pregateste pagina pentru tiparire

































 
 RUGĂCIUNEA 

Puterea mare a rugăciunii
Pentru a dobândi mântuirea cea veșnică
și toate harurile ce le dorim de la Dumnezeu
Sf. Alfons M. de Liguori

achizitionare: 09.11.2003; sursa: Editura Serafica

Cuprinscapitolul anterior CAPITOLUL III

CONDIȚIILE RUGĂCIUNII

1. Să ne rugăm pentru noi

"Adevăr, adevăr zic vouă: De veți cere ceva de la Tatăl în numele Meu, vă va da vouă" (Ioan 16, 23). Este făgăduința solemnă a lui Isus Cristos că ori când vom cere ceva de la Tatăl în numele Său, El ne va da, numai bineînțeles, cererea să aibă condițiile necesare. Mulți, zice sfântul Iacob, cer și nu dobândesc, deoarece nu cer cum trebuie. Și Sfântul Vasile, urmând pe Apostolul Paul, zice același lucru: "Tocmai de aceea câteodată ceri și nu dobândești, pentru că ai cerut rău: sau cu necredință, sau cu ușurință, ori ai cerut lucruri nepotrivite ori n-ai stăruit în cererea ta". Ai cerut cu "necredință", adică cu puțină credință, sau încredere; "cu ușurință", prea puțin dorind ceea ce cereai; "ai cerut lucruri nepotrivite" pentru că cele cerute nu sunt folositoare mântuirii; în sfârșit " n-ai stăruit", adică ți-a lipsit statornicia.

Sfântul Toma reduce la patru condițiile ce se cer ca rugăciunea să fie cu adevărat bună și anume: omul să ceară pentru sine, să ceară cele trebuincioase mântuirii, să ceară cu evlavie și statornicie.

Cum vedem întâiul lucru trebuincios unei rugăciuni bune este acela de a ne ruga pentru noi înșine. Prin aceasta Sfântul Toma nu vrea să spună că nu ne putem ruga și pentru alții, dar ne învață că ruga noastră trebuie să se înalțe la Dumnezeu mai întâi pentru nevoile sufletului nostru și pentru asigurarea mântuirii noastre. Ea însă poate fi făcută și pentru alții. Învățătorii Bisericii împreună cu Sfântul Vasile susțin că ne putem închina și în folosul semenilor noștri, căci rugăciunea în puterea făgăduinței lui Dumnezeu întotdeauna folosește și celor pentru care ne rugăm, numai să nu pună vreo piedică. Ei se întemeiază pe zisele Sfintei Scripturi: "Rugați-vă unul pentru altul, pentru a fi mântuiți, că mult poate rugăciunea cea stăruitoare a celui drept" (Iac. 5, 16).

"Rugați-vă pentru cei ce vă prigonesc și vă clevetesc" (Mt. 5, 44). "Cine știe că fratele său păcătuiește cu un păcat, să ceară, și-i va fi dată viața celui ce păcătuiește" cu condiția, adaugă Sfântul Augustin, Sfântul Beda, Sfântul Ambroziu și alții, ca păcătosul să nu aibă de gând să trăiască în păcat până la moarte, căci în cazul acesta li se va da întoarcerea: "Să ceară, și i se va da viață celui ce păcătuiește".

 

Trebuie să ne rugăm pentru cei păcătoși

Fără îndoială, rugăciunile făcute pentru păcătoși sunt foarte plăcute înaintea lui Dumnezeu, și le aduc mult bine. Ba Dumnezeu chiar se plânge de slugile Sale care nu se roagă pentru aceste suflete nenorocite, precum a dat de înțeles Sfântei Magdalena de Pazzi, zicându-i: " Vezi, fiica mea, cum stau creștinii prinși în mâinile diavolului; dacă cei ce mă iubesc pe mine nu i-ar mântui prin rugile lor, ei ar fi pierduți".

Și într-un chip deosebit acest lucru Domnul nostru îl cere preoților și călugărilor, cum spunea sfânta amintită mai sus surorilor sale de mănăstire: "Surorilor, Dumnezeu ne-a despărțit de lume nu numai spre binele nostru, dar și pentru a îmblânzi Inima Sa sfântă în folosul sufletelor pierdute". Iar într-o zi Dumnezeu îi vorbi astfel: "O, mirese prea iubite, Eu v-am dăruit cetatea scăpării, adică Patima lui Isus Cristos, ca să aveți unde să alergați spre a ajuta făpturile Mele. Intrați în această cetate și de acolo da-ți-le sprijinul vostru, și jertfiți-vă pentru ele". Din această pricină, Sfânta, cuprinsă de zel sfânt, de cincizeci de ori pe zi jertfea lui Dumnezeu Sângele Mântuitorului pentru păcătoși și se mistuia de dorul întoarcerii lor, exclamând: "Ce caznă, Doamne, să vezi că poți veni în ajutorul făpturilor Tale, prin jertfa vieții, și apoi să nu poți face aceasta". Dealtfel ea în fiecare rugăciune își amintea de păcătoși și chiar în fiecare ceas din zi, și adeseori în toiul nopții se scula și mergea înaintea lui Isus, ca să se roage pentru ei. Și cu toate acestea într-o zi a fost găsită vărsând lacrimi, și răspunzând la cei ce o întrebau de ce plânge, a spus: "Plâng deoarece socot că prea puțin am făcut pentru mântuirea păcătoșilor".

Ar fi primit să sufere chiar suferințele iadului pentru păcătoși, dacă acolo n-ar fi trebuit să-L urască pe Făcătorul ei. Îndeosebi se ruga pentru acei preoți care prin viața lor ușuratică pricinuiesc pierzarea atâtor suflete, și cerea lui Dumnezeu s-o facă să sufere ea pedepsele de care se fac vinovați: "Doamne, zicea ea, fă să mor și să reînviez de atâtea ori și apoi iar să mor până ce voi îndestula dreptatea Ta pentru ei". De fapt în viața Sfintei găsim scris că prin rugile sale a mântuit sufletele foarte multor păcătoși din mâinile diavolului.

Am voit să vorbesc mai mult despre râvna deosebită a acestei Sfinte. Dealtfel toate sufletele îndrăgostite de Dumnezeu, neîncetat se închină pentru sărmanii păcătoși. Căci cum ar fi cu putință ca un suflet care iubește pe Dumnezeu, văzând dragostea lui față de oameni și ceea ce El a pătimit pentru mântuirea lor, să privească cu nepăsare la aceste suflete îndepărtate de Dumnezeu și robite iadului și să nu se ostenească a-L ruga pe Domnul ca să dea lumină și putere acelor nefericite suflete, spre a scăpa din starea de plâns în care tânjesc fiind pe cale de a se pierde? E prea adevărat că Dumnezeu n-a făgăduit să ne asculte, când aceia pentru care ne rugăm pun vreo împiedicare reîntoarcerii lor, dar de multe ori Dumnezeu din bunătatea Sa prea mare, și mișcat de rugăciunile iubiților Săi, prin haruri cu totul deosebite a înmuiat și inima celor mai înverșunați păcătoși. Să ne rugăm pentru ei la Sfânta Jertfă a Liturghiei, la Sfânta Împărtășanie și în toate celelalte rugăciuni ale noastre, în meditațiile noastre.

Un evlavios scriitor spune că cel ce se roagă pentru aproapele său, i se vor împlini și lui mai curând rugăciunile ce le face pentru sine.

 

2. Să cerem lucruri folositoare mântuirii noastre veșnice

O altă condiție pe care o pune Sfântul Toma pentru reușita rugăciunii, este aceea de a cere lucruri trebuincioase mântuirii noastre, deoarece Dumnezeu n-a făgăduit că va asculta rugăciunea care îi va cere haruri trecătoare și nefolositoare mântuirii sufletului. Sfântul Augustin, tălmăcind cuvintele evangheliei: "cereți în numele meu" zice, că "nu cere în numele Mântuitorului cel care cere lucruri străine, chiar potrivnice mântuirii". Câteodată căutăm să cerem lucruri trecătoare, și Dumnezeu nu ni le dă; El nu ne ascultă în aceste împrejurări pentru că ne iubește "Medicul care dorește vindecarea bolnavului, nu-i prescrie leacuri dăunătoare".

Vai, câte persoane, dacă ar avea ceva de suferit sau ar trăi în mai multe lipsuri, n-ar mai săvârși păcatele pe care le săvârșesc având sănătate și bogății. Și de aceea Dumnezeu la mulți care îi cer sănătate ori bogății, nu le dă, fiindcă îi iubește, știind că acestea un motiv de pierdere a harului, sau cel puțin răceală în viața sufletească. Nu vreau să spun prin aceasta că e o greșeală a cere de la Dumnezeu cele trebuincioase pentru viața aceasta, numai să nu ne pună în primejdie mântuirea veșnică; deoarece se ruga și Înțeleptul: "Dă-mi, Doamne, ceea ce îmi este trebuincios, ca să trăiesc" (Înț. 30, 8). Nici nu este o greșeală, zice Sfântul Toma, a avea pentru aceste bunuri o grijă chibzuită, dar greșeala stă în a dori și a alerga nebuni după aceste bunuri trecătoare, ca și cum în ele ar sta toată fericirea noastră.

De aceea când cerem lui Dumnezeu aceste haruri, să ne lăsăm în voia Lui și să le cerem numai și numai spre binele sufletului. Și când nu împlinește cerințele noastre, să știm bine că El a rânduit aceasta spre binele nostru, căci cele cerute erau în dauna mântuirii.

Adesea am dori ca Dumnezeu să ne scape de vreo ispită primejdioasă, dar nu ne ascultă, lasă să fim ispitiți mai departe. Să înțelegem că permite aceasta spre mai marele nostru bine. Nu ispitele și gândurile rele sunt acelea ce ne îndepărtează de Făcătorul nostru, dar primirea și îndeplinirea lor. Sufletul trudit de ispite, care își caută ajutor în Dumnezeu, numai astfel învinge și înaintează pe calea sfințeniei, apropiindu-se tot mai mult de El; iată de ce nu suntem ascultați totdeauna. Sfântul Paul neîncetat se ruga să fie scăpat de boldul cărnii: "Datu-mi-s-a mie un ghimpe în carne, un înger al Satanei, care să mă pălmuiască. Pentru care lucru de trei ori l-am rugat pe Domnul, ca să-l depărteze de la mine". Dar El i-a răspuns: "Îți este deajuns harul meu". Așa că și în timp de ispită trebuie să ne rugăm cu resemnare, zicând: Doamne, scapă-mă de necazul acesta, dacă e spre binele meu, altfel dă-mi harul Tău, ca să mă împotrivesc la orice. Și se întâmplă ceea ce spune Sfântul Bernard, că Dumnezeu sau ne dă harul pe care îl voim, sau altceva mai de folos.

În mijlocul furtunilor de multe ori ne părăsește ca să încerce credința noastră și să ne mărească câștigul. Am crede atunci că Dumnezeu e surd la rugăciunile noastre, dar nu, să fim siguri, El ne aude prea bine și ne întărește pe ascuns cu darul Său, spre învingerea dușmanilor. Iată cum ne asigură de acest lucru prin gura psalmistului: "În vreme de strâmtorare tu ai strigat și Eu te-am mântuit și ți-am răspuns prin glasul învăluit al tunetului și te-am ispitit în apele împotrivirii" (Ps. 81, 8).

În sfârșit celelalte condiții ce le înșiră Sfântul Toma pentru o bună rugăciune sunt: evlavia, adică să ne rugăm cu smerenie, încredere și statornicie, stăruind a ne ruga până la sfârșit. Despre acestea vom vorbi într-un mod mai deosebit, deoarece sunt condițiile cu care trebuie numaidecât să fie înzestrată rugăciunea noastră, pentru ca să poată înmuia inima lui Dumnezeu.

 

3. Să ne rugăm cu smerenie. Cât e de trebuincioasă smerenia în rugăciune

E prea adevărat că Dumnezeu ascultă rugile slugilor Sale, însă ale slugilor smerite. Dacă rugăciunii îi lipsește smerenia, El o disprețuiește: "Dumnezeu se împotrivește celor mândri și celor smeriți le dă har". "El nu vrea să știe de cererile celor mândri, încrezuți în sine, părăsindu-i în neputința lor. Și în starea aceasta, neavând har de Sus, se vor pierde sigur. De aceea se tânguia David: "Am păcătuit, Doamne, fiindcă nu m-am smerit" (Ps. 118, 67). Și la fel s-a întâmplat cu Sfântul Petru, căruia deși Isus îi prevestise că în noaptea aceea îl vor părăsi cu toții: "Toți vă veți sminti întru mine în noaptea aceasta", totuși el în loc să-și recunoască neputința și să-i ceară ajutor spre a nu-i fi necredincios, a început să se încreadă în puterile sale, lăudându-se: "Dacă toți se vor sminti întru Tine, eu niciodată nu mă voi sminti" (Mt. 26, 33). Însă Isus din nou îi prezise că în noaptea aceea, mai înainte de cântatul cocoșului, se va lepăda de trei ori de El, și Petru încrezându-se în sine zice: "Chiar de ar fi să mor împreună cu Tine, nu Te voi tăgădui" (Mt. 26, 35). Dar ce s-a întâmplat? Abia a intrat în casa Arhiereului Caiafa, și fiind acuzat că și el este ucenicul lui Cristos, fără multă greutate l-a tăgăduit de trei ori, jurân- du-se că nu-l cunoaște și nici nu l-a cunoscut vreodată. Dacă Petru ar fi cerut cu smerenie statornicie de la Isus, desigur ar fi dobândit-o.

Să ne convingem că stăm atârnați deasupra prăpăstiei păcatelor, susținuți numai de firul harului; dacă acest fir se rupe, fără îndoială ne prăbușim în prăpastia celor mai grele și urâte fărădelegi: "Dacă Domnul nu mi-ar fi venit în ajutor, sufletul meu ar fi căzut în multe păcate, și azi aș fi în iad" (Ps. 93, 17), așa spunea David și același lucru trebuie să-l rostim și noi. Sfântul Francisc știa acest lucru și adesea spunea despre sine: "Eu sunt omul cel mai rău de pe lume". "Dar, Părinte, îl întrerupse odată un tovarăș, ceea ce zici nu este adevărat. În lume se află desigur alții mai răi decât tine." Însă Sfântul răspunse: "E prea adevărat ceea ce am spus, pentru că dacă Dumnezeu nu și-ar ține întinsă mâna Sa deasupra capului meu, eu aș săvârși toate păcatele și fărădelegile".

Este un adevăr de credință că fără sprijinul harului nu putem face nici o faptă bună și nici nu putem gândi ceva bun. "Oamenii, zice Sfântul Augustin, fără har nu pot face nici un bine, nici cu gândul, nici cu fapta. Precum ochiul nu poate vedea fără lumină, astfel omul fără de har este neputincios". Și aceasta o spunea și Apostolul, adresân- du-se credincioșilor din Corint: "Nu prin noi înșine suntem destoinici să socotim ceva ca venind de la noi, ci destoinicia noastră este de la Dumnezeu" (Corint.II 3, 5). Și mai înainte de Sfântul Paul, David cânta: "Dacă Domnul nu zidește casa, în zadar se ostenesc cu ea cei ce o zidesc" (Ps. 126, 1). În zadar se ostenește omul să se sfințească, dacă Dumnezeu nu pune mâna Sa atotputernică.

"Dacă Domnul nu păzește cetatea, în zadar veghează păzitorii ei" (Ps. ibid. Dacă Dumnezeu nu păzește sufletul de păcate, de prisos se va trudi omul numai cu puterile sale. De aceea cânta psalmistul: "Nu voi nădăjdui în armele mele, ci numai în Dumnezeu, izvorul mântuirii mele" (Ps. 42, 7).

Așa că, dacă am făcut ceva bine până acum sau n-am căzut în păcate mai grele, să recunoaștem împreună cu Sfântul Paul: "Prin darul lui Dumnezeu suntem ceea ce suntem" (Corint. I 15, 10). Această slăbiciune a noastră să ne țină pururi pregătiți și cu teama de a nu păcătui: "Drept aceea, cel ce crede că stă bine să ia seama să nu cadă" (Corint I 10, 12). Apostolul ne face atenți de marea primejdie în care se află cel ce se socoate sigur pe sine, arătându-ne și motivul: "Pentru că de gândește vreunul că este ceva, deși nu este nimic, se amăgește pe sine însuși (Gal. 6, 3). Scria Sfântul Augustin: "Încrederea de sine este pentru mulți ruina statorniciei lor, căci nu poate fi statornic decât cel ce-și recunoaște slăbiciunea". Dacă cineva spune că nu se teme, e semn că se încrede în sine și în puterile sale. Însă acesta se înșeală, fiindcă încrezându-se în puterile sale nu mai veghează și nici nu se recomandă lui Dumnezeu, și astfel ușor va cădea în păcat. Să ne păzim a ne crede mai buni decât alții, ci mai vârtos să zicem: Doamne, dacă nu m-ai fi ajutat, eu aș fi făcut mai rău. Căci altfel Dumnezeu va învoi, spre pedeapsa mândriei noastre, să săvârșim fărădelegi mai grozave. Sfântul Paul ne îndeamnă să lucrăm la mântuirea noastră. Dar în ce fel? "Cu frică și cu cutremur" (Filip. 2, 12). Și așa este, deoarece cel ce se sfiește mult de căderea sa, e neîncrezător în puterile proprii și încrezător în Domnul. La El aleargă în primejdie și îl va sprijini și astfel va învinge ispitele și se va mântui.

Sfântul Filip Neri într-o zi mergea prin Roma strigând cu glas tare: "Sunt deznădăjduit, sunt deznădăjduit!" Întâlnindu-se cu un călugăr evlavios, acesta îi spune că nu trebuie să vorbească așa. Atunci Sfântul îi răspunse: "Părinte, sunt deznădăjduit de puterile mele însă mă încred în Dumnezeu". De vrem să ne mântuim, trebuie să facem și noi astfel. Să fim neîncrezători în puterile noastre, imitân- du-l pe Sfântul Filip Neri, care în fiecare dimineață spunea: "Doamne, ține mâinile întinse asupra lui Filip, căci de nu, te trădează".

Prin urmare înțelepciunea cea mai mare a creștinului, zice Sfântul Augustin, este să-și recunoască ticăloșia și neputința sa. Căci știind acest lucru, nu va înceta să ceară de la Domnul puterea ce-i lipsește spre a se împotrivi ispitelor și a face binele. Acesta va săvârși orice, cu spriji-nul lui Dumnezeu, care nu tăgăduiește nimic celui ce se roagă cu smerenie. "Ruga celui umilit străbate cerurile, și ajunsă în fața Tronului dumnezeiesc, nu pleacă până ce Dumnezeu nu-i dă ascultare".

Chiar dacă sufletul e încărcat de mulțimea păcatelor, Dumnezeu nu o va urgisi.

Pe cât este Dumnezeu de aspru cu cei mândri și li se împotrivește, pe atât de bun și mărinimos cu cei smeriți. Isus Cristos zice într-o zi Sfintei Caterina de Siena: "Să știi, fiica mea, că cel ce stăruie cu smerenie în a-mi cere haruri, va dobândi toate virtuțile".

 

4. Să ne rugăm cu încredere. Însemnătatea și trebuința încrederii

Povața cea mai de seamă ce ne-o dă Sfântul Iacob, spre a putea dobândi prin rugăciune haruri de la Dumnezeu, este aceea de a ne ruga cu încredere mare că vom fi ascultați și să stăruim în cererile noastre: "Să ceară, însă cu credință, fără să aibă nici o îndoială" (Iac. 16) și i se va da. Sfântul Toma învață că rugăciunea își are meritul de la dragoste, însă siguranța reușitei o are din credința vie și încrederea nețărmurită. Sfântul Bernard zice că numai rugăciunea este aceea care ne dobândește milostivirile dumnezeiești.

Foarte mult îi place lui Dumnezeu încrederea noastră în mila Sa, deoarece prin ea cinstim și lăudăm nesfârșita Sa bunătate, pe care dorește, odată ce ne-a creat, s-o răspândească în lumea întreagă. "Să se veselească, Dumnezeul meu, cântă profetul rege, toți cei ce nădăjduiesc în Tine, căci de-a pururi vor fi fericiți și Tu vei locui în ei".

"Dumnezeu păzește și mântuiește pe toți cei ce nădăjduiesc în El" (Ps. 16, 7). O, ce multe sunt făgăduințele din Scriptură pentru cei ce-și pun nădejdea în Creator: "Cel ce nădăjduiește în Dumnezeu, nu va cădea în păcat, căci ochiul Domnului caută necontenit spre cei ce se tem de El, spre cei ce-și pun nădejdea în îndurarea Lui" (Ps. 32, 18).

Și în alt loc zice același Dumnezeu: "Pentru că a nădăjduit în mine, Eu îl voi mântui, îl voi păzi... și îl voi slăvi" (Ps. 110, 14). Să se noteze cuvintele: "pentru că acesta a nădăjduit", Eu îl voi păzi, îl voi mântui de dușmani și de primejdia căderii, și în sfârșit, îi voi dărui viață veșnică. Isaia, vorbind de cei ce-și pun nădejdea lor în Dumnezeu scrie:

"Va reînnoi puterea lor, aripile vor crește ca ale vulturului și vor merge necontenit pe calea mântuirii și nu vor obosi" (Is. 40, 31). Toată puterea noastră deci, ne înștiințează Isaia, stă în a ne pune nădejdea în Cel de Sus, rămânând liniștiți, fără să mai așteptăm ceva de la oameni.

Când s-a auzit vreodată ca cineva să fi nădăjduit în Dumnezeu, și să se fi pierdut? Această nădejde asigura pe David că nu se va pierde niciodată: "În Tine, Doamne, mi-am pus nădejdea, să nu fiu rușinat în veac!" (Ps. 30, 1). Căci nu cumva, se întreabă Sfântul Augustin, Dumnezeu poate fi înșelător ca odată ce s-a oferit să ne sprijine în primejdii, tot El la timp de primejdie, să ne părăsească? David numește fericit pe cel ce nădăjduiește în Domnul. Pentru ce? Pentru că cel ce-și pune nădejdea în Domnul, Pronia Lui îl ocrotește (Ps. 31, 13). Va fi așa bine păzit de Dumnezeu, încât nu-i va păsa de dușmani și de vreo primejdie.

De aceea Apostolul ne îndeamnă mult să păstrăm încrederea în Cel Preaînalt, pentru că ne va aduce mare răsplată (Evr. 10, 35). Cum ne este încrederea, așa vor fi și harurile ce le primim; dacă încrederea e mare, mari vor fi și darurile.

Sfântul Bernard scrie că mila dumnezeiască este un izvor nesecat. Cine aduce un vas de încredere mai mare, acela primește cu îmbelșugare. Așa cum cânta David: "Fie, Doamne, mila Ta asupra noi, precum am nădăjduit în Tine" (Ps. 32, 22). Astfel s-a întâmplat cu sutașul din Evanghelie, căruia Mântuitorul I-a zis: "Du-te, fie ție după cum ai crezut" (Mt. 8, 13). Dumnezeu a descoperit Sfintei Gertruda că cel ce se roagă cu încredere, oarecum îl silește, așa că nu poate să nu-l asculte în toate cerințele.

"Rugăciunea, zice Sfântul Ioan Climac, face silă lui Dumnezeu, însă această silă îi este scumpă și plăcută".

"Să ne apropiem deci cu încredere, ne îndeamnă Sfântul Paul (Evr. 4, 16), de tronul harului ca să luăm milă și har să aflăm, spre ajutor, la vreme potrivită". Tronul harului e Isus Cristos, care șade de-a dreapta lui Dumnezeu, Tatăl, nu pe tronul dreptății, ci al harului, spre a ne da iertare, dacă ne aflăm în păcat, și statornicie, dacă ne bucurăm de prietenia Lui. La acest tron trebuie să mergem întotdeauna cu încredere, cu acea încredere ce ne-o inspiră credința în bunătatea și dreptatea lui Dumnezeu și vom fi ajutați. Dimpotrivă, cine se îndoiește în rugăciune, să nu se aștepte la nimic: "Pentru că cine se îndoiește este asemenea valului mării, mișcat de vânt și aruncat încoace și încolo. Să nu se gândească omul acela că va obține ceva de la Dumnezeu" (Iac. 1, 6). Nu va primi nimic, deoarece șovăiala neîntemeiată ce-l tulbură va pune piedică milei dumnezeiești, ca să asculte cererile sale. "N-ai dobândit harul, zice Sfântul Bernard, pentru că ai cerut fără credință". Psalmistul David a lăsat scris că credința noastră trebuie să fie nestrămutată ca și muntele, să nu se clatine în bătaia vântului: "Cei ce-și pun nădejdea în Domnul sunt asemenea muntelui Sion, care nu se clatină, ci rămâne neclintit în veci" (Ps. 125,1). Acest text corespunde cu acela al Mântuitorului: "Toate câte cereți, rugându-vă, să credeți că le-ați luat și le veți avea" (Mc. 11, 24).

 

Temelia încrederii noastre

Dar, va zice cineva, în ce să mă încred eu sărmanul, ca să fiu sigur că voi dobândi ceea ce cer? Încotro să mă îndrept? Temelia încrederii noastre este făgăduința lui Isus Cristos: "Căutați, și veți afla". Cum s-ar putea să ne îndoim, întreabă Sfântul Augustin, că nu vom fi auziți, când Dumnezeu, dreptatea însăși, făgăduiește să ne dea ceea ce îi cerem prin rugăciuni? Sigur Dumnezeu nu ne-ar îndemna să-i cerem darurile, dacă n-ar dori să ni le împartă. Dar tocmai aceasta este ceea ce dorește El și ne îndeamnă să facem: "Rugați-vă, cereți, căutați etc...și veți obține orice veți dori". Și pentru ca să ne rugăm cu încrederea cerută, Mântuitorul ne-a învățat sublima rugăciune: "Tatăl nostru", în care îl numim pe Dumnezeu, Tatăl nostru, spre a alerga la El așa cum fiul lipsit de orice și suferind, așteaptă leac și ajutor de la părintele său. Pe fiul ce tânjește de foame e deajuns să-l arăți părintelui său și el îl va hrăni îndată; și dacă cumva a fost mușcat de șarpe, el îi va găsi îndată leacul vindecător.

Încrezători deci în făgăduința lui Dumnezeu, să ne rugăm cu credință neclintită și tare (Evr. 10, 23). Precum e sigur că Dumnezeu este credincios făgăduințelor Sale, tot astfel să fie sigură și încrederea noastră. Și deși câteodată din pricina uscăciunii sau neliniștii noastre sufletești nu simțim în timpul rugăciunii acea încredere vie ce am dori s-o avem, totuși să continuăm a ne ruga, deoarece Dumnezeu nu va întârzia să ne asculte. Ba atunci ne va asculta mai ușor, căci nebizuindu-ne pe noi, ne vom încrede numai în bunătatea și dreptatea Celui Preaînalt, care și-a dat cuvântul că va asculta pe cel ce-i cere harul.

Ah, ce mare plăcere simte Dumnezeu când în timpul neliniștii, fricii și a ispitelor sufletești, nădăjduim în El, chiar împotriva nădejdii, adică împotriva acelui sentiment de șovăire ce-l simțim din pricina părăsirii și întristării noastre. Sfântul Paul laudă pe Patriarhul Avraam: "Care cu nădejde și împotriva nădejdii a crezut" (Rom. 4, 18). Și Sfântul Ioan zice că: "Tot cel ce are această nădejde în El (Dumnezeu), se sfințește, precum este sfânt și El (I Ioan 3, 3), căci Dumnezeu copleșește cu haruri pe cei ce se încred în El. Cu încrederea aceasta atâția mucenici, atâtea fecioare și copii, deși amenințați de caznele tiranilor, au trecut biruitori peste toate suferințele.

Adesea, zic, ne rugăm, dar ni se pare că Dumnezeu nu vrea să ne asculte, însă atunci să stăruim în rugăciune mai mult. Să spunem împreună cu Iob: "Chiar dacă Domnul ne-ar da moartea, eu încă aș nădăjdui în El". Ca și cum ar fi zis: Dumnezeul meu, deși m-ai alungat din fața Ta, totuși nu voi înceta de a mă ruga Ție și a nădăjdui în mila Ta. Să facem astfel și vom primi orice dorim. Așa a făcut cananeanca și a obținut de la Isus ceea ce a voit. Femeia aceasta se ruga de Mântuitorul nostru să-i scape fiica chinuită de diavol, zicându-i: "Miluiește-mă, Doamne, fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de diavol". Și El îi răspunse că nu a fost trimis pentru păgâni, cum era ea, ci pentru oile cele pierdute ale casei lui Israel. Însă cananeanca nu se lasă învinsă, cerând din nou cu încredere: "Doamne, ajută-mă, Tu trebuie să mă ajuți". Iar Isus îi dădu acest răspuns: "Nu se cuvine să iei pâinea copiilor și s-o arunci câinilor". "Adevărat, Doamne, adăugă femeia, dar și câinii mănâncă din firimiturile ce cad de la masa stăpânilor". Atunci Isus, văzând încrederea cea mare a ei, o lăudă și îi împlini dorința, zicându-i: "Femeie, mare este credința ta; facă-se ție după cum dorești. Și s-a tămăduit fiica ei din ora aceea" (Mt. 15, 22).

Sfântul Augustin scrie că rugăciunea este o cheie care deschide cerul spre folosul nostru. Iar Prorocul Rege spune că cererile noastre merg împreună cu milostivirea lui Dumnezeu: "Binecuvântat să fie Domnul, care nu a respins rugăciunea mea, ci m-a miluit cu mila Sa" (Ps. 65, 19). Prin urmare, zice același Sfânt Augustin, să fim siguri, că chiar în timpul rugăciunii noastre ne ajută. Mărturisesc că niciodată nu mi-am simțit sufletul mai împăcat și sigur de mântuire, ca atunci când stăteam și mă rugam lui Dumnezeu și mă recomandam Lui. Aceasta socot că se întâmplă cu toți ceilalți credincioși, deoarece alte semne ale mântuirii sunt nesigure, putând da greș, însă faptul că Dumnezeu ascultă pe cel ce i se închină cu credință este un adevăr așa de sigur și negreșelnic, cum negreșit știm că se vor împlini făgăduințele celui de Sus.

Când ne simțim slabi și neputincioși în lupta contra patimilor, sau întâmpinăm greutate în îndeplinirea poruncilor lui Dumnezeu, să exclamăm cu curaj: "Toate le pot în Acela ce mă întărește" (Fil. 4, 13). Să nu grăim ca unii: "Acest lucru nu-l pot face, nu mă încred în mine". Fără îndoială de la noi nu putem nimic, dar cu harul Domnului putem săvârși orice. Dacă Dumnezeu ar zice cuiva: "Ia muntele acesta pe spinarea ta și poartă-l, căci Eu te ajut", n-ar fi acela nepriceput și fără credință de ar răspunde: "Nu fac aceasta, deoarece nu pot"? Recunoscând nimicnicia și neputința noastră când ne năvălesc ispitele, să nu ne descurajăm, ci ridicând ochii la Cer, să strigăm cu David: "Cu ajutorul Domnului voi birui și voi disprețui atacurile vrășmașilor mei" (Ps. 117, 7). Și când suntem în primejdie de a supăra pe Dumnezeu și nu știm ce să facem, să ne recomandăm așa Celui Preaînalt: "Domnul este lumina mea și mântuirea mea, de cine mă voi teme?"

Și să fim siguri că Dumnezeu ne va lumina și ne va mântui de orice primejdie.

 

Și cei păcătoși trebuie să aibă încredere

Dar eu sunt un mare păcătos, va zice cineva, și știu din Scriptură că: "Dumnezeu nu ascultă pe păcătoși" (Ioan 9, 31). Însă Sfântul Toma împreună cu Sfântul Augustin răspunde că aceste cuvinte au fost spuse de orb înainte de a primi lumina ochilor și de aceea nu se pot lua așa cum se aud. Dealtfel, adaugă Sfântul Toma, e adevărat că Dumnezeu nu ajută pe păcătoșii care cerându-i ajutor pentru o clipă, nutresc mai departe voința de a păcătui. Aceștia sânt niște nefericiți ce iubesc lanțurile în care i-a încătușat diavolul. Rugăciunile lor nu sunt ascultate de Dumnezeu pentru că sunt nesocotite și păcătoase.

Ce vreți mai mare nesocotință decât aceea de a cere sprijinul unui principe, pe care nu numai că l-ai ofensat odată, dar ai de gând să îl mai superi? Tocmai ce spune Sfântul Duh: "Pentru cel ce-și astupă urechea să nu audă ceea ce îi poruncește Dumnezeu, chiar rugăciunea lui este o grozăvie" (Prov. 28, 9). Pe unii ca aceștia îi dojenește Domnul: "Nu mai înmulțiți rugăciunile voastre, căci Eu îmi întorc ochii aiurea și nu vreau să le mai ascult" (Ts. 1, 15). Așa era rugămintea nelegiuitului rege Antioh, care se ruga lui Dumnezeu să-l scape de pedeapsă făgăduindu-i lucruri mari, dar cu prefăcătorie și inimă plină de răutate; și de aceea Dumnezeu nu l-a ascultat, lăsându-l să moară ros de viermi.

Sufletele care păcătuiesc din pricina slăbiciunii, sau împinse de patimă, dar în dorința lor de a scăpa din această sclavie, se roagă cu statornicie lui Dumnezeu, vor fi ascultate: "Oricine cere, primește, și cine caută harul, îl găsește". Autorul "Operei nedesăvârșite", explicând textul Sfântului Matei, zice, că prin acel "oricine" se înțelege și omul drept și cel păcătos. În Evanghelia Sfântului Luca (c. 11. v. 8), vorbind Isus despre cel ce a dat toate pâinile ce la avea prietenului, nu atât fiindcă îi era prieten, cât pentru cutezanța lui, zise: "Chiar când nu s-ar scula să-i dea fiindcă îi este prieten, pentru îndrăzneala lui se va scula și-i va da cât are trebuință. Drept aceea, grăiesc vouă: cereți și vi se va da vouă....". Deci rugăciunea stăruitoare câștigă de la Cel Veșnic milă și pentru aceia care nu sunt prietenii Săi. Ceea ce nu dobândește prietenia, primește rugăciunea; ba prețuiește mai mult rugăciunea în fața lui Dumnezeu decât prietenia (Sfântul Ioan Gură de Aur).

Sfântul Vasile spune că și păcătoșii primesc ceea ce cer, dacă stăruie în rugăciune. Iar Sfântul Ieronim: "Și păcătosul poate să-l numească pe Dumnezeu, Tatăl Său, dacă se roagă de El să-l recunoască de fiu, cum a făcut și fiul risipitor". Dacă Dumnezeu, zice Sfântul Augustin, nu ar asculta pe păcătoși, în zadar s-ar fi rugat vameșul să fie iertat. Însă Evanghelia mărturisește că acesta a căpătat iertare.

Sfântul Toma se ocupă mai de aproape de aceasta, învățând că și păcătosul este ascultat. Într-adevăr, rugăciunea lui nu este vrednică de merit, dar are puterea de a dobândi ceva nu de la dreptatea lui Dumnezeu, ci de la bunătatea Lui. Așa se ruga Daniel (9, 18): "Pleacă, Dumnezeul meu, urechea Ta și ascultă... Căci nu pentru faptele noastre cele bune cădem cu rugăciunile noastre cele fierbinți, ci pentru îndurările Tale cele bogate". Sfântul Bernard aduce și el motiv, zicând că rugăciunea ce o face păcătosul cu gândul de a ieși din păcat, naște din dorința de a dobândi harul ceresc, și dorința aceasta îi vine de la Dumnezeu. Însă Dumnezeu n-ar mai trezi în inima păcătosului această dorință, dacă n-ar avea de gând să-l asculte. În Sfintele Scripturi găsim o mulțime de pilde de acestea când cei păcătoși închinându-se au fost curățiți de păcat. Așa s-a întâmplat cu cei trei nelegiuiți: Acab, Manasse și Nabuc și apoi cu tâlharul cel bun. Cât e de mare și puternică rugăciunea! Pe Calvar alături de Isus mor doi păcătoși; unul se roagă și se mântuiește, celălalt pentru că nu se roagă, se osândește!

Însă de ce să ne oprim atât de mult la motivele și autoritatea sfinților, spre a dovedi acest lucru, când Isus însuși a zis: "Veniți la mine toți cei osteniți și împovărați, și eu vă voi odihni pe voi" (Mt. 11, 28). Prin cuvântul "cei împovărați" se înțeleg, tălmăcește Sfântul Ieronim, Sfântul Augustin și alții, cei păcătoși, care alergând la Dumnezeu, după făgăduința lui Isus, vor fi ușurați și mântuiți prin harul Său. Și să notăm ceea ce zice Sfântul Iacob: "Și de este cineva din voi lipsit de înțelepciune, să ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu îmbelșugare și nu ceartă". Dumnezeu deci copleșește cu haruri pe toți aceia care aleargă la El: "dă cu îmbelșugare". Însă să reflectăm mai mult asupra cuvintelor: și "nu ceartă". Dumnezeu nu se poartă ca oamenii, care aruncă în față celor ce vin să le ceară vreo favoare insultele pricinuite. Nu, nu se poartă astfel Dumnezeu cu cel ce i se închină, fie el chiar cel mai mare nelegiuit din lume. În clipa când ne îndreptăm spre El, nu ne dojenește pentru supărarea ce i-am pricinuit-o, dar îndată ne primește, ne mângâie, ne ascultă și ne copleșește cu bogăția darurilor Sale. Și mai presus de toate Mântuitorul ne încurajează cu vorbele Sale: "Adevăr, adevăr grăiesc vouă, că orice veți cere de la Tatăl în Numele Meu, vi se va da" (Ioan 16, 23). Ca și cum ar fi voit să zică: "Ei bine, o păcătoșilor, nu vă descurajați, păcatele voastre să nu vă împiedice ca să alergați la Tatăl meu, și să nădăjduiți mântuirea de la El; nu meritați aceasta, însă pentru vredniciile Mele cereți ce voiți, și jur și făgăduiesc". "Adevăr, adevăr grăiesc vouă" (un jurământ zice Sfântul Augustin), că orice veți cere de la Tatăl meu, vi se va da". O Dumnezeule, ce mângâiere mai mare poate simți păcătosul decât să știe cu siguranță, că poate dobândi orice de la Dumnezeu, dacă va cere în Numele lui Isus Cristos!

Am zis "orice" privitor la mântuirea cea veșnică, căci harurile trecătoare și vremelnice, chiar de le cerem de la Făcătorul nostru, câteodată nu ni le dă, deoarece sunt dăunătoare sufletului. Cât privește harurile sufletești, făgăduința Sa nu este condiționată, dar absolută, încât sfântul Augustin ne îndeamnă să cerem aceste haruri cu cea mai mare încredere că le vom dobândi.

Sfântul Ioan Gură de Aur scrie că Dumnezeu se supără când nu-i cerem darurile. Nu se poate ca Dumnezeu să nu asculte sufletul, care în rugile sale cere numai ceea ce voiește El. Când sufletul nostru se roagă astfel: "Doamne, nu doresc bunurile acestui pământ, averi, plăceri și cinste, vreau numai harul Tău. Mântuiește-mă de păcat, fă să mor bine, dă-mi Cerul, dăruiește-mi dragostea Ta (har ce trebuie să cerem mai presus de oricare altul, zice Sfântul Francisc de Sales), dă-mi resemnare la voia Ta; și în cazul acesta e cu neputință ca Dumnezeu să nu ne asculte. Însă ceea ce trebuie să mărească credința noastră când cerem haruri duhovnicești, sunt cuvintele următoare ale lui Isus: "Dacă voi care sunteți răi, lipiți intereselor, știți să dați fiilor voștri daruri bune, cu cât mai vârtos Tatăl vostru din cer va da harurile Sale cerești acelora care cer" (Lc. 11, 13).

 

5. Să ne rugăm cu statornicie. Trebuința statorniciei

Rugăciunile noastre au mare nevoie de smerenie și încredere, însă acestea nu ajung spre a dobândi statornicia din urmă, cu care câștigăm mântuirea cea veșnică. Într-adevăr rugăciunile noastre ne pot dobândi haruri deosebite, dar fără stăruință, nu vor dobândi niciodată statornicia din urmă, care cuprinde în ea o mulțime de haruri ce nu le putem primi decât prin rugăciuni stăruitoare și repetate până la sfârșitul vieții. Harul mântuirii nu este un singur har, dar un lanț de haruri ce se unesc cu harul statorniciei. La acest lanț de haruri trebuie să corespundă lanțul rugilor noastre. Dacă încetăm de a ne mai închina, rupem lanțul rugăciunilor, și astfel se va rupe și lanțul harurilor trebuincioase mântuirii, punându-ne în primejdia pierzării veșnice.

Statornicia din urmă, după învățătura Conciliului Tridentin, nu este un merit al nostru: "Nu se poate dobândi de la nimeni altul decât de la Dumnezeu, care are putere să statornicească ceea ce stă. Cu toate acestea Sfântul Augustin spune lămurit că harul statorniciei putem să-l dobândim prin rugăciune, și încă negreșit adaugă Pr. Suarez. Dar pentru a-l obține și a ne mântui, continuă Sfântul Toma, e de trebuință rugăciunea statornică și neîntreruptă, precum ne-a învățat și Isus de atâtea ori: "Se cuvine să ne rugăm pururi și să nu lenevim" (Lc. 18, 1). "Drept aceea, vegheați în toată vremea și vă rugați, ca să vă învredniciți să scăpați de toate acestea care vor să vie și să stați înaintea Fiului Omului" (Lc. 21, 36). Iar în Vechiul Testament: "Nici un lucru să nu împiedice rugăciunea" (Ec. 18, 22). " Preamărește pe Domnul în toată vremea și cere ca să te călăuzească pe căile tale" (Tob. 4, 19). Apostolul Paul adesea spunea ucenicilor săi: "Rugați-vă fără încetare". "Stăruiți în rugăciune, fiți treji în ea" (Col. 4, 2). "Vreau așadar ca bărbații să se roage în tot locul"(Tim. 2, 8).

Dumnezeu voiește ca să ne dea statornicia și fericirea cea veșnică, însă, spunea Sfântul Nil, o împarte numai acelora care i-o cer fără încetare. Mulți păcătoși cu ajutorul harului se întorc pe calea binelui și sunt iertați, dar mai apoi cad iarăși în aceleași păcate, tocmai pentru că n-au căutat să fie statornici.

 

Trebuie să cerem fără încetare harul statorniciei din urmă

Nu e destul, scrie Sfântul Bellarmin, să ceri harul statorniciei o dată sau de două ori, pentru a-l dobândi; trebuie să ne rugăm pururi, până la sfârșitul vieții. Cine cere acest har pentru o zi, pentru acea zi îl va avea, mâine dacă nu-l va cere va cădea.

Acest adevăr a voit Isus să ni-l învețe prin parabola aceluia care nu s-a sculat să dea pâine prietenului său decât după ce s-a rugat mult de el: "Chiar când nu s-ar scula să-i dea, fiindcă îi este prieten, pentru cutezanța lui se va scula și îi va da cât are trebuință" (Lc. 11, 8).

Căci, zice Sfântul Augustin, dacă aceasta numai spre a scăpa de îndrăzneala prietenului său i-a dat ceea ce-i cerea, cu cât mai mult nu va face aceasta Dumnezeu, Bunătatea nesfârșită, care dorește nespus de mult să ne împartă darurile Sale și ne îndeamnă să i le cerem. Dumnezeu voiește să ne dea mântuirea și toate harurile Sale, dar așteaptă de la noi să i le cerem fără încetare și chiar cu îndrăzneală. Corneliu a Lapide, tălmăcind textul de mai sus, zice: "Dumnezeu vrea să stăruim în rugăciune până la cutezanță". Acest fel de a cere, oamenilor nu le place, însă Dumnezeu se arată foarte mulțumit când ne vede că-l silim oarecum prin rugăciunile noastre să ne dea statornicia din urmă. Această silă, zice Sfântul Grigoriu, îmblânzește Inima lui Dumnezeu.

Deci pentru a dobândi statornicia trebuie să o cerem fără încetare de la Împărțitorul harurilor: dimineața, seara, la Sfânta Liturghie, la Sfânta Împărtășanie și mai ales în timpul ispitei, repetând cu credință invocația: "Doamne ajută-mă, ține mâinile Tale asupra mea, nu mă părăsi, mântuieș- te-mă". Poate fi un lucru mai ușor decât acesta?

Glossa, tălmăcind următorul text al lui David: "Rugăciunea va fi pururi cu mine, căci ea este viața mea", zice: "Se poate cineva plânge că-i greu să postească sau să facă pomană, dar nimeni nu poate zice că nu se poate ruga, deoarece nimic nu e mai ușor decât rugăciunea. De aceea rugăciunea să fie pururi pe buzele noastre, căci: "Fericit este omul care ascultă de Mine și veghează în fiecare zi la porțile milei Mele" (Prov. 7, 34). Mântuitorul în Evanghelia Sa ne îndeamnă să ne rugăm, dar în ce fel?. "Cereți, și vi se va da; căutați, și veți găsi; bateți și vi se va deschide" (Lc. 11, 9). Nu ajunge să fi zis: "cereți", ci mai trebuie să adauge și "căutați", "bateți"? Dar să nu credem că aceste cuvinte sunt de prisos; Isus a voit să ne arate prin aceasta că trebuie să ne asemănăm celor săraci, care dacă se întâmplă vreodată să fie refuzați, ei continuă să ceară, și dacă stăpânul casei nu se arată, încep să bată în poartă, încât devin de nesuferit și atunci sunt ajutați. Iată ce vrea Dumnezeu de la noi, să ne rugăm și iar să ne rugăm, cerând totdeauna ajutorul Său, lumina și puterea Sa, spre a nu pierde harul sfințitor.

Învățatul Lessius afirmă că nu poate fi scutit de păcat de moarte cel ce nu se roagă când se află în păcat și în primejdie de moarte, sau neglijează rugăciunea pe un timp îndelungat. Și fără îndoială păcătuiește greu cine în timpul ispitei nu cere ajutorul lui Dumnezeu, deoarece se pune în primejdie de a cădea în păcat.

 

Motivele pentru care Dumnezeu întârzie să ne dea statornicia

Dacă Dumnezeu poate și vrea să ne dea sfânta statornicie, de ce nu ne-o dă la întâia cerere? Sfinții Părinți, ca răspuns la această întrebare, fixează mai multe motive. Mai întâi, Dumnezeu nu ne dă statornicia deodată, deoarece vrea să încerce încrederea noastră, sau cum spune Sfântul Augustin, să ne facă s-o dorim cu mai mare dor. Darurile cele mari cer de la noi să fie așteptate mult timp, de vreme ce darul primit îndată nu-i prețuit așa de mult cum e prețuit un dar pe care l-am dorit și l-am așteptat de multă vreme.

Apoi Dumnezeu se mai poartă astfel ca să nu-l dăm uitării. Dacă am fi siguri de statornicia și mântuirea noastră, și n-am avea nevoie în fiecare clipă de sprijinul Lui, spre a păstra harul mântuirii, ușor am uita de Dumnezeu. Lipsa face pe săraci să calce deseori pragul celor avuți. Astfel și Făcătorul nostru, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, spre a ne atrage la El, precum pentru a ne vedea cât mai des la picioarele Sale, amână până la clipa morții să ne dea harul mântuirii depline. Și tot acest Sfânt mai dă un alt motiv și anume: "Dumnezeu nu ne dă statornicia pentru ca prin rugăciunea noastră neîntreruptă să strângem mai mult legăturile de iubire față de El". Căci a alerga mereu la Dumnezeu și a aștepta cu încredere harurile ce le dorim, este un mare imbold și o legătură strânsă de dragoste față de Făcătorul nostru.

Însă când trebuie să ne rugăm? Întotdeauna, răspunde sfântul, până ce primim sentința favorabilă mântuirii noastre veșnice, cu alte cuvinte până la sfârșitul vieții: "Nu înceta de a te ruga până când nu ai obținut". Și adaugă că cel ce zice: Nu voi înceta rugăciunea până nu mă voi mântui, acela e sigur de mântuire. Nu știți, scrie Apostolul, că cei ce aleargă în stadion, aleargă, ce e drept, dar răsplata o ia numai unul? Alergați în așa fel ca voi să luați răsplata" (Corint. 1. 9, 24). Nu ajunge deci să ne rugăm numai odată pentru a ne mântui; dar trebuie să ne rugăm pururi, până ce vom primi cununa ce Dumnezeu o făgăduiește celor care nu încetează de a se ruga până în clipa din urmă a morții.

 

Încheiere

Trebuie să ne rugăm fără încetare

Prin urmare, dacă voim să ne mântuim, trebuie să-l imităm pe David, care ținea pururi ochii ațintiți spre Domnul, cerându-i ajutor, ca să biruie pe dușmani: "Ochii mei privesc pururi spre Dumnezeu, căci din laț El va scoate picioarele mele" (Ps. 24, 15). Și precum diavolul folosește fiecare clipă pentru a ne întinde curse, ca să ne înghită, cum scrie Sfântul Petru, asemenea să stăm și noi cu armele în mână pentru a ne apăra de acest dușman rostind cu profetul Rege: "Nu voi părăsi lupta până ce nu voi învinge pe dușman" (Ps. 27, 37). Și cum vom putea să dobândim această biruință așa de însemnată și grea pentru noi? Numai prin rugăciune, ne răspunde Sfântul Augustin, dar printr-o rugăciune stăruitoare. Și până când va trebui să ne rugăm? Până ce va ține lupta. Și cum de luptat vom avea întotdeauna, tot astfel trebuie să cerem fără încetare ajutor de la Dumnezeu, spre a nu fi învinși (Sfântul Bonaventura). "Vai de aceia, exclamă Ecleziastul, care în această luptă nu se roagă!"

Încurajați deci de mila și făgăduința lui Dumnezeu, să spunem cu Apostolul Paul: "Cine ne va despărți pe noi de iubirea lui Hristos? Oare necazul? Ori primejdia de a pierde bunurile vremelnice, ori prigonirile diavolilor sau a oamenilor, ori chinurile tiranilor? Nu, zicea el, nici necazul, nici strâmtorarea, nici primejdia și nici prigonirile nu vor putea să ne despartă de dragostea lui Cristos, ci în toate acestea suntem mai mult decât biruitori, prin Isus care și-a dat viața pentru noi" (Rom. 8, 35).

Părintele Hipolit Durazzo chiar din ziua în care s-a hotărât să părăsească demnitatea de prelat din Roma pentru a se dărui cu totul lui Dumnezeu în Societatea lui Isus, temându-se să nu-și calce hotărârea, adesea striga către Dumnezeu: "Doamne acum că m-am consfințit cu totul Ție nu mă părăsi". Și Domnul îi răspunse: "Tu să nu mă părăsești, căci Eu nu te voi uita niciodată".

În sfârșit, dacă voim ca Dumnezeu să nu ne părăsească, să nu încetăm de a alerga la ajutorul Său și să nu-l părăsim. Purtându-ne astfel, ne va ocroti pururi, neînvoind să ne despărțim de dragostea Sa. Cu acest scop să cerem întotdeauna statornicia din urmă și harurile trebuincioase pentru a o dobândi. În același timp să cerem harul de a fi statornici în rugăciune, dar ce Dumnezeu l-a făgăduit aleșilor Săi prin gura Prorocului: "Dar peste casa lui David și peste locuitorii Ierusalimului voi revărsa duh de milostivire și de rugăciune" (Zah. 12, 10).

O, ce mare har este acela de a avea duhul rugăciunii! Niciodată să nu încetăm a cere de la Dumnezeu acest har și mai ales duhul rugăciunii neîntrerupte. Căci dacă ne rugăm întotdeauna, vom obține fără îndoială statornicia de la Dumnezeu și orice alt dar ce-l dorim, deoarece El nu poate fi necredincios făgăduinței Sale, că va asculta pe cel ce se roagă.

Rugăciunea, zice Venerabilul Beda, ne va deschide poarta Cerului.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire