pregateste pagina pentru tiparire

































 
 RUGĂCIUNEA 

Tatăl nostru
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 05.02.2004; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior Secretul fericirii

Pe când spunea Isus aceste cuvinte, o femeie din mulțime și-a ridicat glasul și a zis: Fericit este pântecele care te-a purtat și sânii care te-au alăptat. El a răspuns: Ba mai fericiți sunt cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu și îl păzesc" (Lc 11,27-28).

Știm că elementul cel mai important în care e posibilă apariția și dezvoltarea vieții - indiferent ce formă de viață: vegetală, animală sau umană - este apa. Șaptezeci, optzeci, nouăzeci la sută din corpul nostru este apă. Purtăm în noi cinci, șase, șapte găleți de apă. De aici senzația cea mai puternică și cea mai chinuitoare: setea. Setea fizică, biologică. Ceea ce este apa pentru viața biologică e Dumnezeu pentru sufletul omului. Iar aspirația fundamentală și cea mai chinuitoare a sufletului omenesc e setea de Dumnezeu care, altfel spus, e setea de fericire. E setea despre care vorbește în repetate rânduri psalmistul: "După cum dorește cerbul izvoarele de apă, tot așa te dorește sufletul meu pe tine, Dumnezeule. Sufletul meu e însetat de Dumnezeu, de Dumnezeul cel viu" (Ps 42,1-2).

Isus, în episodul cu femeia din mulțime care își înalță glasul, ne descoperă secretul fericirii autentice: fericit este cel care împlinește voința lui Dumnezeu, ascultându-i și împlinindu-i cuvântul! Mai fericit decât preafericita sa mamă Maria care preafericită a fost nu pentru că l-a purtat în sânul său și l-a alăptat pe Fiul lui Dumnezeu, ci fiindcă în toate împrejurările vieții i-a spus lui Dumnezeu: Fie mie după cuvântul Tău.

Nu există în viața omului decât o singură fericire: să rămână unit cu Dumnezeu prin împlinirea voinței lui. După cum nu există în viața omului decât o singură nefericire și tristețe: să te separi de Dumnezeu, izvorul fericirii, încălcându-i voința. Aceste lucruri cel mai bine le cunoaște diavolul. Le cunoaște din propria experiență. El, tatăl minciunii, îl îndeamnă pe om să facă aceeași experiență nefericită, făcându-l să schimbe fericirea cu iluzia fericirii care este plăcerea: plăcerea păcătoasă, plăcerea care se împotrivește voinței lui Dumnezeu și îndepărtează de Dumnezeu. Erau poate sute de mii de fructe în paradisul pământesc. Satana le-a creat celor dintâi oameni iluzia că dintre toate unul singur e mai frumos și mai plăcut la gust: cel interzis de Dumnezeu. Și primii părinți au schimbat fericirea cu plăcerea. Când a trecut plăcerea, au rămas cu amărăciunea și dezamăgirea. Au văzut că sunt goi: inima le-a rămas complet goală.

Dumnezeu le-a dat fiilor lui Israel în pustiu pâinea aceea delicioasă, mana. Nu era bună. Nu era bună fiindcă le-o dădea Dumnezeu. Diavolul le crea iluzia că erau mult mai gustoase ceapa și usturoiul pe care le primeau de la stăpânii lor pe când erau sclavi în Egipt. Datorită permanentei împotriviri la voința lui Dumnezeu, acest popor în călătoria prin pustiu apare profund nefericit: un popor de nemulțumiți, de nesatisfăcuți, de cârtitori. Plăcerea care este iluzia, surogatul fericirii, e un drog, care urmează legea drogului: după ce își face efectul, lasă pe fundul paharului drojdia amărăciunii, a nesatisfacției, a deprimării. Medicina dispune astăzi de o mulțime de substanțe psiho-farmaceutice euforizante. Îți moare mama sau tata, iei o pastilă și râzi toată ziua. Dar când a trecut efectul, cazi într-o stare de deprimare, de prăbușire psihică vecină cu delirul, sau nebunia.

Un lucru e ușor de observat: un om nefericit fiindcă s-a îndepărtat de Dumnezeu, izvorul fericirii, acuză și găsește pe toată lumea vinovată de nefericirea și nemulțumirea sa: ambianța, școala, regulamentul, superiorii, colegii, societatea în care trăim, și nu își dă seama că singura și adevărata cauză a nefericirii sale e în el însuși. E exact ca un om bolnav, cu febră, care nu e mulțumit cu nimic și cere să fie mutat când lângă sobă, când lângă geam, când într-o poziție, când în alta; care se plânge că totul e fie prea tare, fie prea moale, că mâncarea, orice i s-ar da, nu e bună și nu-și dă seama că nu patul, nu poziția, nu mâncarea e de vină; cauza nefericirii sale e în el însuși, e febra, e boala. Seneca, păgân, dar bun psiholog, arată că omul nu poate fugi de tristețe și nefericire, atâta vreme cât poartă în el viciul, cauza tristeții și a nefericirii:

"Nu puteți izgoni tristețea care vă apasă sufletul prin călătorii lungi și prin schimbarea locului. Trebuie să schimbi ce este în tine însuți, nu locul. Chiar dacă străbați mările întinse, viciile te urmează oriunde ai merge. De ce te miri că nu-ți folosesc la nimic călătoriile, știind bine că te duci în călătorie pe tine însuți? Tu trimiți înaintea ta pe cel care te alungă din locul unde te afli. Cu ce te poate ajuta noutatea locului, cunoașterea orașelor și a ținuturilor? Trebuie să lepezi greutatea de pe sufletul tău, altfel nici într-un loc nu te vei simți bine. Vei merge într-o parte și alta... Și cu cât vei merge mai departe, povara va fi mai insuportabilă. Deplasarea aceasta îți face rău, căci deplasezi un bolnav. Poți să ajungi până la capătul lumii, nu importă locul unde ajungi, ci sufletul cu care ajungi acolo. Căci fericit poți fi oriunde".

În locul plăcerilor păcătoase, care ne îndepărtează de Dumnezeu, în locul plăcerii banului murdar, a plăcerii necurăției, a plăcerii necumpătării, a plăcerii răzbunării, Isus, în predica de pe munte, ne propune alte rețete ale fericirii: fericiți, cei săraci, fericiți cei curați, fericiți cei flămânzi, fericiți cei care plâng.

Având toate plăcerile poți fi nefericit. Lipsit fiind de toate plăcerile poți fi fericit. Cunoaștem, în timpurile noastre cazul Evei Lavalli?re, renumita balerină franceză. Unul din miile de exemple ce s-ar putea aduce. În culmea celebrității, bogată, aplaudată, adorată, e nefericită și disperată. Vrea să se arunce în Sena, încearcă să se sinucidă. Salvată de la sinucidere, se convertește. Se îmbolnăvește, ajunge o epavă. Se zbate în dureri cumplite. O vizitează o cunoștință, Robert de Flers. I se confesează: "Sunt atât de fericită! Nu vă puteți imagina cât sunt de fericită!" "Cu toate aceste dureri?" "Tocmai pentru aceste dureri. Da, da. Spuneți celor care mă cunosc că ați văzut femeia cea mai fericită".

Isus, în predica de pe munte, ne arată că plăcerile păcătoase sunt dușmanul propriei fericiri, întrucât ne îndepărtează de Dumnezeu, singurul izvor al fericirii. Acesta e dușmanul dinăuntrul nostru. Dar mai este un dușman care ne poate îndepărta de Dumnezeu și de propria fericire. Acesta e în afara noastră și e mult mai greu de luptat cu el și de învins. E opinia publică, e mentalitatea lumii care confundă plăcerea cu fericirea. De unde frica de a fi arătat cu degetul, de a fi luat în râs, de a fi criticat, marginalizat. Și cu privire la acest dușman Isus ne avertizează în predica de pe munte. "Fericiți veți fi când, din pricina mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni, și vor spune tot felul de lucruri rele și neadevărate împotriva voastră. Bucurați-vă și veseliți-vă pentru că răsplata voastră mare este în ceruri."

Curajul de a înfrunta opinia lumii, e semnul ucenicului autentic al lui Isus. A aștepta, în schimb, elogii, a cerși popularitate și aplauze e semnul falsității. Exact ca și în cazul profeților: "Căci tot așa i-au prigonit pe profeții care au fost înaintea voastră. Vai vouă când toți oamenii vă vor vorbi de bine! Căci tot așa făceau părinții lor cu profeții mincinoși".

Când termină de proclamat fericirile, Isus adaugă imediat: "Voi sunteți sarea pământului". V-ați întrebat vreodată de ce sare și nu miere, nu dulceața pământului? Fiindcă așa cum sarea ustură, arde, doare pusă pe rană, la fel ucenicul lui Isus care i-a fericirile ca program de viață devine sare care ustură; devine incomod, deranjează, se face insuportabil pentru cei din jur care au drept program de viață plăcerile. Mergând împotriva curentului, el apare ca o sfidare, crează probleme, e un reproș pentru ceilalți, le zdruncină falsa siguranță pe care și-o clădesc în viață. Devine nesuferit, considerat drept anormal, inadaptabil; e ocolit, izolat, criticat, vorbit, în cel mai bun caz compătimit ca fiind bolnav psihic, nebun. Continuă Isus: "Ucenicul nu poate fi mai sus de Învățătorul său... M-au prigonit pe mine și pe voi vă vor prigoni".

Pentru a împlini voința Tatălui, Isus a mers cu curaj împotriva curentului, înfruntând ideile dominante. Toți așteptau un Mesia politic, militar, glorios. Voința Tatălui era alta. Putea să recurgă la un compromis cu deținătorii de putere și s-ar fi acoperit de glorie. Dar el preferă să-și piardă popularitatea și chiar viața, preferă să fie considerat un excentric, un anormal care nu gândește ca toată lumea. Rudele consideră că e nebun și într-o zi vor să-l lege. Irod îl disprețuiește tratându-l de nebun. Soldații din pretoriu auzind că e un megaloman care se crede rege, se distrează punându-i mantia regală pe umeri, coroană pe cap și sceptru în mână. Pilat încearcă să-l salveze, fiindcă un nebun nu e vinovat de ce spune și face și e nedrept să-l ucizi.

Ucenicul lui Isus nu se poate aștepta la altceva. După logica și înțelepciunea lumii, sfinții sunt niște nebuni, chiar dacă lumea se închină la icoanele lor. Admirabilă poezia Ruga timpurilor noastre din volumul părintelui C. Hausner, Ramuri de măslini, recent tipărit. Se roagă poetul:

"Trimite-ne, Doamne, vreo câțiva nebuni...
din cei mulțumiți cu o viață mai simplă,
dar care au pacea suprem ideal
și nu știu ce-nseamnă a-nghiți compromisuri."

"Voluntas Dei fons est totius boni; voluntas hominis totius est exordium mali" - scria Sfântul Anselm. (Voința lui Dumnezeu este izvorul oricărui bine; voința omului este începutul oricărui rău). Noi suntem privilegiații care învățăm la școala lui Cristos mai bine ca alții care este voința lui Dumnezeu. Asta înseamnă că și punem în practică pe măsura cunoașterii? Apostolul Petru învățase trei ani teologie la școala lui Cristos și totuși gândea și vorbea ca toată lumea: aceeași mentalitate despre Mesia, neconformă cu voința lui Dumnezeu: "-Ferească Dumnezeu Doamne, să ți se întâmple așa ceva". - "Pleacă de la mine, Satano! Tu îmi ești piatră de poticneală. Gândurile tale sunt gândurile oamenilor, nu gândurile lui Dumnezeu." Satana, piatră de poticneală. Aluzie la ispititorul din pustiu care îi punea în față strălucirea împărățiilor acestei lumi, succesul, cariera, aplauzele spectatorilor când aveau să-l vadă luându-și zborul de pe sprânceana templului și aterizând la 200 de metri jos în Valea Cedronului, fără a-și scrânti piciorul. Un număr excepțional de cascadorie. Abia după ce e luminat și transformat de Duhul Sfânt în ziua de Rusalii, optica lui Petru se schimbă complet și poate să scrie aceste cuvinte: "Dacă voința lui Dumnezeu așa este, e mai bine să suferiți pentru că faceți binele decât pentru că faceți răul" (I 3,17); "Voința lui Dumnezeu este ca făcând ceea ce este bine, să astupați gura oamenilor ignoranți și proști" (I 3,17). E aruncat în temniță, e anchetat, dar îi înfruntă cu curaj pe cei care vor să-i închidă gura: "Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni" (Fapte 5,29).
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire