pregateste pagina pentru tiparire

































 
 RUGĂCIUNEA 

Tatăl nostru
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 05.02.2004; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București

capitolul urmatorCuprins Cea mai frumoasă rugăciune

Într-una din zile ucenicii îl văd pe Isus în rugăciune. În ce poziție se ruga? În genunchi? Sau aruncat cu fața la pământ, ca în momentele dramatice din seara agoniei? Sau în picioare și cu mâinile înălțate la cer, în poziția în care se rugau evreii în mod obișnuit la sinagogă? Nu știm. În tot cazul, felul în care se ruga Isus era unic, era extraordinar și i-a impresionat puternic pe ucenici. De aceea nu îndrăznesc să-l întrerupă. Așteaptă. Abia când termină rugăciunea, se apropie de el și unul dintre ei îi spune: "Doamne, învață-ne să ne rugăm, așa cum și Ioan i-a învățat pe ucenicii săi." El le-a zis: "Când vă rugați spuneți așa: Tatăl Nostru care ești în cer" (Lc 11,1). Atunci de pe buzele Mântuitorului a ieșit cea mai frumoasă și cea mai sublimă rugăciune din istoria religiilor din toate timpurile: rugăciune meditată, murmurată, recitată individual sau în comun de milioane și milioane de oameni de toate vârstele, de toate rasele, de toate clasele sociale, de toate culturile. Este rugăciunea care sintetizează în minimum de cuvinte toată învățătura lui Isus și care exprimă toate aspirațiile inimii omenești. Este rugăciunea ucenicilor lui Isus, cu care creștinii își dovedesc identitatea, după cum ucenicii lui Ioan Botezătorul aveau rugăciunea lor specifică primită de la învățătorul lor, după cum evreii își aveau rugăciunea lor specifică - Shema Israel - pe care o recitau cu regularitate dimineața și seara. De aceea, chiar de la începutul Bisericii, Tatăl nostru este o rugăciune aparținând liturgiei baptismale. După ieșirea din apa în care erau botezați, neofiților li se consemna solemn rugăciunea Tatăl nostru pe care, în noua calitate de fii ai lui Dumnezeu, o recitau numindu-l pentru prima dată pe Dumnezeu: Abba - adică Tată; după care se așezau împreună cu frații lor la ospățul euharistic.

Rugăciunea Tatăl nostru mai este cunoscută și cu numele de Rugăciunea domnească, adică rugăciunea Domnului, a Domnului Isus. În ce fel este a Domnului Isus? În ce măsură este El autorul acestei rugăciuni? A pus ceva original în ea sau e o simplă compilație? Apelativul de «Tată», adresat lui Dumnezeu, era cunoscut în tradiția biblică, în rugăciunile de la sinagogă, și chiar în religiile antice ale Orientului. Toate cererile din rugăciunea Tatăl nostru le găsim în diferite rugăciuni ale Israelului. Iată, de pildă, una din rugăciunile Israelului, pe care Isus, ca un pios israelit ce era, e posibil s-o fi spus el însuși și să se fi inspirat din ea compunând Rugăciunea domnească.

"Preamărească-se și sfințească-se numele tău cel mare în lumea pe care el a creat-o potrivit voinței sale, orânduiască împărăția sa, în timpul vieții noastre, în zilele noastre... Rugăciunile și cererile întregului Israel să fie primite de Tatăl lor care este în ceruri..."

Și totuși, rugăciunea pe care ne-a învățat-o Isus constituie o noutate absolută. Chiar dacă Isus folosește cuvinte și formule care existau deja, spiritul, conținutul este cu totul altul. Chipul Tatălui căruia i se adresează ucenicii săi e cel descoperit de Isus. Fiii care se adresează Tatălui au devenit fii prin Unicul Fiu și acești fii sunt legați de Tatăl prin raporturi necunoscute mai înainte. Împărăția lui Dumnezeu care este cerută de ucenicii lui Isus să vină, pentru ca numele Tatălui să fie sfințit, e cea inaugurată de Cristos. Această împărăție nu avea nimic de a face cu împărăția pe care o visau evreii și o cereau ei în rugăciune lui Dumnezeu. Modul în care avea să se instaureze această împărăție, iarăși nici nu îl bănuiau evreii când rosteau în rugăciune formulele pe care Isus le-a împrumutat de la ei. Pâinea noastră cea de toate zilele, în intenția lui Isus, se referă în primul rând la pâinea euharistică pe care evreii au refuzat-o, pâinea prefigurată de mana ce cădea zilnic în pustiu. Mai departe, iertarea greșelilor pe care o implorăm, o cerem cu gândul la Cristos prin care am fost iertați deja. Iertarea pe care o promitem greșiților noștri nu are nimic de a face cu legea talionului din Vechiul Testament. Iar dacă cerem să fim mântuiți de Cel Rău și să nu fim lăsați să cădem în ispită, o facem cu ochii îndreptați spre cel care l-a învins pe Satana și ispitele lui.

Gândul nostru de recunoștință să-l îndreptăm spre Mântuitorul care, învățându-ne această rugăciune, ne-a oferit în esență toată învățătura sa. "Breviarium totius evangelii" - cum numește Tertulian rugăciunea Tatăl nostru. În puținele cuvinte ale acestei rugăciuni, explică celebrul apologet, sunt sintetizate toate învățăturile profeților, ale evangheliștilor, ale apostolilor, ba chiar și predicile, parabolele, exemplele și poruncile Domnului.

Dar în același timp gândul nostru de recunoștință se îndreaptă către mamele noastre, către educatorii noștri, care, învățându-ne rugăciunea Tatăl nostru, de fapt au pus bazele teologiei noastre. Sfântul Francisc de Sales, când a aflat vestea că bătrânul său învățător a murit, a celebrat cu multă pietate liturghia pentru odihna sufletului său. Când a ajuns la Tatăl nostru, a fost cuprins de o emoție atât de puternică încât a trebuit să se oprească. După o pauză îndelungată și-a șters lacrimile și a continuat liturghia. Ajuns în cameră, ceremonierul a încercat să-l mângâie pentru durerea pricinuită de moartea bunului învățător. "Eu nu îl jelesc pe fostul meu învățător, spune sfântul episcop, sufletul lui e în mâinile lui Dumnezeu, el se odihnește liniștit în inima Mântuitorului. Emoția care m-a cuprins subit la Tatăl nostru a fost provocată de faptul că în acel moment mi-am amintit că bunul meu învățător a fost cel dintâi care m-a învățat rugăciunea Tatăl nostru".

O constatare tristă. Rugăciunea Tatăl nostru, ieșită de pe buzele și din inima Mântuitorului, rugăciunea cea mai frumoasă și mai prețioasă dintre toate, am putea spune - și aici e culmea paradoxului - că este rugăciunea cea mai maltratată, cea mai banalizată și cea mai profanată. Nu există o altă rugăciune rostită cu mai multă neatenție, neglijență, rutină, automatism, plictiseală și mai ales, grabă. La liturghie rugăciunea Tatăl nostru e precedată de o introducere deosebit de solemnă care ar merita să fie respectată întotdeauna așa cum este formularea în liturghier: "Îndemnați de porunca Mântuitorului și povățuiți de învățătura sa dumnezeiască îndrăznim a spune." Îndrăznim a spune. Acesta este un avertisment. Dar ceea ce urmează, cum se exprimă un autor modern, este o rugăciune în cascadă. În toate bisericile din lume, inclusiv în seminarii și mănăstiri, când se termină îndemnul «îndrăznim a spune», dacă nu se cântă, se ia startul; e o adevărată competiție, fiecare caută să ajungă cât mai repede, în timp record, la capăt. E scandalos. O mâncare luată în grabă, la repezeală, nu ne hrănește, și, luată în felul acesta timp îndelungat, ne îmbolnăvește stomacul. O mâncare roasă în gură, dar care nu ajunge în stomac, iarăși nu este de nici un folos. La fel rugăciunea Tatăl nostru spusă în grabă, la repezeală, dacă o mestecăm cu gura, dar nu ajunge la minte și în inimă, nu ne poate fi de vreun folos, ne îmbolnăvește sufletele.

Sfântul Arseniu, renumitul părinte din pustiul Egiptului, seara, la apusul soarelui, își ridica mâinile spre cer și începea să se roage Tatăl nostru. Nu se ruga ci contempla. Toată noaptea rămânea în contemplație. Dimineața, la răsăritul soarelui, monahii îl vedeau tot cu mâinile sus: rostea ultimele cuvinte: "Ci ne mântuiește de Cel Rău". Pe durata unei nopți întregi - și cu siguranță nu închidea un ochi, toată noaptea abia reușea să se roage un Tatăl nostru.

Citim în viața Sfântului Nicolae de Flue că niciodată nu spunea rugăciunea Tatăl nostru în mai puțin de o oră.

E ceea ce recomandă Sfânta Tereza de Avilla în tratatul său intitulat Calea Desăvârșirii:

"Dacă pe durata unei ore nu spunem decât o singură dată Tatăl nostru, este suficient, deoarece în felul acesta devenim conștienți că suntem cu el, ne dăm seama ce-i cerem, ne dăm seama că el dorește să ne asculte, și cât de mult îi place să fie cu noi; lui nu-i place să transpirăm ținându-i discursuri lungi".

Nu putem ajunge cu toții la un asemenea grad de contemplație, dar pentru toți e valabil un lucru, și anume, că un singur Tatăl nostru pe zi spus atent, rar, meditat, contemplat, valorează mai mult decât dacă l-am spune de o mie de ori pe zi, cu neatenție și grabă, numai pentru a realiza o cantitate mare de rugăciune.

Isus, în atotștiința sa dumnezeiască, a prevăzut soarta pe care o va avea rugăciunea sa domnească în care a exprimat tot ce poate cere omul de la Dumnezeu în minimum de cuvinte. A prevăzut că ucenicii săi pot cădea în păcatul păgânilor, de aceea a atras atenția:

"Când vă rugați, să nu bolborosiți cuvinte multe ca păgânii, cărora li se pare că, dacă spun o mulțime de cuvinte, vor fi ascultați. Să nu vă asemănați cu ei; căci Tatăl vostru știe ce aveți trebuință, mai înainte ca să-i cereți voi. Iată, așadar, cum trebuie să vă rugați voi: «Tatăl nostru care ești în ceruri... »" (Mt 5,7-9).

Să nu bolborosiți - termenul grec folosit de evanghelie este battaloghein - tradus mai exact: a vorbi de pomană, a trăncăni. Cuvinte multe: polyloghia termenul grec, de unde derivă cuvântul românesc polologhie. Ca păgânii care cred că forța și efectul rugăciunii stă în cantitatea mare de cuvinte. Isus se referă aici la magia care caracteriza rugăciunile păgânilor, încercarea de instrumentalizare a lui Dumnezeu, folosirea unor formule tehnice care aveau în ele capacitatea de a capta automat forța divină.

Un sfat practic: să încercăm să ne armonizăm recitarea rugăciunii Tatăl nostru cu propria respirație. O cerere când expirăm, pauză când inspirăm, abandonând obiceiul de a termina această rugăciune din două expirații cu o singură inspirație la mijloc.

Mama are de la Dumnezeu o vocație, un dar special de a-i învăța pe copii să se roage. O implorăm pe Mama noastră cerească să ne învețe Tatăl nostru, mai exact, cum să ne rugăm Tatăl nostru. Ne spune Evanghelistul (Lc 2,39) că, primind vestea îngerului, ea, Maria a mers în grabă în Munții Iudeii, la verișoara ei Elisabeta. Grăbită când e vorba de a da o mână de ajutor, grăbită la fapte de caritate, dar nu ne spune Evanghelistul că a fost grăbită la rugăciune. Minunată este învățătura pe care Maria ne-o dă prin exemplul vieții sale: graba este bună, dar numai la muncă, la faptele de caritate, nu însă la rugăciune.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire