pregateste pagina pentru tiparire

































 
 RUGĂCIUNEA 

Tatăl nostru
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 05.02.2004; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior Conștiința

"Copilașii mei... nu iubiți lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubește lumea, iubirea Tatălui nu este în el. Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului, pofta ochilor și trufia vieții, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume. Și lumea trece și pofta ei, dar cel care face voința lui Dumnezeu rămâne în veci" (1 In 1,15-17).

Apostolul Ioan ne îndeamnă și el să nu ne conformăm mentalității lumii, să ne împotrivim atracțiilor ei păcătoase. Cine împlinește voința lui Dumnezeu, în mod inevitabil devine un non-conformist. Dar pentru a îndeplini voința lui Dumnezeu, trebuie mai întâi să o cunoaștem. Cum o cunoaștem? Dumnezeu a așezat în adâncul ființei noastre un aparat extrem de fin care indică ce trebuie să facem și ce trebuie să evităm: e conștiința. "În conștiința ta, scrie Sfântul Augustin, își are Dumnezeu ochiul, inima și gura: acolo te pedepsește și tot acolo te răsplătește."

Dumnezeu a pus în trupul omului un simț special ca să poată deosebi mâncarea bună de cea rea: e simțul gustativ. Cu cât o mâncare este mai folositoare cu atât este mai plăcută la gust; cu cât este mai dăunătoare cu atât este mai neplăcută. Scriau ziarele despre un aviator care s-a prăbușit cu avionul în mijlocul unei păduri tropicale. A scăpat cu viață. Douăzeci și două de zile a mers prin junglă mâncând numai fructe sălbatice, până să ajungă într-un sat. A fost întrebat: "Cum ai putut deosebi fructele comestibile de cele otrăvitoare?" Răspunsul: "Le gustam. Dacă erau bune la gust le mâncam; dacă erau rele la gust le aruncam". Animalele de asemenea au un simț foarte fin cu ajutorul căruia pot deosebi ierburile bune de cele otrăvitoare: e mirosul. Conștiința e simțul cu care Dumnezeu a înzestrat sufletul omului pentru ca omul să poată deosebi ce este bine și ce este rău, ce este conform și ce se împotrivește voinței lui Dumnezeu.

V-ați pus vreodată întrebarea, cum reușesc avioanele să ajungă la destinație, să cunoască direcția, fără ca pilotul de la înălțime să vadă ceva pe pământ? Toate aeroporturile din lume sunt legate între ele cu o rețea de emițătoare așezate pe pământ la o anumită distanță unele de altele. Un aparat la bord percepe semnalele de la sol. Zburând pe linia indicată de emițătoare, păstrând coridorul aerian, avionul ajunge la destinație. Altminteri, își pierde direcția, se poate ciocni cu nu alt avion, zborul se termină cu o catastrofă. Ca să putem ajunge la destinația noastră care este cerul, Dumnezeu a trasat în conștiința noastră o linie precisă de emițătoare. Dacă mintea și voința noastră nu țin cont de semnalele ei, se abat de la această linie, își pierd direcția, existența noastră pământească se termină cu o catastrofă, cu un faliment. Conștiința este un aparat de o precizie extremă. În caz că nu-l distrugem, ne arată în orice moment dacă viața ne este conformă cu voința lui Dumnezeu, ne arată dacă ne abatem, cât ne abatem, cum putem reveni la linia corectă.

Ne amintim din manualele de anatomie de fenomenul feed-back. În ce constă acest fenomen? Sistemul nervos central trimite comenzi spre mușchi pentru efectuarea anumitor mișcări. Un segment din sistemul nervos central numit comparator, este continuu informat pe calea conexiunii inverse, de la efect la cauză, despre felul cum este executată mișcarea. Comparatorul compară efectul, mișcarea, cu forma optimă a mișcării comandate de sistemul nervos central și, dacă e cazul, dă semnalul de corecție pentru îndeplinirea exactă a mișcării. Un sistem asemănător funcționează în sufletul omului. Dumnezeu dă comenzile. Conștiința e comparatorul care analizează, informează permanent despre modul cum îndeplinim voința lui Dumnezeu și, dacă e cazul, dă semnalul de corecție. Acest semnal de corecție în viața spirituală se numește remușcare. E un semnal dureros. Remușcare vine de la a mușca, a mușca în mod repetat. E o mușcătură mult mai dureroasă și mai sfâșietoare decât mușcătura câinelui care își înfinge colții în noi. E ceea ce se întâmplă și în viața biologică. Suferința fizică e o binefacere. E un semnal de alarmă care ne avertizează că acea parte a trupului care ne doare e bolnavă și trebuie să o tratăm. Fără suferință am muri căci nu ne-am da seama de bolile care se abat asupra noastră.

Cât privește conștiințele oamenilor, cardinalul Faulhaber face această observație: "Conștiințele oamenilor sunt atât de diferite pe cât de diferite sunt fețele lor. Între conștiința delicată a Sfântului Francisc de Assisi și conștiința brutală a unui criminal care ucide mase de oameni sunt mai multe trepte decât avea scara lui Iacob".

Simplificând lucrurile, putem spune că sunt patru categorii de conștiințe: Prima: e conștiința bună, dar neliniștită, chinuită de remușcări. E vorba de conștiința scrupuloasă, torturată de îndoieli, în stare de confuzie totală, stăpânită de remușcări sâcâitoare, obsesive, de sentimentul zdrobitor al vinovăției. Scrupulosul vede păcate grele unde nu e vorba de nici un păcat. În viața biologică este un fenomen asemănător: ipohondria. Ipohondricul acuză dureri ale unor boli pe care nu le are. Și durerile lui sunt reale. Semnalele bolii sunt, dar boala nu există, nu există leziuni organice. Cum se întâmplă la o mașină. Diferite beculețe se aprind când e o defecțiune la motor sau se termină benzina sau uleiul. Uneori, din cauza unui contact greșit al firelor electrice, beculețul se aprinde, deși motorul n-are nici o defecțiune, benzină este, ulei este.

Cine trece prin asemenea stări de suferință lăuntrică să nu se sperie. Le-au cunoscut și sfinții, le cunosc cei chemați la un grad de sfințenie deosebită. E calea purificării - purgatorul - mai ales după convertire, e calea maturizării în viața spirituală. Pentru a ieși din această stare e absolut necesar să renunți la propria judecată, întrucât nu mai ești capabil să te analizezi în mod obiectiv. Trebuie să urmezi orbește ceea ce îți spune duhovnicul. A cunoscut o perioadă de scrupulozitate cumplită și Sfânta Tereza a Pruncului Isus. O descrie în cuvinte dramatice în Istoria unui suflet. A trecut prin acest purgator, după convertirea sa, și marele maestru al vieții spirituale, Sfântul Ignațiu de Loyola. Ne vorbește pe larg în amintirile pe care le-a scris. Când s-a convertit, s-a spovedit. Apoi a fost cuprins de îndoială, de întrebarea chinuitoare: oare m-am spovedit bine? Oare am spus totul la spovadă? Oare am avut căință? Oare a înțeles preotul ce am spus? Nemulțumit, a repetat spovada. Și iar a repetat-o, și iar a repetat-o, până s-a împotmolit de tot. După luni de zile de luptă, neliniște, îndoială, sfâșiere interioară, era complet epuizat fizic și sufletește. L-a capătul puterilor s-a aruncat cu fața la pământ și s-a rugat: - Doamne, arată-mi o cale ca să ies din această stare de suferință. Și chiar dacă ar trebui să urmez un câine care să mă ducă la salvare, sunt dispus să-l urmez. A urmat porunca duhovnicului de a nu mai reveni asupra spovezilor din trecut și din acea zi a început eliberarea de scrupule.

A doua categorie: conștiința rea, vinovată și chinuită de remușcări. E conștiința lui Cain care, după ce comite crima, nu-și mai găsește liniștea; fuge, rătăcește pe fața pământului, dar nu poate scăpa de ochiul care îl urmărește pretutindeni și îl torturează. Cine comite păcatul, scrie Sfântul Pavel, devine sclavul păcatului. Comentează Sfântul Augustin:

"O, jalnică sclavie! Când nu mai poți suporta un stăpân dur, îl schimbi, nu pentru a fi liber, ci pentru a fi mai puțin sclav. Dar celui care a devenit sclavul păcatului, ce-i mai rămâne de făcut? Să se vândă? Cui? El trage pretutindeni după dânsul lanțul cu care este legat. Nu poate scăpa de propria conștiință; ea îl urmează, îl însoțește peste tot. Tiranul său e în adâncul inimii sale. S-a lăsat ademenit de cursa înșelătoare a păcatului, iată, l-a comis. Fatală greșeală! Plăcerea a plecat, păcatul (remușcarea) a rămas".

Poetul Clemens Brentano simțea, înainte de convertire, cum plânge în el copilul nevinovat de altă dată. Scrie într-una din poeziile sale: "Eu îmi îngân tot felul de cântece de leagăn pentru ca să se ogoaie, în sfârșit, copilul care plânge în inima mea".

Remușcarea e viermele care nu doarme, roade zi și noapte. Pentru a înăbuși glasul conștiinței, pentru a stinge ghimpele de foc al remușcării care le străpunge inima, unii adaugă păcat peste păcat, plăcere peste plăcere, asemeni celor care în panica unui incendiu aruncă tot ce le cade în mână, pentru a stinge focul. Alții recurg la psihiatri pentru a se elibera de angoasele, de tulburările lăuntrice care îi sfâșie. E lucru sigur că psihiatrul nu vindecă nici o boală sufletească. El tratează simptomele, nu cauzele. Poate distruge beculețul de la bordul mașinii, dar nu repară defecțiunea de la motor. El administrează tranchilizante, amorțește pe moment angoasele, dar acestea revin când morfina nu-și mai fac efectul.

Totuși, cât mai durează neliniștea, remușcarea, încă mai este o speranță de salvare. Tragedia o găsim la a treia categorie de conștiințe. Conștiința rea și totuși liniștită care nu mai simte nici o tulburare, nici o remușcare. În această categorie intră cei pe care îi numim oameni fără conștiință, și dacă sunt fără conștiință, evident, sunt fără caracter, fără principii morale, insensibili la bine și la rău. Binele se confundă cu interesele și plăcerile lor. Aparatul e distrus, nu mai captează nici un semnal. Acesta este efectul cel mai nefast al păcatului repetat: împietrirea inimii, pervertirea judecății. Plăcerea, viciul își impun logica lor. Încercați să-l convingeți pe un vicios că e vicios. Timp pierdut. Spune unui bețiv notoriu: ești bețiv. Se simte ofensat. - Eu? Nu-i adevărat. Eu beau întotdeauna numai cât trebuie. Spuneți unui depravat: - Viața ta e rea. Replica vine imediat: - Nu e adevărat. Eu nu fac nici un rău. Încercați să-i explicați unui fumător că fumatul este dăunător. Puneți-i în față ultimele rezultate ale științei. Timp pierdut. Nu-l poți convinge. Îți aruncă în față: Numai un om cu idei învechite poate face o asemenea afirmație. Patimile își au logica lor care nu poate fi clintită din loc. Pe acești oameni fără conștiință de care nu te poți apropia ca să-i îndemni la bine, Sfântul Grigore cel Mare îi compară cu aricii care, când stai departe de ei, le vezi capul și picioarele. Cum te-ai apropiat de ei, se fac ghem și își zbârlesc țepii.

În sfârșit, a patra categorie: conștiința bună, corectă și în același timp liniștită, mulțumită. Aici intră cei pe care îi numim conștiincioși, cei care își fac datoria urmând glasul lui Dumnezeu din inima lor, fără să fie nevoie să-i urmărească și să-i constrângă cineva din afară. Conștiința curată, ne spune înțelepciunea poporului, este perna cea mai moale pentru somnul de noapte și pentru somnul cel lung de la sfârșitul vieții. Conștiința falsă se bazează pe minciună, pe nesinceritate față de sine, și înseamnă sclavie și nefericire. Conștiința curată se bazează pe adevăr și sinceritate, și înseamnă libertate și bucurie. "Adevărul vă va face liberi" - spune Isus. Convertiții au experimentat din plin acest lucru. Scrie I. Jorgensen: "Voind să fiu fericit, m-am eliberat de toate legile morale: dar fericirea nu am găsit-o. Atunci am gândit cu Ibsen: "Minciuna nu ne poate face fericiți".
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire