pregateste pagina pentru tiparire

































 
 RUGĂCIUNEA 

Tatăl nostru
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 05.02.2004; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior Care este voința lui Dumnezeu?

"Tată... facă-se voia ta!"

Rugăciunea de abandonare la voința lui Dumnezeu era cunoscută și în lumea păgână. Grecii din antichitate admiteau că Dumnezeu e mai capabil să ne organizeze viața decât ne-o organizăm noi înșine. De pildă, se spune că Socrate, înainte de a bea cupa cu otravă, ar fi exclamat: "Dacă acest lucru e pe placul zeilor, fie!" O maximă a lui Seneca zice: "O, dacă ar fi pe placul oamenilor ceea ce e pe placul zeilor!" Epictet stoicul zicea: "Eu prețuiesc mai mult voința lui Dumnezeu decât voința mea."

Pentru israelitul credincios, în Vechiul Testament, singurul ideal al vieții era să descopere în Sfânta Scriptură, în Legea sfântă, voința lui Dumnezeu și să o împlinească. Dintre toți psalmii, cel mai lung este psalmul 119 având 176 de versete. După fiecare verset se repetă, ca un refren: "Cât de mult iubesc legea ta! Niciodată nu voi uita poruncile tale!"

Isus, învățându-ne să ne rugăm: Tată... facă-se voia ta!, ne-a adus vreo noutate, ori a copiat ceea ce au spus alții înaintea lui? Da, Isus aduce o noutate absolută. El ne dezvăluie în ce constă această voință a lui Dumnezeu. El dezvăluie, cum se exprimă apostolul Pavel, taina ascunsă în Dumnezeu din veșnicie, planul care n-a fost făcut cunoscut generațiilor de mai înainte și pe care, la plinirea timpurilor, l-a dezvăluit prin Fiul său. Sfântul Pavel le scrie Filipenilor (1,9-10): Dumnezeu "a binevoit să ne descopere taina voinței sale, după planul pe care îl alcătuise în el însuși, ca să-l ducă la împlinire la plinirea timpurilor, spre a aduna împreună sub un singur cap, în Cristos, toate: cele din ceruri și cele de pe pământ". Iar ucenicului său Timotei îi face cunoscut că acest plan al voinței lui Dumnezeu pornește din iubirea cea mai curată și mai dezinteresată și vizează exclusiv binele și fericirea oamenilor: "Dumnezeu, Mântuitorul nostru, vrea ca toți oamenii să se mântuiască și să ajungă la cunoașterea adevărului" (I,2,4).

Voința lui Dumnezeu este instaurarea împărăției sale. Evanghelistul Luca sare peste invocația: "facă-se voia ta" fiindcă "facă-se voia ta" coincide cu "vie împărăția ta". Vrea să evite o dublură. Așadar e vorba de un proiect al iubirii lui Dumnezeu, de un plan uriaș, cosmic, unitar, care a început prin crearea universului neînsuflețit. În acest univers voința lui Dumnezeu e împlinită perfect, totul se mișcă în armonie desăvârșită, aștrii își urmează calea trasată lor. Folosind o imagine poetică deosebit de frumoasă, profetul Baruh, ne spune că pentru aștrii universului unica bucurie este aceea de a urma legile fixate lor de Creator: "Stelele strălucesc cu bucurie la locul lor și se veselesc. Le-ai chemat și ele au răspuns: Iată-ne! Ele strălucesc cu bucurie pentru cel care le-a făcut" (3,34-35).

Continuându-și proiectul său de iubire, Dumnezeu îl crează pe om, își alege un popor al său, dându-i o misiune specială. Cuvintele "facă-se voia ta precum în cer așa și pe pământ", ar putea să exprime dorința ca omul de pe pământ să execute voința lui Dumnezeu cu aceeași exactitate cu care o fac stelele de pe cer. În acest caz, scrie Origene, "dacă voința lui Dumnezeu s-ar face pe pământ așa cum se face sus în cer, pământul nu ar mai fi pământ... Atunci toți am fi cer". Dar iată că n-a fost să fie așa. Creându-l pe om cu voință liberă, vedem că istoria poporului ales e presărată la tot pasul cu infidelități și împotriviri față de voința lui Dumnezeu.

Planul lui Dumnezeu culminează cu întruparea Fiului său. Isus, venind în lume, spune: "Iată vin, Dumnezeule, ca să împlinesc voința ta". Iar voința Tatălui era instaurarea împărăției. "Eu nu caut voința mea, ci voința celui care m-a trimis" (In 5,30). Hrana lui este să împlinească voința Tatălui.

Această voință a lui Dumnezeu de instaurare a Împărăției a cunoscut și cunoaște în continuare o opoziție înverșunată. Dar acest mare proiect al lui Dumnezeu se va realiza în cele din urmă cu certitudine, chiar dacă aparent este deviat, este întârziat de împotrivirea și răutatea oamenilor. El se va realiza definitiv la sfârșitul veacurilor când întregul univers va fi transfigurat și Cristos va așeza Împărăția la picioarele Tatălui. Dumnezeu, ce-și propune să realizeze, realizează: "Așa vorbește Domnul, Sfântul lui Israel, Făcătorul său: "Vrea cineva să mă întrebe asupra viitorului, să-mi poruncească cu privire la copiii mei și cu privire la lucrarea mâinilor mele? Eu am făcut pământul și l-am făcut pe om pe el. Eu, cu mâinile mele, am întins cerurile și am așezat toată oștirea lor... Eu am vestit de la început ce are să se întâmple și cu mult înainte ce nu este împlinit. Eu zic: Hotărârile mele vor rămâne în picioare și îmi voi duce la împlinire toată voința mea" (Is 45,46).

Dar Împărăția lui Dumnezeu care se va realiza în mod sigur, nu are nimic de a face cu împărățiile utopice ale ideologiilor totalitare politice sau rasiste, pentru care individul nu are nici o valoare; pot și trebuie să piară sute de milioane de oameni pentru ca proletariatul sau o anumită rasă să stăpânească pământul. În Împărăția lui Dumnezeu fiecare om are o valoare infinită. Dumnezeu îl cunoaște și îl iubește pe fiecare în parte. Dumnezeu nu-i crează pe oameni în serie, fiecare om este un unicat. Gândiți-vă numai: degetul nostru gros de la mâna dreaptă nu se aseamănă cu degetul de la mâna stângă; amprentele sunt diferite. Sunt în prezent peste zece miliarde de degete groase: câte sute de miliarde vor fi fost de când Dumnezeu l-a creat pe om? Câte sute de miliarde vor mai fi până la sfârșitul lumii? Ei bine, nici un deget din aceste sute de miliarde nu-i identic cu alt deget. Dumnezeu cunoaște nu numai câte fire de păr am pe cap, dar îmi cunoaște și amprentele degetelor care sunt unice, în istoria omenirii, nu sunt altele identice cu ale mele.

Și iată, în al doilea rând, voința lui Dumnezeu: voința lui Dumnezeu este ca fiecare om să se salveze, să se mântuiască. E ceea ce Mântuitorul a spus în repetate rânduri: "Aceasta este voința Tatălui vostru care este în ceruri: ca nici unul dintre aceștia mici să nu se piardă" (Mt 18,14). "Voința celui care m-a trimis este să nu pierd nimic din tot ce mi-a dat el... Voința Tatălui meu este ca oricine vede pe Fiul și crede în el, să aibă viață veșnică..." (In 6,39-40). Dar dacă planul pe care voința lui Dumnezeu îl are cu privire la omenire în general, nu poate da faliment, planul pe care voința lui Dumnezeu îl are cu fiecare om în parte se poate termina cu falimentul. În crez spunem: Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl atotputernicul. În cazul nostru voința omului înfrânge atotputernicia lui Dumnezeu. Dumnezeu l-a creat pe om liber și îi respectă libertatea de a-și hotărî singur destinul. Aici e toată măreția și tragedia omului. Dumnezeu vrea ca fiecare om să se mântuiască. Omul poate să vrea contrariul: să se osândească. Îmi spunea cineva nu de mult: nu pot să cred în iad. Dacă Dumnezeu e tată, ce fel de tată este acela care sapă o groapă în casa lui ca să-i cadă acolo copilul și îl lasă apoi să ardă o veșnicie în groapa cu foc? Dumnezeu nu este un asemenea tată monstruos care le sapă gropi - capcane fiilor săi. Groapa, iadul nu e în casa lui Dumnezeu-Tatăl, ci în afara casei. Cade în ea numai cine părăsește casa părintească, și numai cine refuză toate încercările Tatălui, de a-l readuce în casă. Iadul nu este dovada că Dumnezeu nu ne iubește ci e dovada că sunt oameni care nu-l iubesc pe Dumnezeu și nu se lasă iubiți de el. Iadul nu se evită lăsându-ne inima sfâșiată de spaime, de angoase sterile, ci simplu: armonizându-ne propria voință cu voința lui Dumnezeu, răspunzând cu iubire la iubirea lui Dumnezeu.

În acest scop ne concentrăm atenția și reflecția asupra a două lucruri. Primul: să nu trăim într-o falsă siguranță, în minciună și ipocrizie. Să ne amintim parabola lui Isus (cf. Mt 21,28-31). Un tată avea doi fii. I-a zis celui dintâi: "Fiule, du-te și lucrează astăzi în via mea". "Nu vreau" - i-a răspuns. Dar apoi s-a căit și s-a dus. S-a dus și la celălalt și i-a spus același lucru: "Da, tată, mă duc cu plăcere." - Și nu s-a dus. Și via n-a fost lucrată fiindcă acesta a zis: "Da, tată, mă duc". Iadul e plin cu cei ce spun: da, Tată, și se roagă zilnic: "Tată,... facă-se voia ta". Dar fac ce vor ei. "În împărăția lui Dumnezeu nu intră cei care îmi spun: - Doamne, Doamne, ci cel care face voința Tatălui meu din ceruri".

Al doilea lucru: Rugându-ne: Tată,... facă-se voia ta, nu înseamnă că nu trebuie să intrăm în inerție; Dumnezeu, cerându-ne să facem, voia lui, nu ne retează voința, capacitatea de acțiune, nu ne vrea niște mutilați. Dimpotrivă, ne vrea activi, inventivi, plini de inițiative. Ceea ce ni se prezintă uneori drept sfântă abandonare la voința lui Dumnezeu nu are nimic de a face cu creștinismul. Am fost surprins să găsesc într-o carte apărută recent, ilustrată invocația: "facă-se voia ta" cu această anecdotă: O dată, s-a iscat o ceartă între doi oameni cu privire la o bucată de pământ. Dumnezeu a dăruit atunci glas unei cărămizi dintr-un zid înălțat în acel loc:

- Am fost rege, a glăsuit ea, și am stăpânit lumea timp de o mie de ani. După aceea am devenit cenușă pentru încă o mie de ani. Apoi un olar m-a luat și a făcut din mine o ulcică. După ce am fost astfel folosită, preț de încă o mie de ani, m-au spart și m-au preschimbat în pulbere. Un fabricant de cărămizi m-a luat atunci și m-a făcut cărămidă și stau în zidul acesta de atâția ani. Pentru ce așadar vă certați pentru o bucată de pământ pe care va trebui să o părăsiți curând? (cf. J. Vernette, Parabole pentru azi).

Pilda poate ilustra cel mult învățătura brahmană sau cea budistă pentru care fericirea constă în retezarea oricărei dorințe, a oricărei aspirații, la gândul că în mod inevitabil într-o zi ne vom prăbuși în Nirvana, în neființă. Isus, dimpotrivă, ne vrea activi. Împărăția cerurilor e o cetate care se cucerește, numai eroii o cuceresc. Ori, cum poate cuceri o cetate, cum poate fi erou un soldat cu voința anihilată, paralizată?

Mântuirea e rodul colaborării a două voințe: voința lui Dumnezeu și voința omului. "Noi suntem împreună lucrători cu Dumnezeu: - scrie apostolul Pavel. Iar Sfântul Augustin: "Dumnezeu care te-a creat fără tine, nu te va mântui fără tine".
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire