pregateste pagina pentru tiparire

































 
 RUGĂCIUNEA 

Tatăl nostru
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 05.02.2004; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior Dumnezeu nu ispitește, dar pune la încercare

"Și nu ne duce pe noi în ispită".

Cuvinte misterioase, cuvinte șocante, cuvinte care ar putea chiar să ne scandalizeze. Dumnezeu ne duce în ispită? Ne ispitește? În acest caz diavolul cu ce se mai ocupă? Primul teolog latin, Tertulian, în secolul al III-lea, comentând rugăciunea Tatăl nostru spunea: "Să ne ferească cerul să credem că Dumnezeu ar putea să ne ispitească!" Același lucru îl spusese mult mai înainte Apostolul Iacob în scrisoarea sa: "Nimeni, când este ispitit, să nu zică: "Sunt ispitit de Dumnezeu." Căci Dumnezeu nu poate fi ispitit să facă rău și el însuși nu ispitește pe nimeni" (1,13).

Pentru a se clarifica înțelesul acestor cuvinte, "și nu ne duce pe noi în ispită", în alte limbi s-a tradus cu: "și nu lăsa să cădem în ispită" sau "și ferește-ne de ispită" sau "și nu lăsa să cădem în puterea ispitei".

Cuvântul grec "peirasmos" - ispită - ca și corespondentul său ebraic ca și cel aramaic înseamnă și încercare și ispită. Încercarea poate să vină de la Dumnezeu, ispita vine numai de la diavol. Încercare este și ea un fel de ispitire. Dar este o deosebire fundamentală între încercare și ispită. Încercarea la care ne supune Dumnezeu vizează binele, salvarea noastră; ispita la care ne supune diavolul vizează răul, pieirea noastră. Dacă luăm cuvântul "peirasmos" cu sensul de încercare, putem formula astfel penultima cerere din Tatăl nostru: "și nu ne pune pe noi la încercare, sau, dacă ne pui la încercare, nu ne lipsi de ajutorul tău la vremea încercării".

Expresia "a pune la încecare" cunoaște o mulțime de aplicații. Se pune la încercare un pod înainte de a fi dat în funcțiune, spre a i se verifica rezistența. Se pune la încercare, se probează, un avion, înainte de a fi dat în funcțiune. Se pune la încercare aurul spre a i se dovedi autenticitatea.

Oamenii se pot pune unii pe alții la încercare. "Împărăteasa din Seba a auzit de faima lui Solomon... Și a venit să-l încerce prin întrebări grele. A sosit la Ierusalim cu un alai foarte mare și cu cămile care aduceau mirodenii, aur foarte mult și pietre scumpe" (șRegi 10,1-2).

Iar în Eclesiastic stă scris: "Dacă vrei să-ți faci un prieten, fă-l punându-l la încercare și nu te grăbi să te încrezi în el" (6,7).

Chiar Dumnezeu poate fi pus la încercare de către om, și aceasta se întâmplă atunci când omul se îndoiește de iubirea, de existența, de prezența lui Dumnezeu. Tipică este întrebarea evreilor în pustiu: "Este Domnul în mijlocul nostru sau nu este?"

Dumnezeu constată cu amărăciune în cartea Numerilor: "Toți acei oameni au văzut cu ochii lor slava mea și minunile pe care le-am făcut în Egipt și în pustiu și totuși m-au pus la încercare de zece ori până acum și n-au ascultat glasul meu. Toți aceștia nu vor vedea țara pe care am promis cu jurământ părinților lor că le-o voi da" (Num 14,22-23).

Psalmistul face îndemnul de a nu se repeta păcatul de odinioară: "Nu vă împietriți inima ca la Meriba, ca în ziua de la Masa, în pustiu, unde m-au pus la încercare părinții voștri, m-au pus la încercare deși văzuseră lucrările mele. Patruzeci de ani m-a dezgustat neamul acesta" (Ps 95,8-9).

Nu numai evreii, dar și creștinii pot să-l pună pe Dumnezeu la încercare atunci când cultivă un gust exagerat pentru miracole, pentru extraordinar, pentru senzațional, obligându-l pe Dumnezeu cumva să-și dovedească existența și iubirea sa prin intervenții miraculoase la comandă, uitând cuvintele din Înțelepciunea lui Solomon: "Cugetați drept despre Domnul și căutați-l cu inimă smerită, căci el se lasă găsit de către cei care nu-l pun la încercare și se arată celor care au credință în el" (1,1-2).

În sfârșit, este Dumnezeu cel care îl pune la încercare pe om, nu ca să-i întindă o cursă, ci spre binele omului. O face mai întâi pentru a verifica trăinicia credinței și a fidelității omului față de el. Îngerul Domnului îi explică lui Tobia: "Eu am fost trimis ca să pun la încercare credința ta" (Tob 12,13).

În al doilea rând o face pentru ca omul să dezvăluie ce are în inima sa. Citim în cartea Deuteronomului: "Amintește-ți de tot drumul pe care te-a călăuzit Domnul, Dumnezeul tău, în timpul acestor patru zeci de ani în pustiu, ca să te smerească și să te pună la încercare ca să-ți cunoască pornirile inimii" (Deut 8,2). Acesta a fost scopul încercării l-a care Dumnezeu l-a supus pe Abraham. Încercare absurdă, după logica umană: să-l sacrifice pe Isac, unicul fiu, primit la adânci bătrânețe printr-un miracol și prin care trebuia să apară un popor numeros ca stelele cerului și ca nisipul mării! Dumnezeu a voit să se dezvăluie credința și ascultarea eroică din inima patriarhului. Urmând acest exemplu al lui Dumnezeu, în toată tradiția spirituală monastică a existat, ca o condiție pentru primirea în monahism, punerea la încercare a ucenicului: i se cere să facă fapte, omenește vorbind, absurde (să răsădească varza cu rădăcina în sus, să zicem) pentru a face dovada că în inima sa ucenicul are spiritul ascultării și al umilinței.

În al treilea rând, Dumnezeu îl pune pe om la încercare pentru a-l purifica de păcatele sale. Scrie Cartea Înțelepciunii lui Solomon: "Dumnezeu i-a pus la încercare și i-a găsit vrednici de el. Ca pe aur în topitorie, așa i-a lămurit și ca pe o jertfă de ardere de tot i-a primit" (3,5-6). Iar psalmistul se roagă: "Cercetează-mă Doamne, pune-mă la încercare, trece-mi prin cuptorul de foc rărunchii și inima" (Ps 26,2). Mai impresionantă este rugăciunea Sfântului Augustin: "Domine hic ure, hic seca, hic nihil parcas, ut in aeternum parcas". (Doamne arde-mă aici, taie-mă aici, nu-mi cruța nimic aici, ca să mă cruți în veșnicie).

Cred că îi aparține Sfântului Ioan Gură de Aur comparația cu lipitorile folosite odinioară pentru purificarea sângelui. Lipitorile, aplicate pe trupul bolnavului, sug sângele cu nesaț, și nu-și dau seama că ele sunt de fapt un instrument în mâinile medicului, că răul pe care îl fac ele e un bine; e o purificare a sângelui otrăvit. Încercările ne vin de cele mai multe ori de la oameni răi, invidioși, răzbunători, lacomi, nedrepți, dornici să ne sugă sângele. Ei nu sunt decât niște lipitori în mâinile lui Dumnezeu care sug din sufletul nostru otrava, răul.

În sfârșit, Dumnezeu ne pune la încercare, pentru a ne face să ajungem la adevărata înțelepciune, pentru a ne maturiza în viața spirituală, pentru a ne ajuta să ajungem la el. Aici ne amintim de încercările la care Dumnezeu l-a supus pe Iob din Vechiul Testament. Înțelepciunea lui Solomon ne avertizează: "Fiule, când vrei să te apropii să slujești Domnului Dumnezeu, pregătește-ți sufletul pentru încercare" (Înț 2,1).

Apostolul Petru consideră încercările care vin de la Dumnezeu ca ceva normal pentru creștini: motiv de bucurie, nu de întristare: "Voi vă bucurați mult, deși acuma, dacă trebuie, vă întristați pentru puțină vreme din cauza feluritelor încercări, pentru ca încercarea credinței voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere și totuși este încercat prin foc, să vă aducă laudă, slavă și cinste la arătarea lui Isus Cristos" (1Pt 1, 6-7).

Toate aceste lucruri le-au cunoscut și le-au trăit sfinții. De aici atitudinea lor uluitoare în fața încercărilor pe care le-au suportat în viață. Nu numai că le-au suportat, dar le-au dorit și erau îngrijorați când încercările îi ocoleau.

Iată-l pe Sfântul Ambroziu. În cursul unei călătorii, intră într-o casă. Stăpânul casei îi spune că această casă nu a cunoscut nici o încercare, nici o suferință. Sfântul Ambroziu se sperie, consideră că e o casă blestemată: "Să ieșim repede de aici - îi zice însoțitorului său - ca nu cumva să izbucnească mânia lui Dumnezeu și să se prăbușească peste noi casa aceasta."

Iată-l pe Sfântul Francisc de Assisi pe patul de moarte, pradă unor dureri cumplite. "Părinte, îi zice fratele care îl asistă, roagă-l pe Dumnezeu să te trateze mai cu milă, căci mâna lui prea greu te apasă". Francisc coboară imediat din pat, se așează în genunchi, sărută pământul, îi mulțumește lui Dumnezeu pentru suferințele trimise, apoi se adresează celui de față: "Frate, știu c-ai vorbit din neștiință, altfel n-aș fi voit să te mai văd".

Mântuitorul îi arată Sfântului Francisc Xaveriu ce va trebui să sufere pentru convertirea necredincioșilor. Replica: "Amplius, Domine, amplius!" (Mai mult, Doamne, mai mult!).

Mântuitorul îl întreabă pe Sfântul Ioan al Crucii ce răsplată dorește pentru ostenelile sale. Răspunsul: "Et pati et contemni pro te". (Să sufăr și să fiu disprețuit pentru tine).

Sfântul Pius al V-lea pe patul de moarte se roagă: "Doamne, sporește-mi durerea, dar sporește-mi și puterea".

Nu toți avem eroismul sfinților, de aceea nu avem curajul să ne rugăm ca ei. În tot cazul, rugându-ne Tatăl nostru, spunând: "și nu ne duce pe noi înispită" vrem să spunem: "Tată îndepărtează de la noi încercările dar, știind că încercările sunt necesare pentru mântuirea noastră, dă-ne putere ca să le suportăm cu răbdare, să nu cădem pradă descurajării, să nu ne revoltăm atunci când ni le trimiți".

Scrie Apostolul Pavel Corintenilor: "Nu v-a ajuns nici o încercare care să fi fost peste puterea omenească. Și Dumnezeu care este fidel, nu va îngădui să fiți încercați peste puterile voastre, ci împreună cu încercarea a pregătit și mijlocul să ieșiți din ea, ca să o puteți suporta cu răbdare" (1Cor 10,13).
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire