pregateste pagina pentru tiparire

































 
 RUGĂCIUNEA 

Tatăl nostru
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 05.02.2004; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior "Care ești în ceruri"

"Tatăl nostru care ești în ceruri".

Scrie Sfântul Augustin:

"Se cuvine și poate ajuta mult la progresul în cele religioase, ca toți credincioșii, mari și mici, să se slujească de simțurile lor pentru a trezi sentimente potrivite și proporționale cu măreția lui Dumnezeu".

Ce sentimente vrea Mântuitorul să trezim în inima noastră atunci când ne îndeamnă să privim spre ceruri spunând Tatăl nostru? Sentimentele pe care le amintește Sfântul Augustin: sentimente pe potriva măreției lui Dumnezeu. Dumnezeu este Tată, dar în această calitate de Tată nu pierde nimic din măreția sa dumnezeiască. Dacă noi privim bolta înaltă și imensă a cerului, ziua luminată de soarele strălucitor, noaptea de puzderia de stele, suntem cuprinși într-adevăr de sentimentul măreției. Însuși Isus, prin exemplul său, ne îndeamnă să ne înălțăm, nu numai mintea, dar și ochii spre cer când ne adresăm Tatălui în rugăciune. Evangheliștii notează de mai multe ori acest gest al lui Isus la rugăciune: "și-a înălțat ochii spre cer". De pildă, la înmulțirea pâinilor, la învierea lui Lazăr, la Cina de adio, din ajunul morții sale, în introducerea la "rugăciunea sacerdotală".

"Tatăl nostru care ești în ceruri". Expresia aceasta nu-și propune o localizare a lui Dumnezeu, ca și cum Dumnezeu ar locui undeva foarte sus, dincolo de nori, într-un spațiu inaccesibil, înconjurat de îngeri și de sfinți, căci în cazul acesta, ar zice Sfântul Augustin, păsările văzduhului ar fi mai aproape de Dumnezeu decât noi. O asemenea concepție aparține păgânismului. La greci Zeus și ceilalți zei din preajma sa - erau 12 cu totul - locuiau pe vârful Olimpului înconjurat permanent de nori. Muritorii nu numai că nu aveau acces pe acest munte sfânt, dar nici nu puteau să privească reședința lui Zeus. Vizitând recent Olimpul n-am putut urca mai mult de o mie de metri. Mai sus, încă aproape 2000 de metri, urcarea este interzisă vizitatorilor. Lui Zeus nici astăzi nu-i place să fie deranjat de muritori.

Când Isus ne învață să ne rugăm Tatălui nostru care este în ceruri, vrea să ne spună că Tatăl ceresc este cu totul diferit de tații pământești. Tatăl nostru care ești în ceruri vrea să spună: Tatăl nostru care ești și rămâi Dumnezeu, Tatăl nostru cel Preaînalt, cel învăluit în mister, cel plin de maiestate, cel Sfânt, iar Sfânt, în înțelesul biblic al cuvântului, înseamnă cel transcendent, cel care orbește cu strălucirea maiestății sale pe îngerii care se văd nevoiți să-și acopere fața cu aripile lor. Isus ne-a îngăduit să ne adresăm lui Dumnezeu spunându-i abba-tăticule. Dar apostolul Pavel îi scrie lui Timotei că acest tătic este "singurul Stăpânitor, Împăratul împăraților și Domnul domnilor, singurul care are nemurirea, care locuiește într-o lumină de care nu poți să te apropii, pe care nici un om nu l-a văzut, nici nu-l poate vedea și care are cinstea și puterea veșnică. Amin" (șTim 6,15-16).

Isus a voit ca numele de Tată al lui Dumnezeu să fie înconjurat cu tot respectul, să se evite orice formă de familiaritate excesivă. De aceea ne învață că, după ce ne-am adresat lui cu cuvintele: Tatăl nostru care ești în ceruri, trebuie să spunem imediat: sfințească-se numele tău, adică recunoască-se maiestatea, transcendența numelui tău de Tată. Vie Împărăția ta: dacă Dumnezeu are o împărăție, înseamnă că e nu numai Tată, dar și Împărat. Însuși Isus când se ruga nu spunea doar abba - tăticule - ci adăuga un adjectiv: Tată sfânt, adică Tată plin de maiestate, sau Tată drept, adică tată care rămâi judecătorul ce înfăptuiești dreptatea, care îl ierți pe copilul ce se căiește, dar îl pedepsești pe cel care refuză să se convertească.

Lipsa de respect și familiaritatea excesivă cu Tatăl ceresc nu constituia un pericol prea mare pentru ascultătorii lui Isus. În climatul patriarhal al familiei evreiești tatăl era totodată stăpânul și copiii păstrau distanța cuvenită. Pericolul, în schimb, e mare în timpurile noastre când tații pământești și-au pierdut autoritatea, când copiii își tutuiesc tatăl sau le adresează apelative ca: băi, tată! E pericolul de a proiecta asupra Tatălui ceresc imaginea deformată a taților pământești și așa ajungem să vedem în Dumnezeu un bătrân venerabil, cu barbă albă, care nu se poate supăra pe cineva, care zâmbește, închide ochii, sau, în tot cazul, nu poate lua în serios păcatele copiilor săi de pe pământ, cu atât mai puțin nu l-ar lăsa inima să-i arunce în iad.

Faptul că Tatăl nostru este în ceruri ne spune că el nu poate fi cuprins în schemele noastre mintale și în formulele noastre verbale:

"Gândurile mele nu sunt gândurile voastre și căile voastre nu sunt căile mele, zice Domnul. Ci cât sunt de sus cerurile față de pământ, atât sunt de sus căile mele față de căile voastre și gândurile mele față de gândurile voastre" (Is 55,8-9).

"Tatăl nostru care ești în ceruri." Cerurile, locuința lui Dumnezeu este Dumnezeu însuși. Infinit fiind, el singur poate să-și adăpostească infinitatea sa divină. Dar, ca și cum nu s-ar simți în largul său în locuința fără hotare a dumnezeirii sale, își zidește o locuință în plus: această locuință este omul.

"Desfătarea mea este de a fi împreună cu fiii oamenilor." (Prov 8,31).

"Dacă cineva mă iubește, Tatăl meu îl va iubi și vom veni la el și vom face lăca1 la el." "Voi sunteți templul lui Dumnezeu... Și templul lui Dumnezeu care sunteți voi înșivă e sfânt." Iar când spunem: "Tatăl nostru care ești în ceruri", de fapt spunem: Tatăl nostru care ești în sufletele celor drepți, Tatăl nostru care locuiești în inimile noastre. "Purtăm această comoară în vase de lut."

Scrie Sfânta Tereza cea Mare în Calea desăvârșirii:

"Să presupunem că în interiorul nostru se înalță un palat foarte somptuos, în întregime din aur și pietre prețioase, vrednic în tot cazul de un stăpân atât de mare. Gândiți-vă, că voi contribuiți la înfrumusețarea acestui edificiu. Acest palat e sufletul vostru: căci atunci când un suflet este curat și înzestrat cu toate virtuțile, nu există edificii care să-l poată întrece în frumusețe și cu cât sunt mai mari virtuțile, cu atât strălucesc mai mult pietrele prețioase. Imaginați-vă că în acest palat locuiește acel mare rege care a voit să devină Tatăl nostru, așezat pe un tron nespus de prețios, care este inima noastră."

Cerul e sufletul în care se află harul sfințitor. De aceea ne spune Sfântul Augustin "distanța spirituală care îi separă pe cei drepți de cei păcătoși, e la fel de mare ca și distanța care, în lumea vizibilă, separă cerul de pământ". Dumnezeu suportă omenirea și istoria ei va continua, cu tot puhoiul de crime și păcate, atâta vreme cât va exista un număr de suflete în harul sfințitor, în care Dumnezeu să poată locui. E ceea ce deducem din cuvintele adresate lui Abraham: Dacă sunt zece drepți în care eu să pot locui, nu distrug Sodoma, deși a ajuns în ultimul hal de corupție.

"Purtăm această comoară în vase de lut." O comoară pe care trebuie să o descoperim mereu.

Noi suntem, ne învață același Sfânt Augustin, ca un sclav neștiutor de carte căruia stăpânul i-a încredințat misiunea să poarte un manuscris prețios. Îl duce, dar nu știe ce duce. Noi ascundem în adâncul inimii noastre un izvor, deasupra căruia se află o piatră uriașă. E necesar, ne spune Sfânta Tereza cea Mare, dezvoltând tema castelului interior, să dăm la o parte pietroiul patimilor și păcatelor noastre, să închidem ochii, să astupăm urechile, ca să putem descoperi acest izvor interior, să-i auzim susurul, să-l auzim pe Dumnezeu ascuns în sufletul nostru, mai lăuntric decât tot ce este mai lăuntric în noi.

A ne goli inima de tot ce este inutil, frivol, artificial, egoism, ambiție, vanitate, invidie, înseamnă a crea un gol, un vid, absolut necesar ca Dumnezeu să poată locui în noi. Înțeleptul chinez, Lao-Tze, în poezia sa Vidul median arată că nu există forță mai mare decât acest vid, în care Dumnezeu poate să locuiască și să lucreze:

"Deși treizeci de spițe se întâlnesc în butucul roții,
Vidul din interiorul butucului
Pune carul în mișcare.

Vasele sunt plămădite din lut,
Dar vidul dinlăuntru
Le hotărăște întrebuințarea.

Camera e alcătuită din ziduri,
Dar tot vidul
Îngăduie să fie locuită."


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire