pregateste pagina pentru tiparire

































 
 RUGĂCIUNEA 

Tatăl nostru
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 05.02.2004; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior Și ne iartă nouă greșelile noastre

După "pâinea noastră cea de toate zilele" vine "și ne iartă nouă greșelile noastre". De fapt mai mult decât de pâinea noastră cea de toate zilele, avem nevoie de iertarea noastră cea de toate zilele.

Tată, iartă-ne greșelile noastre căci prin ele am necinstit numele tău, ne-am împotrivit venirii împărăției tale, am încălcat voința ta.

Și ne iartă nouă păcatele noastre - găsim în formularea Sfântului Luca. Și ne iartă nouă "debita nostra", datoriile noastre - găsim în aramaică la Sfântul Matei. În aramaică, cuvântul folosit înseamnă și păcat și datorie.

E un lucru foarte misterios și foarte profund această nevoie de iertare pe care o simțim după ce am păcătuit. Remușcarea, acest spin care ni se înfige în inimă și de care nu putem scăpa până nu suntem iertați, e dovada clară a existenței sufletului spiritual și nemuritor în noi. Un animal nu simte niciodată remușcare și nici nevoia iertării. Un tigru sfâșie și mănâncă o căprioară după care se culcă și își face liniștit siesta. Nu putem trăi fără iertarea lui Dumnezeu fiindcă nu putem trăi fără iubirea lui Dumnezeu. V-am amintit cu altă ocazie că omul nu poate trăi fără iubire. Cinci zeci la sută din copiii mici ai mamelor din pușcării, dacă sunt lăsați afară, mor, oricât ar fi de bune condițiile de viață. Dacă sunt cu mamele lor în pușcărie, supraviețuiesc cu toții. E o chestiune de viață și de moarte. Unde nu e iubire e moarte. Cele mai multe sinucideri în rândul tinerilor se înregistrează la cei care au fost abandonați, n-au cunoscut iubirea părinților, nu au fost iubiți de nimeni sau care au cunoscut o decepție în iubire. Tot așa, cei mai mulți criminali provin dintre copiii abandonați, care n-au cunoscut în viață iubirea nimănui. Organizațiile teroriste își recrutează membrii de la casele de copii abandonați.

Nevoia iertării aici își are explicația: nu putem trăi fără iubirea lui Dumnezeu de care ne-am despărțit prin păcat. Căci noi nu păcătuim împotriva vreunei porunci sau legi, cum ne acuzăm uneori la spovadă: am păcătuit împotriva poruncii a patra, sau a șasea, sau am păcătuit împotriva voturilor, ci păcătuim întotdeuna, indiferent ce poruncă sau lege încălcăm, împotriva iubirii. Păcatul este întotdeauna o rană pe care o facem inimii de Tată a lui Dumnezeu.

Iertarea nu este altceva decât reîntoarcerea la iubirea Tatălui. Lui Simon farizeul, scandalizat de vederea femeii păcătoase plângând la picioarele lui Isus, Mântuitorul îi spune: "Îți zic: păcatele ei care sunt multe, sunt iertate, căci a iubit mult. Celui care iubește puțin, puțin i se iartă" (Lc 7,47).

Dumnezeu este un Tată dispus oricând să ne ierte. Gândindu-ne la tragedia lui Iuda, ne dăm seama că păcatul lui cel mai mare nu a fost vânzarea lui Cristos, ci disperarea, lipsa de încredere în iertarea lui Dumnezeu.

Când Dumnezeu s-a prezentat poporului său la muntele Sinai, s-a descris pe sine, și-a făcut portretul cu aceste cuvinte: "Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de bunătate și fidelitate care își păstrează iubirea până în mii de generații de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea și păcatul, dar nu socotește pe cel vinovat drept nevinovat și pedepsește fărdelegea părinților în copiii copiilor lor până la al treilea și al patrulea neam" (Ex 34,6-7). Acest text e numit de exegeți "carta sau buletinul de identitate a lui Dumnezeu".

Rezultă din ultimele cuvinte citate că există și o dreptate a lui Dumnezeu care poate izbucni și de care trebuie să ne temem. Să nu fie îndurarea lui Dumnezeu o încurajare în a păcătui. Și dreptatea lui Dumnezeu este infinită ca și bunătatea. Al treilea și al patrulea neam: trei plus patru fac șapte. Șapte, cifra perfectă, simbolul plinătății. Dar accentul cade mai puternic pe iertare: șapte generații pentru dreptate, mii de generații pentru iertare.

Atât de iertător este Dumnezeu încât Iona, predicatorul pedepselor necruțătoare, se scandalizează, căci în loc să vină pedepsele, cu care amenință el, vine iertarea lui Dumnezeu. Iar el, Iona, se face de râs și este luat drept fals profet de ascultătorii săi. De aceea face scene de nemulțumire.

"Și a fost cuvântul Domnului către Iona... zicând: "Scoală-te și du-te în cetatea cea mare a Ninivei și propovăduiește acolo, căci fărădelegile lor au ajuns până în fața mea". Iona fuge la Tars în loc să meargă la Ninive. După aventura cu peștele care îl înghite, merge la cetatea păcătoasă și vestește catastrofele ce vor veni. "și i-a părut rău Domnului de prezicerile de rău pe care le făcuse și nu le-a împlinit. Și Iona a fost cuprins de mare supărare și s-a aprins de mânie. Și l-a rugat pe Domnul zicând: "O, Doamne, iată tocmai ceea ce cugetam eu când eram în țara mea! Pentru aceasta eu am încercat să fug în Tars, căci știam că tu ești Dumnezeu milostiv și îndurător, îndelung răbdător și îndelung iertător și îți pare rău de fărădelegi. Și acum Doamne, ia-mi sufletul, căci este mai bine să mor decât să trăiesc" (Iona 1,1-2; 3,10; 4,1-3).

Cu privire la inima de tată a lui Dumnezeu care suferă de suferința copilului său căzut în păcat a intuit ceva psalmistul când scria: "Tu înregistrezi pașii vieții mele de om care rătăcește; tu pui lacrimile mele în burduful tău. Oare nu sunt ele înregistrate în cartea ta? (Ps 56,8). Altfel spus: "Doamne, tu vezi cum rătăcesc de ici colo, nu-mi găsesc locul din cauza păcatelor mele. În cartea vieții, în memoria ta, tu înregistrezi toate faptele mele, toate gândurile și sentimentele mele cele mai secrete. Cu toată plăcerea înșelătoare și trecătoare pe care o dă păcatul, nu-mi rămâne decât tristețea și amărăciunea. Rătăcind prin pustiu, lacrimile îmi cad în nisip. Dar tu culegi lacrimile mele și le porți în inima ta așa cum păstorul, beduinul, în pustiu, poartă în burduf apa luată dintr-o oază ca să poată supraviețui până la oaza următoare".

Iar în Evanghelii Isus ne descoperă complet inima de tată a lui Dumnezeu: inimă rănită de nerecunoștința copilului său, inimă compătimitoare care suferă tot ce suferă copilul său nefericit când părăsește casa părintească. Dumnezeu este Tatăl din parabola fiului risipitor a cărui inimă e sfâșiată de toate nenorocirile în care a ajuns copilul nesăbuit fugit de acasă: sărăcie, foame, zdrențe, picioare fără încălțăminte, umilire, degradare fizică și morală. A păzi porcii, animale necurate, era la evrei suprema degradare.

Există undeva o statuie a tatălui din parabola fiului risipitor, poate cea mai reușită din câte cunoaște arta creștină. Bătrânul tată e prezentat complet orb. Vederea i s-a stins de atâta plâns, mai ales de lacrimile vârsate în nopțile fără somn, în așteptarea copilului plecat de acasă.

Părintele Huvelin, zelosul duhovnic al Parisului la care s-a spovedit prima dată Charles de Foucauld, mărturisea că, oridecâte ori vedea pe cineva, simțea o puternică dorință de a-i da dezlegarea. Dumnezeu a pus în inima lui ceva din dorința nepotolită a inimii sale de a ierta necontenit.

De fapt, prin păcat, înainte de a răni inima lui Dumnezeu, rănim propria noastră inimă. Ofensându-l pe Dumnezeu, cel care păcătuiește se rănește, se desfigurează, se distruge pe el însuși. Dumnezeu spune prin glasul profetului Ieremia: "Ei toarnă jertfe de băutură altor dumnezei ca să mă rănească. Pe mine mă rănesc ei oare? - zice Domnul; nu pe ei înșiși, spre rușinea lor? (Ier 7,18-19). Despre degradarea și desfigurarea pe care și-o provoacă omul prin păcat, vorbește și Isus în Evanghelie: "Dinăuntru, din inima omului ies gândurile rele, adulterul, desfrâul, omorurile, hoțiile, lăcomiile, vicleșugurile, înșelăciunile, faptele de rușine, ochiul rău, calomnia, trufia, nebunia. Toate aceste lucruri rele ies dinăuntru și îl spurcă pe om" (Mc 7,21-23).

Iertarea pe care ne-o acordă Dumnezeu nu este o simplă amnistie, o uitare a păcatelor pe care le-am comis. E mult mai mult. E o refacere a sufletului nostru desfigurat. E o inimă nouă și un duh nou pe care îl pune Dumnezeu în noi. E o nouă creație. De aceea psalmistul se ruga: "Zidește în mine o inimă curată, Dumnezeule, și pune în mine un duh nou și statornic" (Ps 50,10). În loc de "zidește în mine o inimă curată" s-ar fi tradus mai bine cu "crează în mine o inimă curată", fiindcă în Biblia ebraică e folosit cuvântul "bará", același cuvânt folosit când Dumnezeu a creat universul, la început.

Jean Vernette, într-o admirabilă povestire intitulată "Diamantul zgâriat" ne arată ce se întâmplă în sufletul nostru mutilat, desfigurat de păcat în momentul în care Dumnezeu ne iartă.

Un tânăr prinț din nordul Indiei, foarte frumos și putred de bogat, s-a îndrăgostit într-o bună zi de o preafrumoasă prințesă dintr-un ținut învecinat. Nunta a fost hotărâtă. Ca semn și garanție a iubirii sale veșnice, prințul a scos la iveală din comorile sale cel mai frumos diamant ce urma să fie montat la loc de cinste în coroana de nestemate pe care se gândea să o ofere alesei inimii sale în dimineața nunții.

L-a încredințat giuvaergiului său preferat. Dar, o clipă de neatenție, și cleștele meșterului a alunecat, făcând o brazdă de-a lungul minunatei nestemate, spre marea disperare a meșterului, spre și mai marea disperare a prințului. Necazul a fost împărtășit de toți supușii, căci prințul era foarte iubit. Până când, într-o seară, un meșter bătrân s-a înfățișat la palat și i-a zis: "Măria ta, ți-am aflat necazul. Încredințează-mi diamantul pentru o noapte doar". Și și-a ținut cuvântul. A doua zi în zori, ochii uimiți ai prințului au putut admira cel mai frumos giuvaer din câte s-au văzut vreodată. Cu migală și răbdare, priceputul artist preschimbase sgârietura adâncă în tulpina unui minunat trandafir înflorit ce scânteia în mii de văpăi.

Gândindu-ne cum Dumnezeu, prin iertare, ne transformă inima noastră brăzdată, desfigurată de păcat într-o capodoperă de frumusețe, ne vine în minte îndrăzneața expresie din imnul pascal Exultet, aparținând probabil Sfântului Augustin: O, felix culpa! O fericită vină! O fericită greșeală! Și ne mai vin în minte cuvintele părintelui Louis Evély: "Tu nu vei intra în cer înainte ca toate greșelile tale să fi devenit fericite greșeli".
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire