pregateste pagina pentru tiparire

































 
 RUGĂCIUNEA 

Tatăl nostru
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 05.02.2004; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior "Nostru"

Ucenicii care i-au cerut lui Isus să-i învețe să se roage, au reținut bine ce le-a spus Mântuitorul: "Voi când vă rugați să spuneți așa: Tatăl nostru." Nu Tatăl meu, ci Tatăl nostru. Rostind această rugăciune, toți copiii lui Dumnezeu se proclamă solidari între ei, frați în credință și iubire, uniți cu toții prin legătura minunată a botezului lor. Pustnicul cel mai singuratic, întemnițatul izolat în celula închisorii, bolnavul uitat de toți pe patul spitalului, nu spune: Tatăl meu, ci Tatăl nostru, căci știe că nu se roagă singur, nici nu se roagă numai pentru el. El este unit cu toți frații săi de departe și de aproape care se roagă în lume aceeași rugăciune. Când un bărbat, o femeie, un copil spune: Tatăl nostru, e întreaga Biserică din toate timpurile și din toate colțurile lumii care se roagă cu el, prin el și pentru el. E rugăciunea care ne leagă pe unii de alții și pe toți ne leagă de Cristos care a rostit-o cel dintâi. Scrie Sfântul Ciprian în tratatul său De dominica oratione:

"Mai presus de toate, Învățătorul păcii și Maestrul unității, nu vrea ca noi să ne rugăm individual și izolat, adică numai pentru noi înșine. Nu spunem: Tatăl meu care ești în ceruri; și cu atât mai puțin: pâinea mea cea de toate zilele dă-mi-o mie astăzi. Și nimeni nu se roagă să-i fie iertată numai greșeala lui, nici nu cere ca el singur să nu fie dus în ispită și să fie mântuit de Cel Rău. Rugăciunea noastră este publică și comunitară și, când ne rugăm, ne rugăm pentru tot poporul, nu pentru fiecare în parte, pentru ca tot poporul să fie una. Dumnezeul păcii și Maestrul armoniei ne-a învățat unitatea, a voit ca unul să se roage pentru toți, așa cum el, ne-a purtat în el pe toți."

Iar cuvintele Sfântului Augustin, vorbind despre rugăciunea Tatăl nostru, ne merg de-a dreptul la inimă:

"Uneori, părinții după ce au adus pe lume un copil, doi sau trei, le e teamă să mai aducă alții pe lume, ca să nu-i vadă cerșind. Dar moștenirea pe care (Dumnezeu) ne-o promite este atât de mare încât pot s-o obțină mulți fără ca cineva să ducă lipsă sau să îndure necazurile sărăciei, de aceea a chemat la fraternitate popoarele păgâne și astfel unicul Fiu are frați nenumărați care pot să spună: Tatăl nostru, care ești în ceruri. Așa s-au rugat cei care au fost înaintea noastră, așa se vor ruga cei care vor veni după noi. Vedeți câți frați are unicul Fiu prin harul său, împărțind moștenirea cu cei pentru care a îndurat moartea. Avem un tată și o mamă pe pământ ca să ne naștem pentru suferințe și pentru moarte; am găsit alți părinți: Dumnezeu Tatăl nostru și Biserica mama noastră, prin care să ne naștem la viața veșnică. Să fim cu băgare de seamă, preaiubiților, ai cui fii suntem și să trăim așa cum se cuvine să trăiască cei care au un atare Tată. Uitați-vă, Creatorul nostru a binevoit să fie Tatăl nostru".

Am spus în meditația precedentă că pentru ucenicii lui Isus și pentru prima generație de creștini a fost foarte greu să rostească primul cuvânt din rugăciunea învățată de Mântuitorul: să se adreseze lui Dumnezeu numindu-l Abba-tăticule! Au îndrăznit totuși să-l rostească, fiindcă așa era porunca Mântuitorului și învățătura lui dumnezeiască. În plus, era Duhul Sfânt care, cum spune Sfântul Pavel, a fost trimis de Dumnezeu în inimile lor și îi făcea să strige: Abba, adică Tată. Dar a rosti al doilea cuvânt, cuvântul "nostru" e, de fapt, mult mai greu și cere și mai multă îndrăzneală. Iar dacă îl rostim cu atâta dezinvoltură, se datorează faptului că suntem distrați, neatenți, inconștienți atunci când îl rostim. Dreptul de a spune: Tată, ne vine de sus, de la Isus. Dreptul de a spune: nostru, trebuie să-l cucerim prin munca și eforturile noastre. Ne amintim de scena din Cartea Genezei: Dumnezeu adresează lui Cain această întrebare tulburătoare: "Unde este Abel, fratele tău?" Din răspunsul lui Cain nu lipsește o doză de obrăznicie: "Nu știu. Ce, sunt eu păzitorul fratelui meu?" Când ne rugăm lui Dumnezeu: Tatăl nostru, Dumnezeu ne pune aceeași întrebare: dacă eu vă sunt Tată, unde sunt frații voștri?

Ne mai amintim de o scenă, de data aceasta din Evanghelie. Fiul mai mare din parabola Fiului risipitor, cel foarte corect, care niciodată nu călcase porunca tatălui său, supărat, refuză să intre în ogradă și îi reproșează tatălui său: "Acest fiu al tău care ți-a tocat averile cu desfrânatele..." Replica tatălui vine prompt: "Acest frate al tău era mort și a înviat, era pierdut și a fost găsit". În acea zi, tatăl din parabolă și-a regăsit copilul rătăcit dar și-a pierdut copilul cuminte. Mai exact, în acea zi, copilul cuminte și-a pierdut tatăl refuzând să-l recunoască de frate pe fratele său. Expresia: acest fiu al tău, echivala cu acest individ care nu e fratele meu". Fratele care nu-și mai recunoaște fratele, încetează de a mai fi fiu, rămâne fără tată. Dumnezeu spune: dacă acesta nu e fratele tău, eu nu pot fi Tatăl tău. Nu ai voie să mă invoci cu acest titlu.

Scriitorul bisericesc Tertullian are un cuvânt surprinzător. Zice: "Creștin nu te naști, ci devii". Cum devii creștin, adică fiu al lui Dumnezeu? Iubindu-i pe frații tăi cu iubirea cu care îi iubește Dumnezeu, Tatăl ceresc, pe copiii săi. Cu cât iubești mai mult pe frații tăi, cu atât devii mai mult fiu al lui Dumnezeu. E spus în alte cuvinte ceea ce Mântuitorul ne spune în Evanghelia Sfântului Matei: "Eu vă spun: Iubiți pe dușmanii voștri, binecuvântați pe cei care vă blestemă, faceți bine celor care vă urăsc, și rugați-vă pentru cei care vă asupresc și vă prigonesc". Și aici, atenție: "Ca să fiți - să deveniți - fii ai Tatălui vostru care este în ceruri, care face să răsară soarele său peste cei răi și peste cei buni, și face să cadă ploaia peste cei drepți și peste cei nedrepți... Voi fiți, așadar, desăvârșiți, după cum și Tatăl vostru cel ceresc este desăvârșit" (Mt 5,44-45;48). Iată prin urmare condiția recerută ca să fiți, să deveniți, fii ai Tatălui care este în ceruri.

Iubirea de aproapele, prin care devenim copii ai lui Dumnezeu, nu e un sentiment, nu e simpatie, nu e înclinație naturală, ea se cucerește prin luptă, prin eforturi uneori eroice. E bine să amintim o teorie pe care psihologia astăzi o consideră dovedită științific. Potrivit acestei teorii, subconștientul fiecăruia dintre noi emite așa-numiții feromoni, adică mii și mii de unde bio-magnetice pe secundă, care se răspândesc cu o viteză extraordinară. Feromonii fiecăruia dintre noi au o anumită lungime de undă. Dacă întâlnesc feromonii altor persoane care au aceeași lungime de undă atunci se stabilește imediat simpatia, atracția, iubirea față de acele persoane. Așa se întâmplă că persoane pe care le vedem pentru prima dată, ne apar imediat simpatice. Dacă se întâlnesc feromoni cu lungimi de undă diferită, apare imediat antipatia, repulsia, ura. Așa se explică faptul că persoane pe care le vedem pentru prima dată, ne apar imediat antipatice și respingătoare. E ceva asemănător cu grupele sanguine compatibile sau incompatibile. O perfuzie cu sânge de altă grupă sanguină înseamnă uciderea bolnavului. Există și feromoni universali, după cum sunt și grupe sanguine universale. Deținătorii acestor lungimi de undă sunt persoane simpatice, atrăgătoare pentru toată lumea.

Nimeni nu este răspunzător de feromonii pe care îi emite și nimic nu se poate schimba în subconștientul nostru. Feromoni emit și gâzele și păsările și animalele, căci și la ele există simpatie și antipatie, iubire și ură, atracție și repulsie. Dar omul, spre deosebire de ele, are încă două nivele superioare în psihicul său: e inconștientul și conștientul. Aici intervine judecata și voința. El are posibilitatea de a-și domina feromonii, de a nu urma impulsurile subconștientului, de a zâmbi, de a face binele chiar când simte antipatie și repulsie față de cineva. Aceasta este iubirea creștină care ne face fii ai lui Dumnezeu și ne permite să-i spunem lui Dumnezeu: Tatăl nostru. "Dacă iubiți numai pe cei care vă iubesc, întreabă Isus, ce mare lucru faceți? Nu fac aceasta și păgânii?" Și la fel de bine ar fi putut să întrebe: nu fac aceasta și gâzele și păsările și patrupedele care se lasă călăuzite de pornirile firii, de instincte?

Dacă ne rugăm Tatăl nostru, fără iubire fraternă, Mântuitorul ne adresează cuvintele aruncate odinioară evreilor: Voi îl aveți de tată pe Diavolul și faceți faptele tatălui vostru. Ura, răutatea, egoismul, răzbunarea, invidia sunt faptele Diavolului. Fără dragoste fraternă, exact ca și în cazul fiului cuminte care nu-i călca niciodată porunca tatălui, din parabolă, nu-l putem numi pe Dumnezeu Tată. Unui tânăr monah, cunoscut pentru posturile și faptele sale extraordinare de pocăință, un monah bătrân i-a zis într-o zi: "Mai bine ai face să mănânci carne și să bei vin decât să mănânci din fratele tău cu bârfele și vorbele tale". E ceea ce ne învață apostolul Pavel: "De aș agonisi toată știința, de aș avea credință încât să mut munții din loc, de aș da toată averea săracilor, de aș da trupul să-mi fie ars pe foc, dacă nu am dragoste, nu-mi folosește la nimic".
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire