pregateste pagina pentru tiparire

































 
 RUGĂCIUNEA 

Tatăl nostru
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 05.02.2004; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior Și nu ne duce pe noi în ispită

"Și nu ne duce pe noi în ispită."

În rugăciunea lui Isus cuvântul ispită - "peirasmos" în greacă - poate fi luat, după cum am văzut în meditația precedentă, cu sensul de încercare. Dar nu e singurul înțeles, nici cel mai important. Căci dacă încercările sunt necesare pentru a ne întări în credință, pentru a dovedi credința și iubirea față de Dumnezeu, ar fi absurd și ipocrit să ne rugăm: "Doamne, cred în tine și te iubesc, dar nu mă pune la probă ca să-ți dovedesc credința, iubirea și fidelitatea mea".

În rugăciunea Tatăl nostru cuvântul "peirasmos" trebuie înțeles în primul rând cu sensul de ispită ce vine de la pornirile noastre rele, de la lumea din jurul nostru și mai ales de la Satana, ispititorul prin excelență. Acest lucru rezultă din construcția rugăciunii: după " și nu ne duce pe noi în ispită" urmează , "ci ne mântuiește de Cel Rău". Același lucru rezultă și dintr-o binecuvântare - berakah - pe care Isus, ca orice evreu, o spunea dimineața și seara și din care, foarte probabil, s-a inspirat când ne-a învățat rugăciunea Tatăl nostru: "Nu mă lăsa în stăpânirea păcatului nici în stăpânirea vinei, nici în stăpânirea ispitei, nici în stăpânirea rușinei".

E vorba, așadar, de un strigăt de alarmă prin care îi cerem Tatălui nostru ceresc nu atât să fim scutiți de ispite, cât mai ales să nu îngăduie să cădem, să consimțim la ispită. Conținutul acestei cereri din Tatăl nostru este explicat de o frază din Evanghelia lui Ioan: "Tată... nu îți cer să-i scoți din lume, ci să-i păzești de Cel Rău". În aceeași Evanghelie a sfântului Ioan, cererea este formulată astfel: "și nu lăsa să intrăm în ispită" , "eispherein eis" în grecește. Același cuvânt grec este folosit pentru expresia "a intra în împărăție", "a intra în viață". Sensul cererii este așadar: "Nu lăsa să intrăm în starea de păcat care ne exclude de la împărăția cerurilor, de la viața veșnică".

Cele trei surse ale ispitelor le cunoaștem cu toții. Prima e în noi înșine. E natura noastră rănită de păcatul originar: poftele, patimile dezordonate din noi. Apostolul Iacob după ce scrie: "Nimeni, când este ispitit, să nu zică: "sunt ispitit de Dumnezeu". Căci Dumnezeu nu poate fi ispitit să facă rău, și el însuși nu ispitește pe nimeni" adaugă: "ci fiecare este ispitit, când este atras și momit de pofta lui însuși. Apoi pofta, când a zămislit, naște păcatul și păcatul, odată înfăptuit, aduce moartea"(moartea sufletului, a harului sfințitor) (Iac 1,13-15). Cine se lasă stăpânit de patimile josnice din el, e abandonat nu numai de Dumnezeu, dar și de Satana. Diavolul nu-l mai ispitește, nu se mai ocupă de el. Poetul francez, Baudelaire, nu putea să o suporte pe Georges Sand, celebra scriitoare de romane imorale, care a provocat atâtea ravagii mai ales în rândul tineretului și zicea că, dacă ar întâlni-o, i-ar izbi de cap un vas cu aghiazmă. Scria despre ea: "N-a fost ispitită de Diavol. Diavolul nu-i ispitește decât pe oamenii inteligenți. Pentru ceilalți sunt suficiente patimile lor".

În al doilea rând ispitele vin din lumea din jurul nostru. Fără să-și dea seama, omul devine un instrument în mâinile Satanei în încercarea acestuia de a zădărnici planul de mântuire al lui Dumnezeu, de a-l separa pe om de Dumnezeu. Diavolul, pierzându-și nevinovăția, nu poate suporta nevinovăția la om. De aceea o ispitește pe Eva și o face să-și piardă nevinovăția.

Această psihologie satanică o transmite omului. Eva, la rândul ei, devine ispită pentru bărbatul ei: e legea complicității în rău. Adam și Eva au doi fii: pe Cain și Abel. Cain îl ucide pe fratele său. De ce? Fiindcă, rău fiind, nu putea suporta nevinovăția fratelui său. Isus, în Evanghelie, are cuvinte deosebit de severe la adresa celor care sunt prilej de ispită, de păcătuire, de scandal pentru alții. "Vai lumii, din pricina prilejurilor de păcătuire! Fiindcă nu se poate să nu vină prilejuri de păcătuire; dar vai omului aceluia prin care vine prilejul de păcătuire!" (Mt 18,7).

Lumea este plină de ispite, adică de prilejuri de păcătuire: literatură imorală, artă imorală, publicitate, filme, toată industria pornografiei. Ispita poate veni nu numai de la dușmanii lui Dumnezeu, dar și de la prietenii lui Dumnezeu. Lumea, în sensul rău al cuvântului, poate fi și în seminarii și în mănăstiri. Un seminarist rău, un călugăr rău, nu se mulțumește niciodată să fie rău, dezordonat, numai pentru el. Potrivit psihologiei amintite, el nu poate suporta nevinovăția la alții, de aceea caută complici, creându-și iluzia unei false siguranțe: suntem mulți, suntem majoritatea, suntem puternici, nu ne poate face nimeni nimic, ne impunem punctul de vedere.

Avem în istorie un caz celebru și nu e unicul. Sfântul Grigore cel Mare povestește în Dialogurile sale că Sfântul Benedict a fost în pericol să-și piardă odată viața într-un complot. Călugării săi de la Vicovaro au încercat să-l otrăvească fiindcă nu era de acord cu viața lor destrăbălată. De aceea Sfântul Benedict a dat în regula sa, spre a se evita acest mare pericol ce se poate întâlni în viața monahală, această dispoziție: "Dacă din întâmplare - sperăm să nu se întâmple niciodată - comunitatea a ales de comun acord ca abate o persoană care e complice la viciile lor, și acest lucru ajunge la cunoștința episcopului, a abaților și a creștinilor din localitățile învecinate, atunci cu toții să împiedice realizarea complotului pus la cale de cei răi, și să facă în așa fel încât să fie pus la conducerea casei lui Dumnezeu un administrator demn".

Dar cele mai multe ispite sunt provocate de Satana, ispititorul de meserie. Ne spune Sfântul Pavel în scrisoarea către Efeseni: "Noi nu avem de luptat împotriva cărnii și sângelui... ci împotriva duhurilor răutății care sunt în văzduhuri" (Ef 6,12).

O strategie foarte subtilă a Satanei este aceea de a ne face să credem că toate ispitele sale se reduc la porunca a șasea și a noua, să credem că singurele și cele mai periculoase sunt ispitele necurate. La aceasta contribuie și faptul că Diavolul se mai numește și Necuratul, cel care provoacă ispite de necurăție. Necurăția Necuratului nu e de ordin corporal, sexual, ci spiritual: necurăția spiritului e mândria. Castitatea este foarte importantă și Diavolul știe acest lucru. Dar a ne concentra toate forțele numai în acest punct, am fi ca soldații unei cetăți asediate care își concentrează toate forțele spre a apăra o poartă și ar lăsa descoperite alte porți mai mari și mai importante prin care dușmanul intră înăuntru.

Să nu uităm că poarta principală a sufletului e iubirea, caritatea. Ce rost are să luptăm până la sânge cu ispitele de necurăție dacă îl lăsăm pe Satana să intre în sufletul nostru prin egoismul nostru, prin bârfele noastre, prin lipsa de atenție și respect față de cei din jur, prin lăcomie, lene, neascultare, ipocrizie, minciună și așa mai departe?

În pustiu Satana nu l-a ispitit pe Isus la necurăție: a vizat un punct decisiv. A voit să-l abată de la planul trasat de Tatăl, adică de a nu accepta să fie un Mesia suferind, umilit, respins, și de a alege calea ușoară a succesului, a puterii, a popularității. I-a propus un mesianism de ordin economic-material: spune acestor pietre să se prefacă în pâine. Un mesianism de ordin spectacular: aruncă-te de pe sprânceana tempului. Un mesianism de ordin politic: ție îți voi da împărățiile lumii și toată strălucirea lor.

Și pentru noi, slujitorii altarelor și viitori slujitori ai altarelor, aceleași sunt ispitele cele mai periculoase unde trebuie să ne concentrăm în primul rând forțele și cărora nu le dăm poate nici o importanță. Ispititorul ne face să credem că putem continua lucrarea de mântuire a lumii înfăptuită de Cristos mergând pe altă cale decât aceea pe care a mers el - o cale fără cruce, fără renunțare, fără jertfă, fără umilință, fără ascultare. Ne propune și nouă Satana un mesianism de ordin economic, social, umanitarist; un mesiansim spectacular, triumfalist, cu liturghii-spectacol în care nici nu realizăm prezența lui Cristos; un mesianism politico-diplomatic, întemeiat pe alianțe cu puternicii lumii, cu deținătorii de putere, pe relații.

O altă tactică subtilă a Ispititorului: ne poate convinge că suntem îngeri, adică suntem imuni la ispită, atât de maturi și stăpâni pe noi înșine, încât nici o ispită nu ne mai afectează: putem citi și privi orice, putem auzi orice, putem vedea orice film și orice revistă. Spune un autor modern: "Ora cea mai tragică din viața noastră nu este aceea în care sosește ispita, dar aceea în care ne credem îngeri. Îngerii s-au prezentat la Isus în pustiu, ca "să-i slujească", dar după ce Isus a învins ispitele Satanei. Și, în Grădina Măslinilor, ca să-l întărească, dar după ce Isus a învins spaima, dezgustul și neliniștea în fața "paharului amar"".

În fond, această pretenție de imunitate la ispită este erezie: erezia naturalismului profesată în vechime de pelagieni, în timpurile moderne de iluminism, de raționalism, care neagă dogma păcatului originar și pretinde că omul e pur, că poate fi bun numai cu puterile sale. Apostolul Pavel recunoaște, fără să se rușineze, că poartă în el o rană, un spin, o patimă, o ispită permanentă: "Ca să nu mă umflu de mândrie, din pricina strălucirii acestor descoperiri, mi-a fost pusă o țepușă în carne, un trimis al Satanei, ca să mă pălmuiască și să mă împiedice să mă îngâmf. De trei ori l-am rugat pe Domnul să mi-o ia. Și el mi-a zis: "Harul meu îți este deajuns căci puterea mea întru slăbiciune se vădește" (2Cor 12,7-9). "Și dacă e să mă laud, mă voi lăuda cu slăbiciunile mele" (2Cor 11,30). Nu cu imunitățile mele, ci cu slăbiciunile mele. Iar pe cei cu iluzia unei false siguranțe de sine, îi avertizează: "Cine crede că stă în picioare, să aibă grijă să nu cadă" (1Cor 10,12). Petru, cu toate declarațiile sale solemne de imunitate: "eu nici într-un caz nu mă voi lepăda!", a căzut, deși fusese ridicat la demnitatea de Papă. N-a rezistat la amenințarea unei servitoare.

Pretenția și prezumpția imunității la ispită este evident anti-evanghelică de vreme ce cunoaștem îndemnul Mântuitorului: "Rugați-vă și vegheați ca să nu intrați în ispită", adică: să nu consimțiți la ispită, căci "duhul este plin de râvnă, dar trupul este neputincios" (Mc 14,38).

Scrie Sfântul Augustin, el care ne spune că a văzut prăbușindu-se cedrii Libanului: "O homo, ideo non vicisti, quia de tuo praesumpsisti. Qui praesumit de viribus suis, antequam pugnet, ipse prosternetur". (O omule, de aceea nu ai învins, fiindcă te-ai încrezut în tine însuți. Cine se încrede în puterile sale e învins înainte de luptă).
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire