pregateste pagina pentru tiparire

































 
 RUGĂCIUNEA 

Tatăl nostru
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 05.02.2004; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior Împietrirea inimii

Dumnezeu, cu toată atotputernicia sa, are și el neputințele sale: de pildă, nu-l poate ierta pe acela care nu își recunoaște păcatele și nu se căiește de ele. Toate jertfele, inclusiv jertfa vieții noastre pe care i-o consacrăm lui Dumnezeu, însăși jertfa lui Cristos de pe cruce, sunt inutile fără căința inimii. "Dacă ai fi voit jertfe ți-aș fi adus" - spune psalmistul. "Dar arderile de tot nu-ți sunt plăcute. Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit. Inima zdrobită și mâhnită, Dumnezeule, tu nu o disprețuiești" (Ps 50, 16-17).

Pe Calvar, alături de Isus, sunt răstigniți doi tâlhari, unul la dreapta, celălalt la stânga. Unul moare cu o inimă căită, celălalt cu o inimă împietrită. Unul recunoaște că a greșit, acceptă moartea ca ispășire, fără să se scuze, fără să arunce vina asupra altora și primește iertarea: "Adevăr îți zic, astăzi vei fi cu mine în paradis". Celălalt moare în disperare, hulind. Vorbind despre importanța radicală a recunoașterii păcatelor și a căinței inimii, un autor antic, Isac Sirianul, spune: "Cel care își cunoaște păcatele proprii e mai mare decât cel care învie un mort cu rugăciunea sa... Cel care se plânge pe sine un ceas e mai mare decât cel care îi contemplă pe îngeri. Cel care în singurătate îl urmează pe Cristos cu căință în inimă este mai mare decât cel pe care îl aplaudă mulțimile în biserici."

E vorba, de fapt, de două operații care se condiționează reciproc: una a minții, cealaltă a inimii. A-ți vedea propriile păcate, a te recunoaște păcătos, ține de minte; a te căi de ele, ține de inimă.

"Dacă zicem că nu avem păcat ne înșelăm singuri și adevărul nu este în noi" - scrie apostolul Ioan. "Dacă zicem că nu am păcătuit îl facem mincinos pe el (pe Dumnezeu) și Cuvântul lui nu este în noi". Apostolul insistă asupra faptului că trebuie să ne lăsăm pătrunși de lumina lui Cristos pentru a vedea mizeria din sufletul nostru. Altminteri, rămânem în întuneric și nu putem avea nici iertare, nici comuniune cu el. "Dacă umblăm în lumină, după cum el însuși este lumină... sângele lui Cristos ne curăță de orice păcat... Dacă ne recunoaștem păcatele, el este credincios și drept, ca să ne ierte păcatele și să ne curețe de orice nelegiuire" (șIn 1,7-9).

Într-una din Parabolele pentru azi, scriitorul Jean Vernette ne arată ce se întâmplă când refuzăm lumina care vine de la Cristos. "Era o casă cu ziduri groase, cocoțată dintotdeauna pe coama dealului. Era frumoasă. Dar, izolată fiind, nu se putuse trage curent electric. Până într-o bună zi, când bătrânul țăran care locuia acolo, a văzut o camionetă încărcată cu materiale urcând spre ferma lui.
- Tragem linie electrică peste deal. Va trece pe lângă casa dumitale. Vrei să fii racordat la rețea?
- Bineînțeles! O să fie nemaipomenit! Voi avea în sfârșit lumină seara, îmi voi instala ferăstrău electric și o să-mi iau și televizor, să-mi umple casa cu imagini ziua întreagă!
- Numai că zidurile casei sunt groase. Va trebui să facem o mică gaură, cât să treacă firul.
- A, nu, asta nu! Asta înseamnă zgomot, praf. N-o să intrați în casa mea! N-o să vă atingeți de zidul meu!
Și refuzând să spargă carapacea vechilor obiceiuri, țăranul încăpățânat n-a avut niciodată lumină electrică în casă. A ales să trăiască în întuneric și în întuneric a rămas."

Întunericul din minte se transmite totdeauna la inimă, provocând ceea ce se numește împietrirea inimii; sclerocardia - e termenul folosit de Biblia greacă - scleroza inimii, boală care face inima de granit, insensibilă la orice remușcare, la orice sentiment de căință și hipersensibilă la toate patimile josnice. Inima, această cetate interioară a lui Dumnezeu, cum se exprimă Pseudo-Macarie în Omiliile sale duhovnicești, devine câmp de șerpi și fiare sălbatice.

Sf. Francisc Xaveriu constata cu tristețe: "Mulți sunt cei cărora conștiința nu le reproșează nimic, fiindcă nu mai au conștiință sau, dacă au, e foarte tocită". Dar iată marele paradox, un "tremendum mysterium": cei chemați la slujba altarului, la viața consacrată, adică cei chemați să fie lumina lumii, chemați la culmile vieții religioase și ale sfințeniei, sunt cei mai expuși să ajungem la întunecarea minții și la împietrirea inimii, iar oamenii care nu sunt specialiști în sfințenie și lucruri sfinte, impresionează cu umilința și sinceritatea în a-și recunoaște și a-și plânge păcatele. Acest lucru îl constatăm în textele Noului Testament. Pe vremea lui Isus, farizeii dețineau culmile cele mai înalte ale sfințeniei. Și știm până unde au ajuns ei cu orbirea și împietrirea inimii lor. Văd cu ochii lor atâtea minuni: un paralitic de 38 de ani vindecat; un orb din naștere care primește vederea; Lazăr mort de patru zile care învie sub ochii lor; soarele care se întunecă; pământul care se cutremură, stâncile Calvarului care se despică, mărturia soldaților că Isus a înviat. Dar inima lor e mai stâncă decât stâncile Calvarului. Se încăpăținează în necredința lor. Preferă să plătească mită soldaților decât să accepte adevărul evident.

Unul dintre acești farizei, Simon, rămâne în orgoliul său de om ireproșabil, scandalizat de vederea unei prostituate în casa sa. Prostituata de la picioarele lui Isus își plânge păcatele și primește iertare. El, farizeul, nu beneficiază de iertarea lui Isus.

Într-o zi cărturarii și farizeii aduc în fața lui Isus o femeie prinsă în adulter. Adultera primește iertare. Vajnicii apărători ai moralității se trezesc demascați: "Cine dintre voi e fără păcat să arunce cel dintâi cu piatra în ea". În loc să-și recunoască propriile păcate, dispar, unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni care erau cei mai încărcați de păcate. Nici unul nu beneficiază de iertarea lui Isus.

Și mai bine iese în evidență împietrirea inimii, ca viciu fundamental al tagmei clericale, în capitolul șapte din Faptele Apostolilor. În predica sa, diaconul Ștefan le aruncă în față interlocutorilor săi: "Oameni tari la cerbice, netăiați împrejur cu inima și cu urechile! Voi întotdeauna vă împotriviți Duhului Sfânt!... Când au auzit aceste vorbe îi tăia pe inimă și scrâșneau din dinți împotriva lui... Ei au început atunci să răcnească, și-au astupat urechile și s-au năpustit într-un gând asupra lui. L-au târât afară din cetate și l-au ucis cu pietre." Cine erau interlocutorii lui ștefan? Membrii sfântului sinod de la Ierusalim în frunte cu marele preot. În loc să-și recunoască păcatele și să se căiască, aceștia și-au astupat urechile. Au recurs la crimă pentru a face să amuțească glasul care le spunea adevărul.

De câte ori Isus nu le reproșează chiar ucenicilor împietrirea inimilor! De pildă, după înmulțirea pâinilor: "Tot nu pricepeți și tot nu înțelegeți? Aveți inima împietrită? Aveți ochi și nu vedeți? Aveți urechi și nu auziți?" (Mc 8,17-18). Cum se explică acest fenomen tocmai în lumea clericală?

E un lucru cunoscut: clericii acceptă mai greu ca alții ideea morții; mor mai greu - cum se spune. Fiind mereu în contact cu moartea - cu moartea altora -, predicând mereu despre moarte, îngrijind muribunzii, înmormântând pe alții, făcând mereu liturghii și prohoade pentru morți, își crează iluzia că moartea e numai pentru alții nu și pentru ei. La fel tunând și fulgerând împotriva păcatelor altora, predicând altora pocăința, convertirea, iertând păcatele altora la spovadă, își crează iluzia că păcatul e o problemă care, ca și moartea, pe ei nu-i privește, îi privește numai pe ceilalți. Am văzut la Fatima persoane coborând pe genunchi pe beton până la sanctuar, am văzut la Lourdes soți ținându-se de mână, făcând Calea Crucii, desculți, mergând de la o stațiune la alta cu tălpile sângerând, pe drumul plin de pietrele ascuțite ale muntelui, am văzut lume înconjurând, tărându-se pe genunchi, altarele sanctuarelor. Printre acești păcătoși n-am văzut niciodată un preot, un călugăr sau o călugăriță. Cei neatinși de păcat, stau și privesc cu admirație spectacolul oferit de acești penitenți.

Un laic, Alexandru Paleolog, a apărut recent într-o emisiune penitențială la televizor. A scris și o carte în care își bate pieptul și își recunoaște public momentele de slăbiciune și compromisurile din timpul dictaturii comuniste. Simt nevoia de iertare, spunea el, fiindcă mi-e frică de Dumnezeu. Însă, din câte știu, până în prezent, niciunul dintre slujitorii altarului, care au dat dovadă de servilism, s-au făcut complici și s-au compromis cu dușmanii lui Dumnezeu și ai Bisericii în timpul comunismului, nu a făcut în public "mea culpa". Dimpotrivă, își justifică compromisurile și se consideră victime ale fostului regim și eroi care prin diplomația și prudența lor au salvat interesele Bisericii.

Observăm în Evanghelii un lucru clar: unde e recunoaștere sinceră a păcatelor, căință, convertire adevărată, iertare, acolo e bucurie fără margini, e banchet. Zaheu este iertat, face banchet. Fiul risipitor este iertat, se taie vițelul îngrășat și urmează chef cu lăutari. Maria-Magdalena în cursul unui banchet este iertată.

Există o dublă căință și o dublă convertire: una radicală, care smulge rădăcinile păcatului din inimă adică, patimile rele, alta de suprafață, epidermică. Zaheu se convertește radical, își smulge din inimă pofta dezordonată de bani; ca urmare despăgubește împătrit, dă jumătate din avere la săraci. Ca să-și arate bucuria, face banchet. Tânărul chemat de Isus să-l urmeze, respectă din copilărie poruncile lui Dumnezeu. Dar rămâne cu inima lipită de bani. "și a plecat foarte trist" - remarcă evanghelitsul Luca. Ca și tânărul din Evanghelie și noi putem să spunem că din copilărie respectăm Decalogul: nu ucidem, nu comitem adulter, dar căința și convertirea noastră nu este radicală, spovezile noastre poate sunt operații estetice, fard menit să acopere simptomele unor boli lăuntrice. În adâncul sufletului nostru păstrăm anumite patimi și afecțiuni dezordonate. De aceea suntem triști, nemulțumiți, chiar spovezile noastre sunt o povară, sunt lipsite de bucurie. Tristețea noastră apare printr-o stare de veșnică nemulțumire, prin critici la adresa tuturor, prin dorințe de reforme și libertăți care în fond trădează niște patimi lăuntrice nemărturisite.

Căința, convertirea este radicală, după spitirualitatea orientală, atunci când renunțăm definitiv la cele opt patimi, ce corespund de fapt celor șapte păcate capitale din spiritualitatea occidentală: lăcomia, desfrâul, zgârcenia, tristețea, mânia, lenea (sau apatia, indolența), mărirea deșartă și mândria.

Un mare maestru al vieții spirituale consideră că patima de care se lasă dominați cel mai ușor cei care își consacră viața lui Dumnezeu este lenea, trândăvia. "Diavolul trândăviei, scrie el, care este numit în Scriptură și diavolul de la amiază, este cel mai periculos dintre toți." El îți crează impresia că soarele se mișcă prea încet sau chiar că s-a oprit și că ziua are cincizeci de ore. Apoi te împinge să ai ochii mereu ațintiți la ferestre, să ieși afară din chilie să privești soarele ca să vezi cât mai este până la amiază (ora prânzului) și să te uiți în dreapta și în stânga... te face să urâști locul în care ești, starea vieții tale, munca mîinilor. Cu alte cuvinte te face mai mult să vegetezi decât să trăiești o viață de om dăruită lui Dumnezeu.

"Și ne iartă nouă greșelile noastre." Ce înseamnă aceste cuvinte? Înseamnă a ne recunoaște cu umilință, cu sinceritate și luciditate păcatele noastre zilnice, adică a ne recunoaște mediocritatea noastră, slăbiciunea în fața ispitelor, egoismul nostru adânc, lâncezeala și lenea noastră, lipsa noastră de iubire și a implora fără încetare îndurarea și iertarea Tatălui ceresc.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire