pregateste pagina pentru tiparire

































 
 RUGĂCIUNEA 

Tatăl nostru
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 05.02.2004; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior Pasărea paradisului

Trăiește în țările îndepărtate o pasăre care se numește pasărea paradisului. Nu știu pentru ce naturaliștii i-au dat numele acesta. Caracteristic la această pasăre este faptul că ea nu poate să zboare în direcția vântului, ci numai împotriva lui. Penele ei frumoase sunt atât de delicate încât vântul, în caz că pasărea vrea să zboare în direcția vântului, i le zburlește și o dezechilibrează, o face să-și piardă direcția.

În această pasăre se reflectă perfect destinul creștinului autentic. Ucenicul lui Isus, pentru a nu se dezechilibra, pentru a nu pierde direcția paradisului unde se ajunge prin împlinirea voinței lui Dumnezeu, trebuie să meargă împotriva curentului, împotriva lumii lipsite de logica lui Dumnezeu. Apostolul Pavel le scria Romanilor (12,2): "Ca să puteți deosebi bine voința lui Dumnezeu cea bună, plăcută și desăvârșită, nu vă conformați mentalității acestei lumi, ci transformați-vă prin înnoirea minții voastre."

Cum spuneam în meditațiile precedente, Dumnezeu de care ne apropiem în măsura în care împlinim voința lui, este singurul izvor al fericirii. Dar fericirea aceasta nu e o fericire dobândită odată pentru totdeauna, ci o fericire care se cucerește clipă de clipă prin luptă. Când Eminescu scria despre "Setea liniștei eterne" care îl mistuia se gândea probabil la nirvana religiilor orientale unde fericirea se confundă cu liniștea, cu impasibilitatea, cu inerția absolută. Buda le spunea călugărilor săi în celebrul discurs de la Benares:

"Nirvana... Ce este așadar această nirvană? Anihilarea dorinței, anihilarea urii, anihilarea uimirii: iată ce este, ceea ce noi numim nirvana... Când valurile, schimbătoarele valuri, se înalță către cei înconjurați de ape, striviți de bătrânețe și de moarte, unde găsesc aceștia o insulă?... Acolo unde nu există nimic, acolo unde nu există vreo dorință, acolo e insula, singura insulă: pe ea noi o numim nirvana, sfârșitul bătrâneții și al morții".

Fericirea adusă de Isus nu are nimic de a face cu nirvana lui Buda. Evanghelia sa e dinamită nu somnifer sau drog. E ardere, e consum de energie: Foc am venit să aduc pe pământ și nu doresc altceva decât să ardă. N-am venit să aduc pace, ci sabie, război; unde vor fi cinci, doi vor lupta de o parte, trei de cealaltă parte. Război între părinți și copii, între noră și soacră.

Dar nu a spus Isus în predica de pe munte: Fericiți făcătorii de pace? Da, dar nu noi pornim războiul. Cu cât vom fi noi mai făcători de pace, cu atât cei din jurul nostru vor fi mai făcători de război. De aceea apostolul Pavel e prudent când face îndemnul: Cât stă în puterile voastre, trăiți în pace cu toți oamenii. Cât stă în puterile voastre, cât depinde de voi!

Ucenicul lui Isus rămâne un luptător și se roagă cu psalmistul: "Binecuvântat să fie Domnul, Stânca mea care îmi deprinde mâinile la luptă și degetele la bătălie" (Ps 144,1). De ce lumea ne declară război? "De aceea nu vă iubește pe voi lumea, fiindcă nu aparțineți lumii. Dacă voi ați aparține lumii, lumea ar iubi ce este al său. Veți fi urâți de toți pentru numele meu".

Iată o realitate pe care o constatăm permanent: lumea nu are nimic de reproșat celui vicios, bețiv, destrăbălat. În schimb, toate sarcasmele, ironiile, batjocurile sunt îndreptate către cel care împlinește cu exactitate legea lui Dumnezeu, e cumpătat, e atașat de cele sfinte. Acesta din urmă în ochii lumii e farizeu, e sfânt, e bigot, e pocăit, e fanatic, e sucit, e cel care spune la "popa" și de aceea trebuie ocolit cu grijă, ca un adevărat dușman de clasă. E o realitate care nu putea să-i scape Sfântului Francisc de Sales și pe care o descrie astfel în Introducerea la viața religioasă:

"Am văzut domni bine și doamne petrecând o noapte întreagă sau chiar mai multe nopți la rând la jocuri de cărți. Este un lucru mai dureros, mai trist... decât acesta? Cu toate acestea, oamenii de lume nu scot un cuvânt, prietenii nu-și fac nici o grijă. Dar dacă ne văd făcând o oră de meditație, sau sculându-ne dimineața un pic mai devreme ca să ne pregătim la împărtășanie, toți aleargă să aducă medicul ca să ne vindece de tulburările mentale. Poți să petreci treizeci de nopți la rând dansând, nimeni nu se plânge de asta, dar dacă la Crăciun ai vegheat o singură noapte, toți tușesc și trag clopotele a doua zi. E clar că lumea este un judecător nedrept; e plină de atenție și favorabilă pentru copiii săi, dar severă cu copiii lui Dumnezeu".

Și de ce lumea este necruțătoare și îi prigonește pe copiii lui Dumnezeu? Pentru că simpla lor existență o incomodează, îi provoacă teamă, neliniște, remușcare. E atitudinea omului urât care trântește oglinda de pământ și o sfarmă pentru că nu poate suporta urâțenia pe care o vede în ea.

Viciul, păcatul, are capacitatea de a-i face pe păcătoși solidari în rău și îi face în același timp agresivi. E impresia de putere și siguranță pe care o dă numărul mare al celor care încalcă legea: suntem mulți, suntem puternici, suntem majoritari, noi hotărâm, n-are nimeni ce să ne facă. Această coalizarea în rău a dus astăzi la legalizarea unor lucruri abominabile, a unor crime, considerate mari cuceriri ale progresului și civilizației cum sunt avortul, divorțul, eutanazia, homosexualitatea. S-a început prin încălcarea masivă a legii. Legiuitorul a fost pus în fața faptului împlinit: ce rost are să mai menții o lege pe care nimeni nu o mai respectă? Numai că legea morală nu încetează prin încălcarea ei masivă. De aceea astăzi, mai mult ca oricând, creștinul autentic e un erou, care merge împotriva curentului. Și aici e o mare suferință: să te vezi singur, să te vezi un număr mic de marginalizați. Tentația e firească: de ce să nu fiu ca toată lumea? De ce să mă arate toți cu degetul? De ce să mă ia de prost? A nu te lăsa demoralizat, acesta a fost eroismul Sfântului Ioan Gură de Aur. A rezistat când toți confrații săi erau la picioarele împăratului. Acesta a fost eroismul Sfântului Atanaziu când toți episcopii orientali trecuseră la arianism. Iar Biserica lor le-a dat dreptate, nu celor mulți.

În jurnalul secret al Mariei Noël, mistica din zilele noastre, găsim scrise aceste cuvinte, aș zice, deprimante, care exprimă suferința cauzată de cei din jurul ei, izolând-o, marginalizând-o:

"Caut un loc unde să trăiesc. Am umblat mult, îmbătrânesc deja și încă nu l-am găsit. Caut un loc unde să mor. Vreau să găsesc acolo un soare mare, pentru ca, adormind, inima mea să aibă căldură; vreau să găsesc un pământ dulce și tainic, care să mă cuprindă, să mă acopere, să mă ascundă.
Ah, pământule bun! Toți mi-au făcut rău - și prietenii mai mult decât ceilalți - dar nu spune aceasta nimănui. Fă ca deasupra mea să crească prunii, pentru ca nimeni să nu-mi găsească mormântul și să nu poată curge deasupra mea lacrimile celor pe care i-am iubit: generoasele lor lacrimi lipsite de durere... care m-ar îndurera încă și mai mult. Lasă mai degrabă să cadă peste mine ploaia tristă, ploaia adevărată"
.

În ciuda acestor dorințe triste, Marie Noël, fiind o mistică, a fost o ființă fericită, căci spațiul lăsat gol de cei din jurul ei, a fost umplut de Dumnezeu. Tulburate trebuie să fi fost și sufletele ucenicilor de perspectiva cărării înguste pe care merg cei puțini, spre deosebire de cei mulți care merg spre pieire pe drumul cel larg. Isus îi încurajează: "Nu te teme turmă mică, căci vouă i-a plăcut Tatălui să vă dea împărăția".

Să fim foarte clari asupra unui lucru: lumea care îi prigonește pe adevărații ucenici ai lui Isus, lumea pe care o osândește Isus și pentru care el nu se mai roagă nu este lumea din afara Bisericii, lumea prigonitorilor păgâni, atei, apostați. Lumea nu este un spațiu geografic, ci un spațiu spiritual. Ea se află pretutindeni: în biserică, în seminarii, în mănăstiri, printre teologi, printre clerici: "Dușmanii omului sunt chiar cei din casa lui". Dușmanii, prigonitorii din afară în general fac să strălucească Biserica lui Cristos. Cei dinăuntru fac ravagii. Acestora din urmă le scria Sfântul Augustin în momentul în care încetau prigoanele Bisericii din afară: "Voi prigoniți în fratele vostru ceea ce tiranii n-au prigonit: ei nu le-au luat decât viața: voi vreți să le răpiți nevinovăția și virtutea; ei n-au voit de la ei altceva decât trupul; voi voiți să le pierdeți sufletul: Carnem persecutus est imperator; tu in christianos spiritum persequeris".

Erik Petterson, marele exeget german protestant convertit la catolicism în 1930 și înmormântat în uitare de teologia modernă dominantă, scrie în jurnalul său: "A crede, împotrivindu-te lumii (lumii din afară), e nimica toată. A crede, împotrivindu-te lumii care e în Biserică, e decisiv".

Fiecare ne punem acum o întrebare simplă: ce sunt în fața lui Dumnezeu? Prigonit sau prigonitor al celor din jurul meu? Victimă sau călău? Merg împotriva curentului sau mă las dus de curent? Iar dacă am dat dovadă de lașitate, ne-a fost frică să devenim incomozi și odioși pentru alții prin împlinirea fidelă a voinței lui Dumnezeu, dacă ne-am trădat conștiința și am făcut compromisuri, pentru începutul liturghiei avem un act penitențial mai amplu, compus de scriitorul italian Alessandro Pronzato: Mărturisesc lui Dumnezeu și vouă fraților.

"Nu vă cerem iertare, fraților, pentru răul pe care vi l-am făcut.
Vă cerem iertare mai degrabă pentru răul pe care nu vi l-am făcut.
Da, ne simțim vinovați pentru că nu v-am făcut nici un rău.
Pentru că nu v-am neliniștit,
nu v-am incomodat,
nu v-am distrus pacea voastră,
nu v-am spulberat siguranța voastră,
nu v-am întunecat orizonturile voastre.
Nu v-am stricat digestia voastră tihnită,
nu v-am tulburat somnul vostru,
nu v-am forțat să vă ridicați capul spre cer,
nu v-am răsturnat valorile voastre,
nu v-am complicat situația,
nu v-am creat probleme,
nu v-am oferit în dar remușcări.
Păcatul care ne apasă pe conștiință este tocmai acela de a fi fost inofensivi...
În loc să fim sarea pământului, am fost miere.
În loc să fim lumină, ne-am mulțumit să scoatem un pic de fum.
Am transformat drojdia Evangheliei în vanilie.
În sfârșit, recunoaștem că nu ne-am făcut datoria... de a fi piatră de poticneală, semn de împotrivire, foc care arde.
De aceea simțim nevoia să cerem iertare în public.
Iertați-ne, fraților, inofensivitatea noastră, manierele noastre frumoase, calculele noastre omenești, alergia noastră la risc. Avem nevoie de iertarea voastră, fraților.
Promitem că pe viitor nu o să vă mai lăsăm în pace.
O să vă facem o mare mulțime de necazuri.
Vă promitem solemn.
Iar voi fraților, rugați-vă (la Domnul Dumnezeul nostru) ca, în sfârșit, să vă putem face puțin deranj."

 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire