pregateste pagina pentru tiparire

































 
 RUGĂCIUNEA 

Tatăl nostru
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 05.02.2004; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior Tatăl nostru

Îndemnați de porunca Mântuitorului și povățuiți de învățătura sa dumnezeiască, îndrăznim să spunem. Ce îndrăznim să spunem? Îndrăznim să spunem Tatăl nostru. Într-adevăr, este mare îndrăzneală să-l numești pe Dumnezeu Tată. Și n-am avea această îndrăzneală dacă nu ne-ar îndemna Mântuitorul prin porunca sa și nu ne-ar povățui cu învățătura sa dumnezeiască. Deja paternitatea naturală cu mecanismele transmiterii vieții este o realitate misterioasă, extraordinară în fața căreia rămân uimiți savanții, geneticienii. Cu atât mai misterioasă este paternitatea divină. De aceea, Sfântul Pavel le scria Efesenilor: "Îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Isus Cristos, din care își trage originea orice paternitate în cer și pe pământ" (Ef 3,14-16).

Popoarele păgâne ale Orientului Mijlociu îi numeau pe zei tată în sensul carnal al cuvântului. Își vedeau originea în aventurile unor zei cu pământencele. Pentru poporul Vechiului Testament, o asemenea paternitate ar fi fost o blasfemie și nimeni n-ar fi îndrăznit să-l numească pe Dumnezeu tată în sensul carnal al cuvântului. E adevărat că pentru Israel, Dumnezeu era un tată. Așa se prezintă pe el însuși prin profetul Ieremia:

"Efraim îmi este un fiu scump, un copil iubit de mine... Când vorbesc de el îmi aduc aminte cu gingășie de el, de aceea îmi arde inima în mine pentru el și voi avea milă negreșit de el, zice Domnul" (Ier 30,20).

Tată e numit Dumnezeu și în rugăciunea din cartea lui Isaia:

"Tu ești Tatăl nostru! Căci Abraham nu ne cunoaște și Israel nu știe cine suntem; dar tu, Doamne, ești Tatăl nostru... Doamne, tu ești Tatăl nostru; noi suntem lutul și tu olarul care ne-ai întocmit; suntem cu toții lucrarea mâinilor tale" (63,16; 64,8).

Titlul de Tată atribuit lui Dumnezeu este în Vechiul Testament doar o metaforă, o comparație. Dumnezeu este tată în sensul că este Creatorul tuturor. În acest sens Dumnezeu este Tatăl nu numai al creștinilor, dar și al păgânilor, și al evreilor, al celor care cred în el și al celor care nu cred. El face să răsară soarele său și peste cei buni și peste cei răi. Ba am putea spune că e tatăl tuturor creaturilor, chiar și al firului de iarbă și al bobului de nisip.

Dar când noi ne adresăm lui Dumnezeu în rugăciune numindu-l Tatăl nostru, lăsăm la o parte toate aceste forme de paternitate și îndrăznim să-l numim pe Dumnezeu Tată recunoscând în el o paternitate mult mai înaltă decât paternitatea biologică, și această paternitate o cunoaștem numai fiindcă suntem povățuiți de învățătura dumnezeiască a Mântuitorului. E paternitatea divină. Prin harul sfințitor, recuperat de Isus Cristos prin patima, moartea și învierea sa, pe care îl primim la sfântul botez, prin care ni se imprimă chipul și asemănarea sa, prin care, cum scrie apostolul Petru "devenim părtași ai naturii divine" (2Pt 1,4), noi devenim copii ai lui Dumnezeu. Scrie sfântul Pavel:

"Fiindcă sunteți fii, Dumnezeu ne-a trimis în inimă Duhul Fiului său care strigă: «Abba», adică «Tată»! Așa că nu mai ești sclav, ci fiu; și dacă ești fiu ești și moștenitor" (Gal. 4,6-7). "Voi n-ați primit un duh de sclavie, ca să mai aveți frică, ci ați primit un duh de înfiere, care ne face să strigăm: «Abba», adică «Tată»! Însuși Duhul adeverește împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu. Și dacă suntem copii, suntem și moștenitori: moștenitori ai lui Dumnezeu și împreună moștenitori cu Cristos" (Rom. 8,16-17).

Apostolul Pavel amintește cuvântul "înfiere". Unicul fiu prin natură al Tatălui este Cristos. El nu putea să nu se nască din veșnicie din Tatăl. În schimb, pe noi, Dumnezeu ne-a înfiat în mod liber, împins de infinita sa bunătate. Pentru noi, Tatăl nostru este întreaga Sfântă Treime și când ne adresăm lui Dumnezeu cu apelativul Tatăl nostru, ne adresăm tuturor celor Trei Persoane divine. În schimb, când Isus spune «Tată!», el se adresează numai primei persoane a Sfintei Treimi. Această deosebire între Fiul unulnăscut și noi, fiii adoptivi, o subliniază clar Isus când îi spune Mariei Magdalena: "Mergi la frații mei și spune-le că mă urc la Tatăl meu și la Tatăl vostru, la Dumnezeul meu și la Dumnezeul vostru" (In 20,17). Aceste cuvinte Isus le spune după înviere, spre a arăta că noi am devenit copii adoptivi ai lui Dumnezeu prin misterul pascal al Unicului Fiu al lui Dumnezeu. Prin botez, fiind încorporați în Cristos, noi devenim fii în Fiul. Această paternitate divină întrece atât de mult în valoare paternitatea umană, biologică, încât Isus spune: "Tată să nu numiți pe nimeni pe pământ, căci unul este Tatăl vostru, cel din ceruri". Isus Cristos, întrupându-se, nu numai că ne-a învățat că Dumnezeu ne este Tată, dar ne-a arătat și ce fel de Tată este Dumnezeu, ne-a arătat pe chipul său chipul adevărat al Tatălui: "Filipe, cine mă vede pe mine, îl vede pe Tatăl".

De la el își are originea orice paternitate pe pământ; Dumnezeu este modelul oricărui tată pământesc. Când procedăm invers, când ne facem vreo idee despre paternitatea lui Dumnezeu pornind de la imaginea taților pământești, incapabili de a-și îndeplini îndatoririle față de copiii lor, adesea degenerați, brutali, insensibili la durerea copiilor, atunci nu mai îndrăznim să-i spunem lui Dumnezeu când ne rugăm: Tatăl nostru.

Floyd Mc Clung, în cartea sa Inima de Tată a lui Dumnezeu, povestește călătoria făcută de el într-un avion în compania unui om beat. Duhnea a alcool și scuipa când vorbea, pulverizându-i salivă pe toată fața. Bețivul își descarcă inima: "Soția mea, zice, era ca mata. Se ruga cu copiii, le cânta, îi lua la biserică... Am pierdut-o!" Și lacrimile încep să-i brăzdeze obrajii. "A murit acum trei luni în timp ce-l năștea pe cel de-al cincilea copil al nostru... De ce? De ce mi-a luat grijuliul tău Dumnezeu nevasta? Era așa de bună. De ce nu m-a luat pe mine? De ce pe ea?" Și omul îi povestește cum statul, considerând că nu-i în stare să-și crească copiii, i-a luat, încredințându-i unui tutore. A început să-și înece durerea în băutură. Urmarea: și-a pierdut și serviciul. Era în decembrie și, cum nu suporta să stea singur acasă de Crăciun, a plecat, nici el nu știa unde. Crescuse cu patru tați vitregi. Nu și-a cunoscut niciodată tatăl adevărat. Toți erau duri. Scriitorul încearcă să-i vorbească despre Dumnezeu. "Dumnezeu?", zice el furios. "Cred că dacă există vreun Dumnezeu, trebuie să fie un monstru crud! De ce mi-a făcut Dumnezeul tău iubitor una ca asta?" Se potolește numai când Mc Clung îi descrie adevărata inimă a lui Dumnezeu, așa cum o descoperă Isus: inimă zdrobită de durere, de durerile tuturor oamenilor.

Dificultatea de a-l numi pe Dumnezeu Tată în clipele de suferință poate fi dificultatea fiecăruia dintre noi. A fost dificultatea multor convertiți care, unii, nu au putut să rostească ani de zile rugăciunea Tatăl nostru. A fost dificultatea marelui convertit Charles Péguy care a ajuns la concluzia că toată valoarea rugăciunii și posibilitatea de a te ruga stă în a putea spune: Tatăl nostru care ești în ceruri. Scrie în Misterul Pruncilor nevinovați:

"Tatăl nostru care ești în ceruri, aceste trei sau patru cuvinte... Aceste trei sau patru cuvinte care mă înving pe mine neînvinsul... care merg înaintea celui lovit de nenorocire ca două mâini împreunate, invincibile. Aceste două sau trei cuvinte care înaintează ca un pinten frumos în fața unei sărmane corăbii, care despică valul mâniei mele, iar când pintenul a trecut, trece și nava și flota întreagă după ea".

Îndemnați de porunca Mântuitorului și povățuiți de învățătura sa dumnezeiască, îndrăznim nu numai să spunem, dar să strigăm, cum spune apostolul Pavel, «Abba», adică «Tată». Scrie episcopul Bossuet în Meditații asupra Evangheliei:

"Pentru ce (Apostolul) îl numește strigăt? O mare nevoie te face să strigi. Un copil nu strigă decât atunci când suferă sau are nevoie de ceva. Dar către cine strigă atunci când are nevoie de ceva, dacă nu către tatăl său, către mama sa, către doica sa, către cei în care natura a pus ceva din sentimentul patern? Să strigăm așadar, căci nevoile noastre sunt mari de tot. Ne prăbușim: păcatul pune stăpânire pe noi. Să strigăm către Tatăl nostru. Cine ne ajută să strigăm? Duhul Sfânt, Dumnezeul-Iubire, iubirea Tatălui și a Fiului, "cel care revarsă iubirea în inimile noastre". Să strigăm, să strigăm, așadar, cu înflăcărare, toate oasele noastre să strige: Dumnezeule, tu ești Tatăl nostru!".

 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire