierdut afară de fiul pierzării" (In 17,12).

De mic copil Isus a recitat la sinagoga din Nazaret rugăciunea numită Qaddish, adică Sfințirea Numelui:

"Să fie preamărit și sfințit Numele tău cel Mare, în lumea pe care ai creat-o potrivit voinței tale... Să fie pururi lăudat numele lui din veci în veci. Să fie binecuvântat, celebrat, glorificat, exaltat, înălțat, onorat, magnificat și lăudat numele celui Sfânt..."

Fără îndoială că și Isus, când i-a murit tatăl purtător de grijă, Iosif, a spus rugăciunea Qaddish Yatom, adică binecuvântarea orfanilor, rugăciune pe care o spuneau copiii la moartea părinților, soțul sau soția când îi murea partenerul de viață, ca și părinții când le murea un copil. Numele lui Dumnezeu trebuia sfințit, adică preamărit, și în clipele de durere și de plâns.

Ucenicii lui Isus nu trebuie să uite nici o clipă, că asemenea Învățătorului, preocuparea primordială, interesul suprem al vieții, pasiunea mistuitoare și unica dorință e aceea de a sfinți numele lui Dumnezeu, adică de a-l face pe Dumnezeu cunoscut, recunoscut, adorat și iubit de oameni.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire