pregateste pagina pentru tiparire

































 
 RUGĂCIUNEA 

Tatăl nostru
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 05.02.2004; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București

Cuprinscapitolul anterior Căci a ta este împărăția

Rugăciunea Tatăl nostru pe cât începe de frumos pe atât se termină de trist. Primul cuvânt e "Tată", mai exact "Abba", adică "Tăticule", cuvânt delicat, duios, care inspiră încredere, siguranță, bucurie. E încrederea și bucuria copilului care se află în brațele tatălui său. Ultimul cuvânt e "Cel Rău". Cuvânt tulburător, care inspiră teamă. Și, de fapt, ultima invocație a rugăciunii este un strigăt dramatic: mântuiește-ne, salvează-ne din ghearele Satanei! Deja primii creștini și-au dat seama de modul deprimant, traumatizant, în care se termină rugăciunea și au voit să-l atenueze, spre a se încheia pe un ton mai optimist, mai vesel. Cum să o facă? Să încheie rugăciunea cu aclamația de bucurie și speranță "Amin"? Nu puteau să o facă. Ei proveneau din iudaism și în tradiția de rugăciune a evreilor era complet interzis să se alăture aclamația de bucurie "Amin" la numele Diavolului care este simbolul tuturor tristeților. Ar fi însemnat un "Amin", un "da", un "așa să fie" spus Celui Rău.

Și atunci creștinii au adăugat între rugăciunea pe care ne-a învățat-o Isus și aclamația "Amin" o doxologie, adică o rugăciune de preamărire a lui Dumnezeu: "Căci a ta este împărăția și puterea și mărirea în veci!" Doxologia aceasta o găsim în Didahe; cartea scrisă de un creștin evreu la începutul secolului II, dar compusă din elemente existente cu mult înainte de anul 100. În Didahe doxologia vine imediat după rugăciunea Tatăl nostru luată din Evanghelia Sf. Matei. Scriind în mediu evreiesc și pentru evrei, Sf. Matei a considerat inutil să mai transcrie la sfârșitul rugăciunii Tatăl nostru doxologia rostită de Isus. Se înțelegea de la sine. În Evanghelii găsim numeroase doxologii rostite de Isus. Cea mai importantă este cea din rugăciunea sacerdotală, de la Cina cea de Taină. Apocalipsa, care reflectă liturgia primilor creștini, e plină de doxologii.

Doxologia: "Căci a ta este împărăția..." a rămas prezentă și s-a impus în toate liturgiile la sfârșitul rugăciunii Tatăl nostru în secolele II - III. Deasemenea s-a strecurat în unele din cele mai vechi manuscrise ale Evangheliei Sfântului Matei. Orientalii au păstrat-o în rugăciunea lor liturgică și particulară. Latinii au pierdut-o cu timpul. Paradoxal, protestanții au păstrat-o și ei, crezând că face parte din textul original al Scripturii, sau au păstrat-o, poate, numai pentru a se distanța de catolici. Pentru catolici în ultimele secole Tatăl nostru se încheia cu "Amin", fără ca ei să-și de-a seama cât de nepotrivită era alăturarea lui "Amin" de "Cel Rău". În ultimii 10 - 20 de ani catolicii români, cel puțin în Moldova, l-au pierdut și pe "Amin", nu-l mai spun la sfârșitul rugăciunii Tatăl nostru. Nu se cunoaște motivul. Probabil că nici nu a fost vreun motiv. Din dispoziția Papei Paul al VI-lea doxologia: "Căci a ta este împărăția..." a fost reintrodusă în misalul roman după Tatăl nostru la Sfânta Liturghie. Lucru care, din punct de vedere ecumenic, nu este lipsit de importanță. Și ar fi de dorit să se reia această doxologie și în rugăciunea individuală după Tatăl nostru. În felul acesta apare clar că ultimul cuvânt nu este un strigăt provocat de frică, ultimul cuvânt nu-l are de spus Cel Rău, ultimul cuvânt îi revine lui Dumnezeu, căci a lui este împărăția și puterea și mărirea în veci.

Primii creștini au armonizat bine doxologia aceasta cu primele trei cereri din Tatăl nostru. "Căci a ta este împărăția" se referă la "vie împărăția ta". "Puterea" se referă la voința lui Dumnezeu. "și mărirea" este o prelungire a cererii "sfințească-se numele tău".

Doxologia, urmând tradiția iudaică de rugăciune, se încheie cu aclamația "Amin", tradus cu "așa să fie" în unele limbi, Amin are un dublu înțeles. Mai întâi este o mărturisire de speranță, de încredere că Dumnezeu ne dă ceea ce am cerut în rugăciunea Tatăl nostru pe care am rostit-o. Cuvântul ebraic "amen" provine din același verb din care provine și cuvântul arab "amän", iar amän înseamnă toiag. Beduinul nu se încumetă să pornească la drum prin pustiu fără toiagul, fără "amän"-ul său. Pe el se sprijină și își ține echilibrul când pășește pe nisip, de el își atârnă desaga de călătorie pe care o poartă pe umăr, cu el se apără de eventualii agresori. Dumnezeu este toiagul nostru de sprijin, stânca noastră solidă.

În al doilea rând. "Amin" este un "da", un "așa să fie", un angajament de viață la tot ce am spus în rugăciune: sfințească-se numele tău, vie împărăția ta, facă-se voia ta.

Isus în Evanghelie ne-a învățat cum să ne rugăm Tatălui. Dar tot în Evanghelie, Isus ne arată că și Tatăl se roagă de fiii săi. Ne amintim de tatăl din parabola fiului risipitor care iese în drum spre a-l ruga pe fiul său, aparent ascultător, care nu voia să intre în casă. Apelativul cu care ne adresăm noi lui este: Tată. El se adresează cu apelativul: Fiul meu. Și în continuare: "Tu ești mereu cu mine și ce e al meu e și al tău". Rugăciunea Tatăl nostru pe care o recităm mereu întreține în noi sentimentul prezenței Tatălui ceresc, convingerea că mereu suntem cu el și tot ce este al lui este și al nostru. Dar se poate întâmpla ca noi în schimb să spunem de zece sau de douăzeci de ori pe zi această rugăciune și să nu fim mereu cu Tatăl. Rămânem străin de el când o spunem neatenți, în grabă, din obișnuință, mecanic. Didahe recomanda creștinilor să spună această rugăciune numai de trei ori pe zi spre a nu cădea în greșeala păgânilor care cred că sunt ascultați fiindcă trăncănesc cuvinte multe. Un Tatăl nostru pe zi spus rar, meditând, reflectând asupra fiecărui cuvânt, valorează mai mult decât dacă l-am repetat de dimineață până seară fără întrerupere, cu neatenție.

Un autor german, E. Frommel, ne dă un model de felul cum ne putem ruga Tatăl nostru meditând. "Rugăciunea Tatăl nostru, scrie autorul, ne conduce în marele palat regal al Tatălui nostru ceresc. Rostind cuvintele «Tatăl nostru» noi batem la poarta palatului, acolo unde serafimii și cherubimii cântă fără încetare: «Sfânt, sfânt, sfânt» și spunem și noi: «sfințească-se numele tău». Apoi intrăm în sala tronului unde Dumnezeu domnește cu sceptrul în mână înconjurat de curtea cerească și spunem: «Vie împărăția ta». Apoi intrăm în cabinetul său personal de unde trimite pretutindeni îngerii, mesagerii, cu poruncile sale și spunem: «Facă-se voia ta precum în cer, așa și pe pământ». Apoi trecem în marea bucătărie a palatului unde se pregătește hrană și pentru păsările cerului și spunem: «Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi». După care trecem în biroul administrației unde se păstrează registrele datornicilor și ne rugăm: «Et dimitte nobis debita nostra» (Și ne iartă nouă datoriile noastre). La cuvintele: «și nu ne duce pe noi în ispită» - intrăm în depozitul de muniții al palatului și luăm armele de apărare împotriva ispitelor. În cele din urmă intrăm în temniță, în camera de tortură a palatului, unde călăul aplică tot felul de pedepse celor dați pe mâna lui și ne rugăm: «Ci ne mântuiește de Cel Rău»."

Așa trebuie să recităm rugăciunea Tatăl nostru. Ultimul "Amin" îl va rosti Tatăl ceresc când ne vom prezenta în fața lui la sfârșitul vieții. Ca în povestirea care urmează, cu care închei această meditație și întregul ciclu de meditații asupra rugăciunii Tatăl nostru.

Un cioban bătrân, murind, s-a prezentat la poarta Paradisului. De mic nu făcuse altceva decât să păzească oile și nu a reușit să învețe altă rugăciune decât Tatăl nostru, pe care îl știa de pe genunchii mamei sale. Când Sf. Petru i-a deschis poarta, bătrânul s-a interesat de la el ce trebuie să spună când se va prezenta în fața lui Dumnezeu la judecată.
- Știi să te rogi? - îl întreabă Sf. Petru, scuturând cheile.
- Da - zice bătrânul - știu să spun Tatăl nostru.
- Bine, să spui Tatăl nostru când vei ajunge în fața lui Dumnezeu și să fii atent ce îți va spune el.
Bătrânul pășește sfios spre tronul lui Dumnezeu, cade în genunchi, își împreunează mâinile și rostește rar, cu evlavie, rugăciunea Tatăl nostru așa cum îl învățase mama sa de mic copil. După ultima cerere "Ci ne mântuiește de Cel Rău", Dumnezeu se ridică de pe tronul său, se apleacă asupra lui și spune, privindu-l cu dragoste: "Amin. Așa să fie".
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire