pregateste pagina pentru tiparire

































 
 RUGĂCIUNEA 

Tatăl nostru
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 05.02.2004; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior Facă-se voia ta

"Facă-se voia ta, precum în cer așa și pe pământ".

Ne dăm seama că am ajuns la partea cea mai grea și mai spinoasă a rugăciunii Tatăl nostru. A spune "sfințească-se numele tău, vie împărăția ta", e ușor de tot, nici nu ne dăm seama când am rostit aceste cuvinte. Dar când spunem: facă-se voia ta, instinctiv se trezește în inima noastră o reacție, un sentiment de teamă ca în fața unei agresiuni, a unei amenințări. Ne temem să nu ne fie răpită sau îngrădită libertatea noastră, să nu ne fie violată autonomia. Căci la nimic nu ține omul mai mult decât la libertatea sa, la autonomia sa.

Și nu există cerere din Tatăl nostru mai greșit înțeleasă ca aceasta: e înțeleasă în sens restrictiv, adică în sens dolorist, trist, tragic, inevitabil, repugnant. A renunța la propria voință, spre a face voința altuia: e un sacrificiu, o rană, o mutilare ce face să sângereze inima omului. Dacă ne examinăm pe noi înșine, punându-ne întrebarea: când spunem noi: Doamne, facă-se voia ta? Constatăm că o spunem numai în situații dureroase, triste, fără ieșire, când nu mai e nimic de făcut. Vine o boală: Doamne, facă-se voia Ta. Ne moare cineva în familie: Doamne, facă-se voia ta. Alunecăm pe gheață și venim de pământ: Doamne, facă-se voia Ta. Cădem la un examen: Doamne, facă-se voia Ta. Avem în față o mâncare proastă pe care stomacul o refuză, o mâncăm totuși în silă din supunere la voința lui Dumnezeu. Am pierdut o întrecere, un meci: Doamne, facă-se voia Ta. Dar când am primit o veste bună, am luat un zece la un examen, am câștigat un meci, am scăpat de o boală, am avut în față o mâncare delicioasă, am spus: Doamne, facă-se voia Ta? În situațiile fericite ale vieții voința lui Dumnezeu nu are nici un amestec? Uneori acceptarea voinței lui Dumnezeu ia aspectul unei resemnări fataliste în situații disperate, atunci când ceea ce am voit și am urmărit noi se încheie cu un eșec: Doamne, facă-se voia Ta fiindcă, și așa, voia mea nu poate să se mai facă.

În timpul unei călătorii pe mare s-a iscat o furtună cumplită. Valuri puternice înconjurau vaporul care începuse deja să se scufunde. Un preot care călătorea pe acel vapor aleargă alarmat la căpitan: - Care e situația căpitane? - Disperată! Nu mai e nimic de făcut. Nu ne rămâne decât să ne încredințăm în mâinile lui Dumnezeu. - Chiar în situația asta am ajuns? spune preotul paralizat de frică. Ceva mai rău nu se putea întâmpla. În versiunea din traducerea românească: facă-se voia Ta dă și ea o nuanță de resemnare fatalistă care ne amintește de episodul din cartea întâi a lui Samuel (3, 18). Cei doi fii ai lui Eli, preotul din Silo, făceau fapte urâcioase înaintea Domnului. Tânărul Samuel, în urma unei vedenii, îi face cunoscută lui Eli pedeapsa cumplită cu care avea să-l lovească Dumnezeu pe el și casa lui. La care Eli răspunde ridicând din umeri: - El e stăpânul, facă ce-o crede de cuviință!

Dacă stăm să analizăm bine lucrurile, această resemnare, această acceptare unilaterală a voinței lui Dumnezeu când e vorba de situații limită, fără ieșire, de eșecuri, de insuccese, de suferințe, de cruci, de amărăciuni, e pe undeva o blasfemie de care nu suntem conștienți. E ca și cum l-am face pe Dumnezeu responsabil de toate nenorocirilor ce se abat asupra noastră, e ca și cum i-am atribui lui toate relele și suferințele vieții. Dar oare bucuriile vieții nu țin de voința lui Dumnezeu? Dar ce este Dumnezeu? Un tiran nemilos care își impune voința cu orice preț supușilor? Un dictator? Uităm că am început rugăciunea invocându-l cu numele de Tată? Tată... facă-se voia ta. Dumnezeu ar fi un tată degenerat dacă și-ar găsi plăcerea în a-și vedea copiii suferind și plângând. Nu, Dumnezeu care, cum spune apostolul Pavel, este "bogat în îndurare", Dumnezeu care este "iubire" cum îl definește Apostolul Ioan, este un tată care vrea binele copiilor săi, vrea fericirea, viața, sănătatea, deplina realizare a dorințelor și aspirațiilor frumoase ale fiilor săi.

E adevărat că gândurile noastre nu sunt întotdeauna gândurile lui Dumnezeu, și căile noastre nu sunt totdeauna căile lui. Voința noastră poate contrasta cu voința lui Dumnezeu. Sunt în viață momente de întuneric, de îndoială, de teamă, de neliniște, de suferință sufletească sau fizică, situații care, pentru logica umană, sunt nedrepte sau absurde. Pentru mintea omenească nu există întotdeauna explicații pentru ce se abate asupra noastră o suferință sau alta și Dumnezeu nu ne explică de ce voința sa nu coincide întotdeauna cu voința noastră. Dar știm că ultimul cuvânt nu-l are nici crucea, nici suferința, ci învierea, biruința, fericirea. Suferința nu este altceva decât semnul care prevestește fericirea. Sfântul Pavel le scrie Romanilor: "Știm că toate lucrează spre binele celor care îl iubesc pe Dumnezeu, și anume, al celor care sunt chemați după planul lui" (8,28). Îndărătul fiecărei suferințe e un bine pe care nici măcar nu-l bănuim. Acest lucru îl ilustrează foarte bine o anecdotă orientală:

"Un țăran, pe nume Mikael, și-a pierdut iapa, singura lui avuție.
- Ți-ai pierdut unica avuție; ce nenorocire, cât de necăjit trebuie să fii! - i-au spus vecinii.
- De unde știți că mi s-a întâmplat o nenorocire?
A doua zi iapa s-a întors însoțită de trei armăsari.
- Ce noroc pe tine Mikael!
- De unde știți că e un noroc?
- i-a întrebat Mikael pe vecini. În ziua următoare, încercând să dreseze un armăsar, unul dintre fiii lui Mikael și-a rupt piciorul. Vecinii:
- Ce nenorocire!
- Sunteți siguri? -
i-a întrebat el.
După câteva zile izbucnește războiul. Fiul lui Mikael, având piciorul rupt, nu e înrolat în armată. Scapă de război, scapă de moarte."

Una dintre cele mai nesuferite expresii pentru urechile noastre este expresia "ascultare oarbă". Ce înseamnă ascultarea oarbă? Ascultarea oarbă înseamnă ascultarea de propria voință, fără a ține cont de voința lui Dumnezeu. Călăuziți de voința noastră, suntem ca niște cârtițe oarbe. Acceptând voința lui Dumnezeu, acceptăm ochii lui Dumnezeu. Și astfel ascultarea oarbă devine o ascultare luminată, luminată de ochii lui Dumnezeu; intervine misterul, dar dispare absurdul. Nu mai plutești în nesiguranță. Viața are o țintă precisă și e bine pilotată. Ca într-o călătorie cu avionul. După ce avionul s-a înălțat în văzduh, pasagerii care plutesc între cer și pământ, nu mai au nici un punct de sprijin, nici o posibilitate de a se ajuta, viața nu mai este în mâinile lor, nu le mai aparține. Pasagerii nu cunosc nimic din complicata aparatură de bord, nu cunosc condițiile atmosferice din văzduh. Viața lor e în mâinile comandantului. Ei sunt siguri că acesta îi va conduce la destinație, căci cunoaște toate secretele aparatului de zbor. Când am acceptat voința lui Dumnezeu, viața noastră este în mâini sigure. Comandantul vieții noastre vede totul, cunoaște totul, în plus, e Tatăl nostru.

A accepta voința lui Dumnezeu nu este întotdeauna ușor. Uneori confruntarea dintre voința omului și voința lui Dumnezeu e dură, dramatică, dureroasă. Să nu ne mirăm. Și în viața lui Isus s-a întâmplat acest lucru. Să ne gândim la scena agoniei. Ce luptă, ce sfâșiere, ce tragedie a avut loc în inima Mântuitorului! Omul din el voia să trăiască, sensibilitatea sa umană nu accepta ideea morții, îl făcea să transpire sânge. Voința Tatălui era alta. În cele din urmă Isus este învins, glorios învins, voința Tatălui triumfă; Tată nu voia mea, ci a ta să se facă. Dar triumful e de partea lui Isus, a învinsului.

Nu există o victorie mai măreață decât victoria unei voințe omenești învinsă de voința lui Dumnezeu. Vă amintiți de scena aceea misterioasă de la vadul Iabocului descrisă în cartea Genezei, capitolul 32? Iacob luptă o noapte întreagă, până în revărsatul zorilor, cu Dumnezeu. Dumnezeu, în timpul luptei, l-a lovit la încheietura coapsei, astfel încât i-a scrântit încheietura coapsei lui Iacob. Și ce ne spune în continuare textul biblic este de-a dreptul uluitor: Iacob, omul mutilat, cu coapsa zdrobită e învingătorul. Dumnezeu cere să fie lăsat să plece. Și îi schimbă numele din Iacob în Israel: "Numele tău nu va mai fi Iacob, ci te vei chema Israel (adică cel care luptă cu Dumnezeu). Căci ai luptat cu Dumnezeu și cu oamenii și ai fost biruitor". În lupta, adesea crâncenă, dintre cele două voințe, dintre om și Dumnezeu, aparent omul iese învins, mutilat, cu voința distrusă, dar când în locul voinței sale s-a impus voința lui Dumnezeu, omul este în realitate învingător, voința lui Dumnezeu fiind de acum voința lui, într-un fel, omul devine atotputernic asemenea lui Dumnezeu. Victoria în această luptă nu e posibilă fără rugăciune. De aceea Isus ne spune: când vă rugați spuneți: - Tată... facă-se voia ta. El însuși s-a rugat în agonia sa: "Tată, nu voia mea, ci a ta să se facă". Să nu uităm că agonia e un cuvânt grec care înseamnă luptă, confruntare. Nu e vorba de agonia fizică, acest lucru avea să se petreacă a doua zi, pe Calvar, ci de agonia, de lupta, de confruntarea între voința sa umană și voința Tatălui.

Să ne recunoaștem slăbiciunea și neputința noastră radicală în a împlini voința lui Dumnezeu, așa cum o recunoaște apostolul Pavel, scriindu-le romanilor: "Eu nu săvârșesc binele pe care îl vreau, ci răul pe care nu-l vreau" (7,19). Să implorăm permanent în rugăciune ajutorul lui Dumnezeu, căci, după învățătura aceluiași apostol, Dumnezeu care lucrează în noi, în bunătatea sa, ne face capabili nu numai să voim, dar să și înfăptuim (Fil 2,13).
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire