pregateste pagina pentru tiparire

































 
 RUGĂCIUNEA 

Tatăl nostru
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 05.02.2004; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior Precum și noi iertăm

"Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri."

Rostim cu atâta ușurință, atât de distrați, de neatenți, de mecanic aceste cuvinte! Nu știți ce cereți! - ne-ar spune Isus, așa cum a spus într-o zi celor doi ucenici ai săi. Dacă ne-am gândi la ceea ce spunem, poate că de multe ori am sări peste aceste cuvinte când ne rugăm Tatăl nostru. E o cerere foarte riscantă.

Vă îndemnam la începutul acestei serii de meditații să spuneți rugăciunea Tatăl nostru cu calm, rar, fără grabă. Să vă sincronizați cuvintele cu respirația: o cerere din rugăciune între o inspirație și o expirație. Dar înainte de a rosti cuvintele: "precum și noi iertăm greșiților noștri" e necesar să facem ceva mai mult: să ne ținem câteva clipe complet răsuflarea. Îi cerem lui Dumnezeu să ne trateze așa cum îi tratăm noi pe cei care ne-au greșit, să se comporte cu noi așa cum noi ne comportăm față de ei, să ne ierte în măsura în care noi îi iertăm pe ei. Iar dacă rostim aceste cuvinte cu ură, supărare, resentimente față de cei care ne-au ofensat, ne-au supărat, ne-au făcut un rău, îl autorizăm pe Dumnezeu să nu ne ierte, precum nici noi nu iertăm greșiților noștri, cu alte cuvinte ne cerem osânda. Parcă pentru a-i avertiza pe ucenicii săi asupra riscului pe care și-l asumă rostind cuvintele: "și ne iartă nouă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri", Isus revine asupra acestor cuvinte imediat ce termină de rostit rugăciunea Tatăl nostru: "Dacă iertați oamenilor greșelile lor, și Tatăl vostru ceresc vă va ierta greșelile voastre. Dar dacă nu iertați oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre" (Mt 6,14-15).

Și din nou Isus revine asupra acestui lucru după marele discurs de pe munte în care a proclamat fericirile: "Nu judecați, și nu veți fi judecați. Nu osândiți, și nu veți fi osândiți. Iertați, și vi se va ierta... Cu ce măsură veți măsura voi, cu aceea vi se va măsura și vouă" (Lc 6,37-38). Măsura iertării lui Dumnezeu, așadar, e în mâinile noastre. Rugăciunea Tatăl nostru, rostită cu resentimente, fără să fi iertat celor care ne-au greșit, se întoarce, ca un bumerang, împotriva noastră. De fapt, orice rugăciune făcută cu asemenea resentimente în inimă devine inutilă. Isus condiționează ascultarea rugăciunii, de iertare: "Când stați în picioare și vă rugați, să iertați orice aveți împotriva cuiva" (Mc 11,25). Cu alte cuvinte: nu poți intra în dialog cu Dumnezeu în rugăciune, atâta vreme cât ai întrerupt dialogul cu fratele tău. Dacă vrei să-l întâlnești pe Dumnezeu, du-te și întâlnește-l mai întâi pe fratele tău pe care îl ocolești, sau căruia îi întorci spatele când îl întâlnești.

În parabola datornicului nemilos, Isus ne arată consecințele tragice ale refuzului iertării. Un servitor îi datora stăpânului său șaizeci de mii de talanți. O sumă astronomică: mai multe miliarde de dolari. Regele Irod cel Mare a fost unul din cei mai bogați, mai fastuoși, mai risipitori regi din câți a cunoscut istoria. Dar bugetul anual al lui Irod nu se ridica la o mie de talanți. Rugămintea servitorului de a fi păsuit nu avea sens. Având în vedere că plata unui muncitor pe vremea lui Isus era un dinar pe zi, datornicul ar fi trebuit să trăiască și să muncească vreo 20 000 de ani ca să-și achite datoria. Era insolvabil. Dar văzându-l căzut la picioarele lui, stăpânului i s-a făcut milă de el și i-a iertat toată datoria. În schimb, abia ieșit de la stăpân, mizerabilul n-a fost capabil să-l ierte pe un alt servitor care îi datora câțiva dinari; nimica toată. L-a strâns de gât: - Dă-mi datoria! Și l-a aruncat în închisoare. Deznodământul îl cunoaștem. Isus trage concluzia: "Tot așa vă va face Tatăl meu ceresc, dacă fiecare din voi nu iartă din toată inima pe fratele său" (Mt 18,35). Tot așa Tatăl vostru ceresc vă va da pe mâna călăilor, fiindcă el v-a iertat pe voi cei insolvabili, v-a iertat toate datoriile voastre contractate prin păcat, iar voi nu ați fost în stare să iertați semenilor voștri niște fleacuri, niște nimicuri. Dar și aceste fleacuri, aceste nimicuri pe care le judecăm, le osândim, le criticăm fără milă, adesea sunt iluzorii, sunt inexistente. În cele mai multe cazuri noi proiectăm asupra altora propriile noastre păcate și patimi pe care, în loc să le vedem și să le osândim în noi, le vedem, le criticăm și le osândim la alții. Dacă le-am smulge din noi înșine, am constata că lumea nu e chiar așa de rea; s-ar schimba fața lumii și chiar fețele oamenilor păcătoși. Exact ca în parabola maestrului chinez Lao Țî: "Un om nu-și mai găsea securea. L-a bănuit pe fiul vecinului că i-a furat-o și a început să-l urmărească cu luare aminte. Bănuitul avea înfățișarea tipică de hoț de securi. Cuvintele pe care le rostea nu puteau fi decât cuvintele unui hoț de securi. Întreaga sa purtare și felul lui de a fi nu-l arătau decât ca pe un hoț de securi. Dar când nici nu se mai aștepta, săpându-și pământul, omul și-a găsit securea îngropată din greșeală. Când l-a privit din nou a doua zi pe fiul vecinului, nici înfățișarea, nici purtarea, nici felul său de a fi nu mai erau ale unui hoț de securi". (J. Vernette).

Isus ne arată cum trebuie să fie iertarea noastră. Mai întâi trebuie să fie o "iertare din inimă", adică să fie sinceră, reală, nu fictivă, nu falsă; fără condiții, fără restricții. Nu poate fi din inimă iertarea atunci când este însoțită de comentarii ca acestea: te iert, dar să nu te mai văd în ochi, să treci de partea cealaltă a drumului când mă întâlnești; te iert, dar să fie pentru ultima dată; te iert, dar n-am să uit niciodată ce mi-ai făcut; te iert, dar Dumnezeu de sus vede și el nu bate cu ciomagul. Apoi, iertarea trebuie să fie atotcuprinzătoare, nu selectivă. La Sfântul Luca cererea a cincea din Tatăl nostru este formulată astfel: "și ne iartă nouă datoriile noastre precum și noi iertăm pe toți cei care ne sunt datori" (14,1). Pe toți, fără excepție.

Iertarea trebuie să fie fără limită de număr, după cum Dumnezeu ne iartă fără limită de număr. Într-o zi, Petru îl întreabă pe Isus: "Doamne, de câte ori trebuie să-l iert pe fratele meu care îmi greșește? De șapte ori? Isus îi răspunde: Îți zic: nu de șapte ori, ci de șaptezeci de ori câte șapte" (Mt 18,21-22). Șapte este cifra simbolică a infinitului. Isus vrea să spună: nu zic să ierți întotdeauna, ci de șaptezeci de ori întotdeauna.

Iertarea este mai folositoare celui care iartă decât celui iertat. Inima în care dospesc sentimente de ură, de răzbunare, de aversiune, de antipatie e ca o ladă de gunoi în care dospesc și putrezesc tot felul de murdării care otrăvesc atmosfera cu microbii și mirosurile lor urâte. Iertarea este o operație de igienă, de dezintoxicare, de ecologie interioară.

Ura tinde să-l distrugă pe adversar. Iertarea îl salvează și îl câștigă pentru Cristos. Rugăciunea diaconului Ștefan sub ploaia de pietre ce se abătea asupra lui, rugăciune de iertare, a făcut din Saul, prigonitor al Bisericii, un apostol. Comentează Sfântul Augustin: "Sfântul Ștefan era ucis cu pietre; dar în timp ce erau aruncate pietre, el, îngenuncheat, se ruga pentru dușmani spunând: "Doamne, nu le lua în seamă acest păcat". Cei care aruncau pietre nu cereau iertare, dar el se ruga pentru ei. Doresc ca tu să faci ca el; forțează-te să fii ca el. De ce te târâști necontenit cu inima pe pământ? Ascultă, înalță-ți inima sus, iubește-i pe dușmani. Dacă nu-l poți iubi pe un dușman furios, iubește-l măcar pe cel care îți cere iertare. Iubește-l pe cel care îți zice: "Frate, am păcătuit, iartă-mă". Dacă atunci nu ierți, nu îți zic: "Rugăciunea se va șterge din inima ta", ci îți zic: "Tu vei fi șters din cartea lui Dumnezeu"."

Se întâmplă tragedii care rănesc nu numai trupul, dar și sufletul și inima; răni care nu se închid, care sângerează, care provoacă conflicte de conștiință, dureroase, dramatice. E cunoscut cazul unei femei care în timpul ultimului război a fost maltratată și batjocorâtă. Toată familia i-a fost exterminată; și bărbat, și copii, toți uciși într-un lagăr de exterminare. Mărturisea că nu se mai poate ruga Tatăl nostru, fiindcă nu mai putea spune cuvintele: "și ne iartă nouă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri". Nu putem judeca ce se întâmplă în sufletul acestor persoane atât de puternic traumatizate. În tot cazul, lor le este îngăduit să schimbe puțin rugăciunea. Pot să spună: și ne iartă nouă greșelile noastre și ajută-ne să iertăm și noi greșiților noștri așa cum tu ne ierți pe noi.

Iertarea aproapelui se naște din conștiința că toți suntem păcătoși și că toți avem nevoie de iertarea lui Dumnezeu și a fraților noștri. O comunitate creștină, o comunitate religioasă nu este o comunitate de oameni perfecți, ci o comunitate de păcătoși iertați de Dumnezeu și care se iartă unii pe alții. Ciocnirile, tensiunile, incidentele sunt inevitabile. Unitatea nu se realizează odată pentru totdeauna. Armonia în comunitate trebuie refăcută permanent prin iertarea dată și primită. Orgoliul, amorul propriu, care ne împinge la răzbunare și ne împiedică să cerem iertarea când am greșit, trebuie înfrânt.

Iar cel care greșește nu trebuie privit cu ură și dispreț ca un dușman, ci trebuie să vedem în el un bolnav vrednic de milă, de compătimire, mai vrednic de milă decât unul care a pierdut o mână, sau un picior, sau un ochi. De aici îndemnul adresat Colosenilor de Apostolul Pavel: "Așadar, ca niște aleși ai lui Dumnzeu, sfinți și preaiubiți, îmbrăcați-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândețe, cu îndelungă răbdare. Îngăduiți-vă unii pe alții și, dacă unul are pricină să se plângă de un altul, iertați-vă unul pe altul. După cum v-a iertat Cristos, așa iertați-vă și voi." (Col 3,12-13).
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire