pregateste pagina pentru tiparire

































 
 RUGĂCIUNEA 

Tatăl nostru
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 05.02.2004; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior Castitatea și ascultarea

Voi începe această meditație cu un citat, ceva mai lung, din același document al Conciliului Vatican II, Optatam totius, asupra căruia ne-am oprit și în meditația precedentă: "Seminariștii care, conform legilor sfinte în vigoare pentru Ritul lor, urmează tradiția venerabilă a celibatului preoțesc, trebuie educați cu atenție pentru această stare în care, renunțând, pentru Împărăția cerurilor, la viața de căsătorie (cf. Mt 19,21), se atașează de Cristos cu o iubire neîmpărțită, profund conformă Noului Legământ, dau mărturie pentru învierea viitoare (cf. Lc 20,36) și primesc un ajutor puternic pentru trăirea continuă a iubirii desăvârșite prin care, în slujirea preoțească, se pot face tuturor toate. Să fie profund convinși că această stare trebuie îmbrățișată cu recunoștință, nu numai ca o poruncă a legii bisericești, ci ca un dar prețios al lui Dumnezeu, care trebuie cerut cu umilință și căruia trebuie să-i răspundă fără ezitare, cu toată libertatea și generozitatea, sub inspirația și cu ajutorul harului Duhului Sfânt. Seminariștii... să fie conștienți de superioritatea fecioriei consacrate lui Cristos (față de căsătorie), așa încât să se ofere lui Dumnezeu printr-o dăruire completă a trupului și sufletului pe baza unei alegeri matur chibzuite și generoase.

Să fie avertizați asupra primejdiilor care le amenință curăția, mai ales în societatea de astăzi: ajutați de mijloacele potrivite, divine și umane, să învețe să-și asume astfel renunțarea la căsătorie încât viața și activitatea lor nu numai să nu aibă de suferit de pe urma celibatului, ci mai curând ei să dobândească o stăpânire mai adâncă a sufletului și trupului, o maturizare mai deplină și o pătrundere mai desăvârșită a fericirii evanghelice(10)."

Ascultând acest text, e normal să vă întrebați: ce legătură are celibatul preoțesc, castitatea, cu rugăciunea Tatăl nostru, cu împlinirea voinței lui Dumnezeu, cu ascultarea? Are o legătură puternică de tot. Castitatea, am putea spune, e celălalt nume al ascultării. Desigur nu-l putem lua în serios pe Freud și psihanaliza lui care vede în sexualitate rădăcina și explicația tuturor problemelor omului și ale omenirii. Dar nu putem nega că, de foarte multe ori, nesupunerea, neascultarea, nemulțumirea, revolta, aici își au rădăcina și explicația.

În viața fiecărui om, criza ascultării apare la vârsta critică, adică la vârsta pubertății. Tulburările interioare specifice acestei vârste se manifestă în exterior prin nemulțumire, încăpățânare, nesupunere, revoltă, critici. Pentru un adolescent la această vârstă toți: și părinți și profesori, au mentalități și metode învechite, retrograde, nu știu să facă educație, nu înțeleg idealurile de libertate ale celor tineri. Adolescentul se simte chemat să revoluționeze, să schimbe această lume rău întocmită. Cu vârsta, mai târziu, când patimile s-au potolit și și-a găsit echilibrul interior, omul recunoaște, dacă e sincer, că de fapt glasul care vorbea în el nu era glasul rațiunii ci glasul pasiunii.

Și iarăși e un lucru cunoscut că întotdeauna în comunitățile religioase, în seminarii, cei care crează focare de nemulțunire, de încordare, de critică, de revoltă, de contestație, de dezordine sunt cei incapabili să-și rezolve problema castității: nu au vocația la celibat sau sunt infideli acestei vocații și totuși stau în seminar, căci în seminar au de toate - cu excepția femeilor: și dacă aceștia ajung preoți, vai de capul lor, și nu numai de al lor! Sunt oamenii cei mai nefericiți de pe lume, care răspândesc nefericirea în jurul lor. Oameni refulați, cum se spune în psihiatrie, care ascund, mocnesc otrava în inima lor, și se defulează, răbufnesc în afară ori de câte ori găsesc o supapă deschisă. Vinovații sunt întotdeauna alții: regulamentul, superiorii. Cauza reală și nemărturisită însă e în ei înșiși, este sexualitatea nedominată. Ceea ce se invocă drept pretext nu e cauză ci ocazie.

Cunoaștem cu toții mai mult sau mai puțin istoria Bisericii. Un lucru cutremurător apare foarte limpede: toate fenomenele de neascultare, tensiuni, contestații, revolte, erezii, schisme, rupturi, au fost provocate de clerici: călugări, preoți, episcopi, patriarhi, teologi celibatari fără vocație la celibat sau infideli angajamentului asumat. Vina a fost dată întotdeauna pe alții: cauza adevărată, dar nemărturisită, a fost patima necurăției din ei, desfrâul.

Un cunoscut jurist din timpurile noastre Alfons Stickler, german, într-o carte publicată nu demult cu titlul Celibatul preoțesc, arată că celibatul a fost la început lege generală în toată Biserica. În Orient a fost desființat oficial printr-o lege a Împăratului Bizanțului la sinodul al II-lea din Trullo (Constantinopol) 691, nerecunoscut de papi ca sinod ecumenic, obligația celibatului fiind ridicată pentru diaconi și preoți și rămânând numai pentru episcopi. În cartea sa, Stickler, face următoarea constatare: orice ruptură de la unitatea Bisericii a fost marcată de abolirea celibatului preoțesc. Să fi avut dreptate totuși Freud când găsește în neînfrânare, în sexualitate rădăcina și explicația fenomenelor din viața omului și a omenirii?

La toți contestatarii, la toți revoltații, la toți înfăptuitorii de rupturi în Biserică, și la toți cei care i-au urmat în neascultare, de la sectele gnostice din primele veacuri și până la sectele ieșite din protestantism în timpurile noastre, istoria descoperă invariabil aceleași elemente: Iată-le:

Mai întâi un raționalism absurd. Pretenția minții de a explica misterele credinței, refuzând magisteriul și autoritatea Bisericii, ajungându-se astfel la erezii. Această cunoaștere superioară este gnoza la sectarii din antichitate și Evul Mediu. Interpretarea liberă a Sfintei Scripturi la protestanți și la teologii moderni care vor să impună magisteriul lor; e tot o gnoză.

Al doilea element: un orgoliu și un dispreț nemărginit față de alții. Mântuirea, după ei, nu este darul obținut de Cristos prin ascultarea sa și făcut celor ascultători. Ci mântuirea se realizează prin cunoaștere, prin știință, prin gnoză. Ei care dețin această știință superioară și-au luat diferite nume: perfecți, sfinți, puri - catar înseamnă pur-aleși, spirituali, pneumatici. Muritorii de rând, massa damnata, exclușii de la mântuire, ignoranții, carnalii, nu merită decât dispreț.

Al treilea element, din care izvorâsc toate celelalte: imoralitatea, desfrâul. Dacă mântuirea vine din cunoaștere, din gnoză, și nu din transformare interioară, din convertire, viața morală nu are nici un rost. Gnosticul, perfectul, catarul, alesul nu poate fi afectat de mocirla viciilor în care trăiește, așa cum un lingou de aur, chiar dacă e aruncat în noroi, tot aur rămâne. La fel la protestanți, la calviniști, natura omului fiind atât de coruptă încât și faptele bune sunt tot rele și te mântuiești numai fiindcă te-a predestinat Dumnezeu din veșnicie să te mântuiești, moralitatea, faptele bune, n-au nici un sens: e deajuns să crezi. Ca să vă dați seama de desfrâul nerușinat în care trăiau "desăvârșiții", "purii", mai ales întemeietorii sectelor gnostice din primele veacuri, citiți cartea I din Adversus haereses a Sfântului Irineu. În Evul Mediu a fost necesar ca Inchiziția să aprindă rugurile pentru a stăvili epidemia dezmățului propagat de catari și albigenzi. Nu e nevoie să mai amintesc că părintele protestantismului Luther, călugăr și preot cu votul castității, nu a găsit altă femeie cu care să trăiască în desfrâu a scos o călugăriță cisterciană din mănăstire, pe Ecaterina Bora, cu care a trăit. În Germania circulă clandestin, într-un număr mic de exemplare, o carte cu glumele și expresiile triviale în care se complăcea în cercul de intimi Luther, marele nemulțumit de decăderea Bisericii din vremea sa. Și să mai aduc un exemplu și mai recent. Celebrul teolog care a dorit să revoluționeze Biserica în zilele noastre: Leonardo Boff. Câtă discuție, câtă tensiune, câtă nemulțumire a creat luat fiind în brațe de mass-media anticlericală și prezentat lumii întregi ca victimă a unei Rome autoritare, conservatoare, reacționare, retrograde, care nu e în pas cu vremea, care înăbușă libertatea de gândire și de cercetare teologică! Totul s-a potolit când s-a aflat că Boff de 12 ani trăia în adulter, tot cu o călugăriță, cu renume și ea de mare teolog. A fost nevoit să abandoneze preoția. Din ordinul franciscan căruia îi aparținuse fusese izgonit mai înainte.

Și ultimul element: ipocrizia. Toți contestatarii și neascultătorii în Biserică, în loc să se revolte împotriva păcatului din viața lor, se revoltă împotriva păcatelor altora. În loc să vadă bârna din ochii lor, văd paiul din ochii altora, cum spune Isus. Pretind să reformeze Biserica, instituțiile Bisercii, seminarul, ei care nu sunt capabili să se reformeze pe ei înșiși.

Scriitorul francez G. Bernanos, face o paralelă între Sf. Francisc de Assisi și Luther, amândoi conștienți de relele din Biserică, amândoi preocupați să reformeze Biserica. Dintre cei doi, numai Francisc a reformat-o, reformându-și propria viață. Conchide Bernanos: Biserica are nevoie de sfinți nu de reformatori care își acoperă cu păcatele altora păcatele proprii.

Sper ca această meditație să-i ajute pe unii să-și descopere cauza adevărată a nemulțumirii și neascultării lor și să facă ordine în sufletul lor și în viața lor. Este un lucru absolut sigur că cine nu trăiește în castitate desăvârșită nu va găsi niciodată mulțumire și nu va găsi regulamentul desăvârșit și superiorul desăvârșit de care să fie mulțumit și căruia să i se supună. Desăvârșit este numai Dumnezeu și cine caută desăvârșirea în altă parte, caută idoli. Dar cine trăiește în castitate desăvârșită, trage folos și din lacunele inerente oricărui sistem de educație și oricărui educator. E concluzia la care ajunge genialul Sf. Augustin, dar numai după ce abandonează viciul și își recuperează curăția. Scrie în Confesiuni-le sale referindu-se la cei care în tinerețe nu cunoșteau altă metodă să-l facă să învețe decât constrângerea:

"Cei care mă constrângeau nu procedau bine, dar binele, Dumnezeul meu, venea de la tine... tu foloseai spre binele meu greșeala tuturor celor care mă forțau să învăț și de greșeala mea, care nu voiam să învăț, te foloseai ca să mă pedepsești. Meritam să fiu pedepsit căci, fiind uncopil atât de mic, eram deja un păcătos atât de mare! Oamenii aceștia nu procedau bine, dar din felul lor de a se comporta tu scoteai un bine pentru mine: eu păcătuiam și tu scoteai din păcatul meu răsplata cuvenită. Căci tu ai voit, și așa este, ca orice suflet dezordonat să-și găsească în el însuși pedeapsa" (Confesiuni XII).

 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire