pregateste pagina pentru tiparire

































 
 RUGĂCIUNEA 

Tatăl nostru
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 05.02.2004; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior Cum cunoaștem voința lui Dumnezeu?

Într-un important document pe care Biserica l-a publicat la 22 martie 1994, e vorba de Directoriul pentru viața și slujirea preoților, găsim scrise aceste cuvinte: "Cultura contemporană subliniază valoarea subiectivității și a autonomiei persoanei, înțeleasă ca intrinsecă demnității sale. Această valoare, pozitivă în sine, capătă o dimensiune negativă atunci când este absolutizată și revendicată în afara contextului său legitim. Acest lucru se poate manifesta și în interiorul Bisericii, precum și în viața preotului, când activitățile sale în slujba comunității sunt reduse la un fapt pur subiectiv."

Dumnezeu ne arată voința sa prin glasul conștiinței, ne arată voința sa prin cuvântul său din Sfânta Scriptură, dar, ca să nu cădem victimă a subiectivității, Dumnezeu își manifestă voința sa și prin cei pe care îi înzestrează cu autoritatea sa ca să ne conducă: părinți, învățători, superiori, cei care se află la cârma Bisericii. În prezentarea acestui subiect mă voi baza în continuare, nu pe considerații sau opinii personale, ci pe ceea ce ne învață Biserica luminată și călăuzită de Duhul Sfânt la Conciliu în Decretul Optatam totius, document care tratează despre formarea seminariștilor în vederea preoției și pe care orice seminarist ar trebuie să-l știe pe de rost. Decretul Conciliului începe cu aceste cuvinte: "Sfântul Conciliu, știind bine că reînnoirea dorită a întregii Biserici depinde în mare măsură de slujirea preoțească însuflețită de spiritul lui Cristos, afirmă solemn extrema importanță a formației preoțești".

Iată primul lucru asupra căruia suntem invitați să reflectăm cu toată seriozitatea: reînnoirea întregii Biserici depinde în mare măsură, am zice în cea mai mare măsură, de o preoție și o formație la preoție, însuflețită de spiritul lui Cristos. De spiritul lui Cristos, nu de spiritul lumii, al ideologiilor la modă, nu de subiectivismul fiecăruia. Și ce este spiritul lui Cristos? E spiritul ascultării. Esența preoției lui Cristos este ascultarea. Directoriul spune foarte clar: "Putem spune că ascultarea de Tatăl se află în centrul preoției lui Cristos. Însăși jertfa lui Isus pe cruce își trage valoarea și sensul răscumpărător din ascultarea și fidelitatea lui față de voința Tatălui. El «a fost ascultător până la moarte și încă până la moartea pe cruce» (Fil 2,8)."

Cum ar putea un preot neascultător să fie un "alter Christus", să-l personifice pe Cristos cel ascultător? De aceea, continuă documentul Bisericii: "Ca și pentru Cristos, ascultarea exprimă pentru preot voința lui Dumnezeu, care îi este manifestată prin intermediul superiorilor lui legitimi." Prin ascultarea sa "el intră în dinamica ascultării lui Cristos". Când spunem ascultarea preotului înțelegem ascultarea seminaristului, căci nu poate ieși un preot ascultător dintr-un seminarist neascultător. La hirotonire, candidatul își pune palmele în mâinile episcopului și la întrebarea: - Îmi promiți mie și succesorilor mei ascultare și respect? - răspunde: - Promit. Dar această promisiune, dacă seminaristul n-a fost ascultător în anii de seminar, este ultima mare minciună pe care o spune înainte de a părăsi seminarul. Notează Optatam totius: Seminariștii "să fie educați cu o grijă deosebită la ascultarea preoțească... devenind asemănători lui Cristos cel răstignit."

Cea mai gravă și mai greșită formă de subiectivism se poate prezenta în mintea seminaristului astfel: regulamentul seminarului e depășit, învechit, nu e ca în alte țări din Occident, prin urmare, nu ținem cont de el. Cine stabilește normele disciplinei, regulamentul seminarului? Răspunsul ni-l dă Conciliul la nr.1 din Optatam totius, intitulat: Alcătuirea normelor de formație preoțească în fiecare națiune: "Deoarece într-o diversitate atât de mare de popoare și regiuni nu se pot da decât legi generale, în fiecare țară și rit trebuie elaborate «Norme de formație preoțească», stabilite de Conferințele episcopale, revăzute periodic și aprobate de Sfântul Scaun". Concluzia care se desprinde este foarte simplă: la un seminarist disprețul și neascultarea față de regulamentul seminarului înseamnă dispreț și neascultare față de episcop și față de Papa. Și aici e locul să răspundem la o întrebare. Ce păcat face un seminarist care nu respectă disciplina în comunitate, încalcă regulamentul? Răspunsul pe care ni-l dă cel mai mare moralist al Bisericii și patronul moraliștilor, Sf. Alfons de Ligouri, e următorul: a încălca o dată sau din când în când o regulă din slăbiciune, și a regreta, a nu justifica, a te strădui să eviți pe viitor greșeala, nu poate fi vorba de păcat de moarte. În schimb, o atitudine de fond de dispreț și nesocotire a regulamentului comunității e păcat grav. A încălca sistematic regulamentul, evident, denotă o atitudine de fond de neascultare și în acest caz te afli în stare de păcat de moarte și nu ai dreptul să te apropii de Sf. Împărtășanie.

Unele fapte sunt legitime în sine dar, cum spune textul citat mai înainte din directoriu, ele devin imorale și păcătoase fiindcă sunt săvârșite în afara contextului legitim. Să luăm un exemplu practic. Pentru un tânăr din lume chemat la viața de familie nu e nici un păcat, e normal, să întrețină o prietenie curată cu o fată în vederea căsătoriei. Dar când e vorba de un seminarist care prin faptul că stă în seminar și se declară prin aceasta dispus să renunțe la viața de căsătorie, a întreține legături sentimentale, de prietenie cu fete, e mai mult decât păcat: e impostură.

La nr. 11 Optatam totius ne spune: "În viața seminarului disciplina trebuie apreciată nu numai ca un sprijin puternic al vieții comune și al carității, ci și ca o parte integrantă a sistemului de educație pentru a dobândi stăpânirea de sine, pentru a ajunge la o temeinică maturitate a persoanei și pentru formarea celorlalte dispoziții sufletești." Aceste cuvinte ne duc cu mintea la scena pierderii și regăsirii copilului Isus în templu, povestită de Sf. Luca în capitolul 3 al Evangheliei sale. După ce a fost regăsit, Isus a coborât cu ei (cu părinții), a venit la Nazaret și era supus lor. Și imediat adaugă evanghelistul: "Și Isus creștea în vârstă, în înțelepciune și în har înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor". Cu alte cuvinte, supunerea, ascultarea față de părinți a făcut ca Isus să poată crește în vârstă, în înțelepciune și har, adică s-a putut dezvolta normal și armonios, pe plan uman, intelectual și spiritual. Altfel ar fi rămas subdezvoltat, rahitic pe toate cele trei planuri. Să reflectăm puțin asupra cuvintelor Conciliului: disciplina în viața seminarului trebuie apreciată ca un sprijin puternic al vieții comune și al carității. Nu se poate imagina viață în comun fără un regulament, fără o disciplină, fără o autoritate, unde fiecare face ce vrea. Iar cine nu respectă regulamentul, să zicem tăcerea, dă dovadă de egoism, de lipsă de respect și de iubire fraternă față de ceilalți care au dreptul să învețe în tăcere și să se reculeagă, căci spune în continuare Optatam totius: "întreaga atmosferă a seminarului trebuie să fie de grijă pentru viața interioară și tăcere". Cei nedisciplinați înveninează acea atmosferă de bucurie și pace care trebuie să caracterizeze viața de seminar, creând tensiuni și diviziuni între seminariști, tensiuni cu superiorii, observații și represalii de care suferă și cei nevinovați, și așa mai departe. Și nu e numai lipsă de dragoste fraternă; e lipsă totală de bun simț și de bună creștere. Disciplina, spune documentul, e parte integrantă a sistemului de educație. Nu există pe lume vreo școală, vreo instituție, vreun sistem de educație fără o disciplină, fără un regulament, fără o conducere, fără ascultare. Anarhia predicată de Bakunin anarhistul, de marxiști, a rămas o utopie. Sau, unde s-a aplicat, s-a transformat în cea mai cruntă tiranie.

Disciplina în seminar e necesară pentru a dobândi stăpânirea de sine, pentru a ajunge la o temeinică maturitate a persoanei și pentru formarea celorlalte dispoziții sufletești pe care oamenii trebuie să le vadă în cel care este un alter Christus, care îl face vizibil pe Cristos cel invizibil. E o lege fără excepție: cine intră în preoție, nesocotind în anii de seminar disciplina, ascultarea, va rămâne până la bătrânețe un nedezvoltat, un rahitic și pe plan uman și pe plan intelectual și pe plan spiritual. Se va comporta în mod infantil, lipsit de maturitate. Disciplina nu e blocare a libertății, ci drumul spre adevărata libertate interioară care permite dezvoltarea armonioasă a întregului potențial uman, intelectual, spiritual.

Și un ultim gând pe care îl desprindem din învățătura Conciliului. Scrie Optatam totius: seminariștii să aibă atitudinea lăuntrică de acceptare a autorității superiorilor din convingere intimă, în conștiință, și pentru motive supranaturale. Dacă și în seminar se face dresură și nu e ascultare din convingere lăuntrică, intimă, din conștiință, unde s-o mai căutăm în altă parte pe pământ? Convingere din motive supranaturale nu naturale, raționaliste; acceptând din motive de credință autoritatea pe care Dumnezeu o pune uneori în oameni plini de scăderi, fără calități deosebite.

Să privim din nou spre Cristos, modelul nostru. Pilat, după cum rezultă din felul în care a condus procesul lui Isus și din mărturiile istoricilor vremii, a fost una din figurile cele mai dezgustătoare pe care le-a cunoscut istoria: laș, oportunist, fără carcater, varsă cu bunăștiință sânge nevinovat și, ipocrit, își spală mâinile. Isus nu ține cont de scăderile lui, îi recunoaște autoritatea: "N-ai avea nici o putere asupra mea, dacă nu ți s-ar fi dat de sus". O face din motive supranaturale. Să admirăm umilința Dumnezeului nostru. Ca să vindece orgoliul creaturii neascultătoare, Creatorul se umilește ascultând de creaturile sale. Et erat subditus illis: și era supus lor. Cine era supus? Dumnezeu, Creatorul a toate, în fața căruia îngerii se închină, acoperindu-și fața. Cui era supus? Lui Iosif și Mariei, creaturile sale. El s-a smerit... a fost ascultător până la moarte și încă moartea pe cruce.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire