pregateste pagina pentru tiparire

































 
 RUGĂCIUNEA 

Tatăl nostru
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 05.02.2004; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior Tatăl nostru care ești în ceruri

Pregătind această meditație am citit din nou cu atenție cele 99 de titluri sau nume ale lui Dumnezeu pe care musulmanii le rostesc în timp ce deapănă printre degete cele 99 de boabe ale rozariului lor. Se opresc la 99 căci numărul 100 este sacru, aparține lui Allah și nu se ating de el: Allah este rege, e cel sfânt, cel îndurător, cel puternic, cel impunător, cel victorios, cel maiestuos, cel înalt, cel înțelept, cel inaccesibil, 1.a.m.d. Titluri mărețe, răsunătoare. Dar ce păcat că lipsește un nume, un titlu, cel pe care îl cunoaștem numai noi creștinii și care e mai prețios decât toate celelalte luate împreună! Tată! Acesta este numele, titlul care lipsește.

Problema fundamentală pentru evreii Vechiului Testament nu era cine este Dumnezeu care îi apăruse lui Moise, ci ce nume avea acest Dumnezeu:

"Iată că mă voi duce la copiii lui Israel și le voi spune: «Dumnezeul părinților voștri m-a trimis la voi»; și de mă vor întreba: «care este numele lui?» ce le voi răspunde?" (Ex 3,13).

Cristos ne-a spus care este numele adevărat al lui Dumnezeu: Tată.

Tot ce se poate ști despre Dumnezeu este cuprins în acest cuvânt scurt, format din două silabe: Tată. Cine e capabil să se adreseze lui Dumnezeu cu acest cuvânt, pătruns de sentimentele care trebuie să însoțească rostirea acestui cuvânt, cunoaște toată teologia. Pe bună dreptate scrie Al. Pronzato, cunoscutul autor italian:

"Gândiți-vă bine, e un lucru uimitor. Sute de mii de volume despre Dumnezeu. Atâtea tratate savante care încearcă să-i dezvăluie misterul. Dispute teologice încurcate. Elucubrații filosofice, itinerare mistice, doctrine ezoterice. Dovezi, argumente contrare, negații, definiții, erezii. Dacă intri într-o bibliotecă rămâi descumpănit, te sperii. Te ia un fel de amețeală, ba chiar te cuprinde descurajarea. Așadar, Dumnezeu e închis aici, înăuntru? Ca să ajungi la el e necesar numaidecât să treci prin toată hârtia aceasta prăfuită? Pentru a ști ceva despre Dumnezeu ești obligat să consulți paginile acestea greu de digerat? Din fericire, nu. Drumul rugăciunii nu trece printr-un șir de cărți voluminoase. Dumnezeu nu te obligă să faci anticamera îndelungată a unei biblioteci înainte de a acorda un pic de atenție. Dacă ai învățat să spui «Tată», sau mai bine «Abba», ai învățat tot ce era de știut."

"Voi însă să spuneți așa: Tată". Cuvântul care a ieșit de pe buzele lui Isus a fost, în aramaică, abba (cu accentul pe ultima silabă) care tradus exact înseamnă: tăticule, dragă tată, tăticule scump! Părinții Bisericii: Sf. Ioan Gură de Aur, Teodor din Mopsuestia, Teodoret din Cir, originari din Antiohia unde se vorbea un dialect aramaic, ne spun cu toții că abba era cuvântul cu care copilașul îl chema pe tatăl său. Ceea ce confirmă Talmudul, cartea evreiască, în care găsim scris:

"Când un copil simte gustul grâului (adică al pâinii, când este înțărcat) învață să spună «abba» (tăticule) și «imma» (mămică) - primele cuvinte pe care le îngână copilul".

Cuvântul abba aparține deci limbajului copilului când se adresează tatălui său într-o atitudine de simplicitate, spontaneitate, abandonare totală, încredere, intimitate. Fără îndoială că ucenicii care i-au cerut lui Isus să-i învețe să se roage, când au auzit ieșind de pe buzele lui Isus cuvântul «abba» - Voi când vă rugați să spuneți așa: Tăticul nostru care ești în ceruri" - s-au speriat, nu puteau să-și creadă urechilor. Nimeni înainte nu mai îndrăznise vreodată să se adreseze lui Dumnezeu, în rugăciune, cu acest cuvânt: tăticule, abba!

E drept că păgânii dădeau zeilor numele de tată-tătic în sens biologic. Un autor latin, Servius, ne informează că acesta era numele comun tuturor zeilor: "generale nomen omnium deorum". Am văzut că și evreii îl considerau pe Dumnezeu tată în sens metaforic de creator, de eliberator. Și la sinagogă i se adresau într-adevăr, în rugăciune, spunându-i tată, abi. Dar tăticule, abba! Nimeni, nici marii profeți ai Israelului, nu îndrăzniseră să spună la rugăciune.

Primii creștini, când au introdus în liturgie rugăciunea Tatăl nostru încă erau speriați. De aceea au luat măsuri de precauție: au făcut o introducere explicativă. Nu își luau răspunderea pentru îndrăzneala de a spune: Tatăl nostru. Îndrăzneau să o facă pentru că erau îndemnați de porunca Mântuitorului și erau povățuiți de învățătura sa dumnezeiască. Răspunderea era a lui Cristos. Una din introducerile primilor creștini la Tatăl nostru suna așa: "Fă-ne vrednici, Doamne, să îndrăznim să te invocăm cu bucurie, fără teamă pe tine, Dumnezeule ceresc, ca Tată și să spunem: Tăticul nostru". Evangheliștii, când au scris evangheliile și Sf. Pavel epistolele, erau încă emoționați: n-au folosit cuvântul grecesc: O patér. L-au lăsat în textul grecesc așa cum a ieșit de pe buzele lui Isus, în aramaică, abba, tăticule!

Cuvântul acesta are în viața spirituală urmări extraordinare. Sf. Tereza cea Mare scrie că a avut în mănăstire călugărițe care se plângeau că nu știu să se roage și care au ajuns totuși mari mistice, meditând și aprofundând rugăciunea Tatăl nostru, în special primul cuvânt: abba-tăticule!

Cuvântul acesta mișcător, duios, care iese de pe buzele copiilor, ne descoperă în primul rând iubirea pe care ne-o poartă Dumnezeu. Dacă am pune împreună iubirea tuturor mamelor, a tuturor taților, a tuturor soților, a tuturor îndrăgostiților de pe pământ, aceasta ar fi ca un fir de nisip, ca o picătură de apă în comparație cu oceanul iubirii pe care Dumnezeu o are față de noi, copiii săi. Cuvântul acesta: tăticule, descoperă infinita duioșie, compătimire, iertare, răbdare a lui Dumnezeu față de noi.

Desigur, duioșia, afecțiunea Tatălui ceresc față de noi e compromisă azi, într-o anumită măsură, de o mentalitate falsă despre masculinitate. E concepția că un bărbat, un tată, trebuie să fie tare. Sentimentele, duioșia, afecțiunea sunt slăbiciuni femeiești. Un bărbat nu plânge, afară de cazul că e băut și își pierde controlul. De unde vorba pe care o auzim la tot pasul: - Ce plângi ca o muiere?

Dumnezeu e un tată autentic. Nu se rușinează să plângă de mila copiilor săi. - Doamne, îi spune Filip lui Isus, arată-ni-l nouă pe Tatăl. - Filipe, îi răspunde Isus, cine mă vede pe mine îl vede pe Tatăl. Evanghelia nu ne spune că Isus ar fi râs vreodată. Dar ne spune că a plâns. La mormântul lui Lazăr, din ochii de bărbat ai lui Isus, au curs lacrimile Tatălui.

Dumnezeul Vechiului Testament era numai tatăl evreilor, iubirea lui nu trecea dincolo de granița Israelului. La păgâni, dragostea de tată a zeilor era și mai redusă. "Zeii îi iubesc pe cei înțelepți și îi urăsc pe cei răi" - scria Sofocle. Dragostea de tată a Dumnezeului nostru nu cunoaște hotare: face să răsară soarele și să cadă ploaia și peste cei buni și peste cei nerecunoscători și răi.

"Într-o zi un om cu renume de înțelept a fost întrebat: «Ai mulți copii, care dintre ei ți-e mai drag?» Omul a răspuns: «Dintre toți copiii, mai drag îmi este cel mai mic, până va crește. Cel ce e departe, până se va întoarce. Cel bolnav, până se va vindeca. Cel întemnițat, până va fi liber. Cel încercat, până va fi mângâiat" (J. Vernette, Din cuvintele unui înțelept persan).

Dumnezeu ne iubește pe toți și are un motiv special pentru fiecare ca să ne iubească mai mult decât pe ceilalți. Dumnezeu ne iubește cu iubirea de tată din care însă nu lipsește iubirea de mamă. Nu ne interesează aberațiile feminismului cu privire la maternitatea lui Dumnezeu. De curând, în Statele Unite s-a făcut o nouă traducere a Bibliei care mulțumește pe toată lumea: Tatăl nostru s-a tradus cu tatăl/mama noastră - ca să dispară discriminarea dintre bărbat și femeie. Expresia "dreapta Tatălui" dispare ca să nu-i supere pe stângaci. Iar evreii, bineînțeles, nu au avut absolut nici un amestec în uciderea lui Isus Cristos.

Masculin și feminin sunt categorii de gândire și exprimare umană iar Dumnezeu este deasupra acestor categorii. Noi ne adresăm lui Dumnezeu în rugăciune spunându-i: Tăticul nostru, nu mămica noastră, fiindcă așa suntem îndemnați de porunca Mântuitorului și povățuiți de învățătura sa dumnezeiască. Dar deja Vechiul Testament vorbește despre dragostea de mamă a lui Dumnezeu: "Cum o mamă își mângâie copilul așa vă voi mângâia eu" - găsim scris în Isaia 66,13.

Iubirea lui Dumnezeu însă nu este slăbiciune. Dumnezeu nu este tatăl care ne iubește în felul în care unii tați cred că își iubesc copiii, satisfăcându-le toate mofturile și capriciile, fiind incapabili să-și corecteze copiii prin pedepsele cuvenite. Cuvântul abba - tăticule cu care ne adresăm lui Dumnezeu nu este o formulă magică ce ne pune la adăpost de suferință, de încercare, de tulburare, de întuneric, de singurătate. În momentele grele ale agoniei, Isus este sigur că Tatăl îl iubește, de aceea i se adresează în rugăciune spunând: "Abba - tăticule - dacă este cu putință, îndepărtează de la mine paharul acesta". Dumnezeu este un Tată care ne lasă să suferim, ne pedepsește căci ne iubește; e ca un tată care își întoarce capul când își pedepsește copilul căci suferă în inima lui mai mult decât suferă copilul pe pielea lui. Aceasta este învățătura pe care ne-o dă scrisoarea către evrei:

"Fiule, nu disprețui pedeapsa Domnului, și nu te pierde cu firea când ești mustrat de el. Căci Dumnezeu îl pedepsește pe cel pe care îl iubește și îl bate cu nuiaua pe fiul la care ține. Suportați pedeapsa: Dumnezeu se poartă cu voi ca și cu niște fii. Căci care este fiul pe care nu-l pedepsește tatăl? Dar dacă sunteți scutiți de pedeapsă, de care toți au parte, sunteți niște bastarzi, nu fii. Și apoi, dacă părinții noștri trupești ne-au pedepsit, și tot le-am dat cinstea cuvenită, nu trebuie oare cu atât mai mult să ne supunem Tatălui (ceresc)?" (Ev 12,5-9).

 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire