pregateste pagina pentru tiparire

































 
 RUGĂCIUNEA 

Puterea mare a rugăciunii
Pentru a dobândi mântuirea cea veșnică
și toate harurile ce le dorim de la Dumnezeu
Sf. Alfons M. de Liguori

achizitionare: 09.11.2003; sursa: Editura Serafica

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior CAPITOLUL I

DESPRE TREBUINȚA RUGĂCIUNII

1. Rugăciunea e absolut trebuincioasă spre a ne mântui

Încă din veacul al V-lea pelagianii răspândiseră greșeala că rugăciunea nu este trebuincioasă pentru dobândirea mântuirii. Capul acestor eretici, Pelagiu, învăța că omul se osândește numai atunci când nu și-ar da silința să cunoască adevărurile ce trebuie să le știm într-un chip deosebit. Însă curios lucru, zicea sf. Augustin, Pelagiu voia să vorbească despre orice lucru, numai despre rugăciune nu, care de altfel e singurul mijloc pentru a dobândi Știința sfinților, după cum a lăsat scris și sf. Iacob Apostolul: "Dacă cineva dintre voi are trebuință de înțelepciune, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă la toți cu îmbelșugare și nu ceartă; și i se va da lui" (Iac I, 5). Sunt prea vădite textele Scripturii care ne fac să vedem trebuința ce-o avem de a ne ruga: "Se cade a se ruga pururea și a nu înceta" (Lc. 18, 1). "Vegheați și vă rugați, ca să nu intrați în ispită" (Mt. 26, 41). "Cereți și vi se va da" (Mt. 7, 7). Cuvintele de mai sus: "trebuie", "cereți", "rugați-vă", după cum le tălmăcesc teologii, înseamnă o poruncă.

Învățatul Leonard Leuius scrie: "nu se poate tăgădui fără a greși în ale credinței că cei ajunși la vârsta priceperii au numaidecât nevoie de rugăciune pentru a se mântui. Clar apărând din Scripturi că rugăciunea e singurul mijloc de a dobândi ajutoarele necesare mântuirii noastre. Motivul e ușor de înțeles. Fără ajutorul harului, noi nu putem face nici un bine: "Fără de mine nu puteți face nimic" (Ioan 15, 5). Asupra acestor cuvinte sf. Augustin notează că Isus Cristos n-a spus: "Nu puteți sfârși nimic, ci nimic nu puteți face". Pentru a ne da de înțeles că noi fără ajutorul harului, nici nu putem începe săvârșirea unui lucru bun. Ba mai mult, Apostolul scrie: "De la noi nici nu putem avea dorință de a face binele" (II Cor. 3, 5). Dacă prin urmare nu putem nici să ne gândim la ceva bine, cu atât mai puțin îl putem dori. Același lucru ni-l învață în atâtea alte locuri Scriptura: "Același Dumnezeu este care lucrează toate în toți" (I Cor. 12, 6).

"Vă voi face să umblați în poruncile mele, să păstrați legile mele și să le împliniți" (Ezech. 36, 27). Așa cum scrie sf. Leon I: "Noi nu facem nici un alt bine afară de acela pe care Dumnezeu ne ajută să-l facem cu harul Său". Din care motiv Conciliul Tridentin în Sesiunea 6, com. 3 a hotărât următoarele: "Dacă cineva va zice, că fără vreun imbold și ajutor primit de la Sfântul Duh, omul poate să creadă, să nădăjduiască, să iubească, și să se pocăiască cum trebuie, pentru a dobândi harul iertării păcatelor, să fie afurisit".

Autorul "Operei nedesăvârșite", vorbind despre animale, zice că Dumnezeu pe unele le-a înzestrat cu iuțeală la alergat, pe altele cu gheare, pe altele cu pene, pentru ca astfel să-și poată apăra și păstra ființa lor; dar pe om l-a plăsmuit într-o astfel de stare, ca numai Dumnezeu singur să fie ajutorul lui. Omul de la sine e cu totul în neputință de a-și procura mântuirea. Dumnezeu a voit ca tot ce are omul ori poate avea, să primească numai din ajutorul harului Lui. Dar acest ajutor al harului Dumnezeu pe cale obișnuită nu-l dă decât celui care se roagă, după renumita sentință a lui Ghenadie: "Credem că nimeni n-ajunge la mântuire, dacă Dumnezeu nu-l cheamă; apoi nici un chemat nu capătă mântuirea dacă Dumnezeu nu-l ajută; și în sfârșit, nimeni nu merită ajutor decât prin mijlocul rugăciunii". Dat fiind pe deoparte că fără ajutorul harului nu putem face nimic, iar pe de altă parte, că acest ajutor de obicei Dumnezeu nu-l dă decât acelui ce se roagă, cine nu vede că rugăciunea ne este de absolută trebuință pentru mântuire?

E adevărat că cele dintâi haruri, care ne vin fără conlucrarea noastră, precum sunt chemarea la credință sau la pocăință, Dumnezeu le împarte și celor care nu se roagă; cu toate acestea, celelalte haruri, și mai cu seamă darul statorniciei, nu se dau decât acelora care se roagă". (Sf. Augustin).

De aceea teologii îndeosebi cu sf. Vasile, sf. Ioan Gură de aur și Clement din Alexandria învață că rugăciunea pentru cei ajunși la vârsta priceperii e trebuincioasă, nu numai ca o trebuință de poruncă, ci ca mijloc neapărat; ceea ce înseamnă că pe calea obișnuită a Proniei dumnezeiești e cu neputință să se mântuiască creștinul care nu cere stăruitor de la Dumnezeu harurile de trebuință pentru mântuire. Același lucru îl învață sf. Toma, zicând: "După botez, omul trebuie să se roage neîncetat, ca să poată intra în cer, căci deși prin botez se iartă păcatele, cu toate acestea rămâne aplecarea la păcat, care ne este împotrivă, apoi mai e lumea și diavolul, dușmanii noștri din afară". Pricina așadar care ne asigură de trebuința rugăciunii, iat-o pe scurt spusă de același sf. Toma: "Pentru a ne mântui noi trebuie să luptăm și să biruim", "Că nici cel ce se luptă în arenă nu câștigă cununa dacă nu s-a luptat după lege" (II Tim. 2.5). Pe de altă parte fără ajutorul dumnezeiesc nu putem ține piept puterilor atâtor dușmani ai noștri: însă acest ajutor dumnezeiesc numai prin rugăciune îl putem dobândi, prin urmare fără rugăciune nu ne putem mântui.

Iar că rugăciunea este singurul mijloc obișnuit pentru a primi darurile cerești ne-o învață în mod deosebit același sfânt Doctor într-un alt loc, zicând: "Domnul vrea să ne dea toate harurile ce din vecie a hotărât să ni le dea, numai pe calea rugăciunii". Același lucru l-a scris și sf. Gregoriu: "Oamenii, rugându-se, se învrednicesc a primi ceea ce Dumnezeu mai înainte de toate veacurile a hotărât să le dea". Nu e de trebuință rugăciunea, zice sf. Toma, pentru ca Dumnezeu să ne cunoască nevoile noastre, dar pentru ca noi să înțelegem că avem nevoie de ajutorul Lui, spre a dobândi cele trebuincioase pentru mântuire, și prin aceasta să-L recunoaștem de singurul dătător al tuturor lucrurilor. Precum Dumnezeu a hotărât ca noi să putem avea pâinea numai dacă semănăm grâul, să avem vinul numai plantând vița de vie, tot așa El a voit să primim harurile trebuincioase pentru mântuire numai prin mijlocul rugăciunii, zicând: "Cereți, și veți primi; căutați și veți afla" (Mt. 7. 7).

Noi, într-un cuvânt, nu suntem decât niște sărmani cerșetori care atâta avem cât ne dă Dumnezeu de pomană. "Eu de la mine sunt cerșetor și sărac" (Ps. 39. 17). Dumnezeu, zice sf. Augustin, bucuros dorește și vrea să ne împartă harurile sale, dar nu vrea să le împartă decât aceluia care le cere. Precum apa e trebuincioasă plantelor, ca să viețuiască și să nu se usuce, tot așa, zice sf. Ioan Gură de Aur, ne este trebuincioasă nouă rugăciunea pentru a ne mântui. În alt loc, același Sfânt spune că: "Precum trupul fără de suflet nu poate trăi, asemenea și sufletul fără de rugăciune e mort și răspândește miros urât, pentru că cine încetează a se ruga lui Dumnezeu, îndată începe să răspândească mirosul urât al păcatului". Se mai cheamă rugăciunea hrana sufletului, pentru că "fără rugăciune sufletul nu poate să viețuiască".

Toate aceste asemănări ce le aduc acești sfinți Părinți, ne arată trebuința absolută a rugăciunii pentru a dobândi mântuirea cea veșnică.

 

2. Fără rugăciune nu putem să ne împotrivim ispitelor și să păstrăm poruncile

Rugăciunea este arma cea mai trebuincioasă pentru a ne apăra de dușmani. Cine nu se folosește de dânsa, zice sf. Toma, e pierdut. Și aduce cazul lui Adam, care a păcătuit pentru că nu s-a rugat în clipa ispitei. Așa au pățit, scrie sf. Gelaziu, și îngerii cei răi, căci deși au avut harul, fără rugăciune n-au putut rămâne credincioși. Sf. Carol Boromeu într-o scrisoare pastorală spune că între toate mijloacele pe care Isus Cristos le-a recomandat în Evanghelia Sa, în locul cel dintâi a pus rugăciunea, vrând prin aceasta ca Biserica să se deosebească de celelalte secte, dorind chiar ca ea să se cheme în chip deosebit casă de rugăciune: "Casa mea, casă de rugăciune este" (Mt. 21, 13). Scrisoarea se încheie astfel: rugăciunea e începutul, înaintarea și desăvârșirea tuturor virtuților". Astfel că în bezna și primejdiile în care ne aflăm (zicea regele Iosafat) nu avem în cine să ne punem nădejdea noastră, decât în ridicarea ochilor spre Dumnezeu, cerând prin rugăciuni de la milostivirea Sa să fim mântuiți. Așa făcea David, care nu afla alt mijloc de a scăpa de dușmani decât rugându-se necontenit Domnului ca să-l mântuiască de cursele lor: "Ochii mei sunt totdeauna întorși către Domnul, căci el va scoate din lațuri picioarele mele" (Ps. 24, 15). Îndreaptă-ți către mine privirea Ta și miluiește-mă, pentru că sunt singur și sărac" (Ps. 24, 16). "Strigat-am către Tine, dă-mi putere să păzesc poruncile Tale" (Ps. 118. 146).

"Doamne, întoarce spre mine ochii Tăi, fie-Ți milă de mine și mântuiește-mă; că eu nu pot nimic și afară de Tine, n-am pe nimeni să mă ajute".

Și de fapt cum am putea noi să ne împotrivim atacurilor dușmanilor noștri și să păzim poruncile dumnezeiești, mai cu seamă după păcatul lui Adam, care ne-a făcut atât de slabi și bolnavi, dacă n-am avea mijlocul rugăciunii, prin care putem câștiga de la Domnul lumină și putere îndeajuns pentru a le păstra? A fost într-adevăr un blestem ceea ce a spus Luther, că adică după păcatul lui Adam e cu neputință ca omul să mai păzească legea lui Dumnezeu.

E adevărat, zice sf. Augustin, că omul din pricina slăbiciunii sale nu poate îndeplini unele porunci cu puterile ce le are și cu harul obișnuit, adică comun tuturor, dar poate foarte bine prin rugăciune să dobândească un ajutor mai mare pentru a le păstra: "Dumnezeu nu cere nimic cu neputință, ci prin poruncile Sale te îndeamnă să faci ce poți, și El te ajută ca să poți". E renumit textul acesta al sfântului Augustin, care apoi a fost luat și făcut dogmă de credință de către Conciliul Tridentin: "Prin rugăciune deci dobândim leacul slăbiciunii noastre, pentru că rugându-ne noi, Dumnezeu ne dă putere să săvârșim ceea ce de la noi nu putem. Nu putem crede, urmează sf. Augustin, că Dumnezeu a voit să ne oblige la păstrarea legii, și apoi să ne fi dat o lege cu neputință de păstrat. Dumnezeu știe că suntem neputincioși în a păzi toate poruncile Sale, de aceea ne înștiințează să facem lucrurile grele cu un ajutor mai mare ce-l putem căpăta prin mijlocul rugăciunii. Dar, va zice cineva, de ce ne-a poruncit Dumnezeu lucruri peste puterile noastre?

Acestuia îi răspunde Sfântul: "Pentru ca noi să ne îndeletnicim a dobândi prin rugăciune ajutor spre a săvârși ceea ce n-am putea face numai cu puterile noastre". Și într-un alt loc: "Legea ne-a fost dată pentru ca noi să avem harul; iar harul ne-a fost dat pentru ca să putem îndeplini legea. Legea nu se poate păstra fără de har, și Dumnezeu a dat legea pentru ca noi necontenit să ne rugăm Lui, ca să ne dea harul s-o putem păstra". Iar în alt loc zice: "Legea e bună pentru cine se folosește de ea în mod corect. Ce înseamnă aceasta? Și răspunde: "Înseamnă a recunoaște prin mijlocul legii slăbiciunea proprie și a cere ajutorul dumnezeiesc pentru a dobândi mântuirea". Așadar, după sf. Augustin, noi trebuie să ne slujim de lege. Dar cu ce scop? Pentru a cunoaște prin lege neputința noastră de a o păstra, și astfel să cerem prin rugăciune ajutorul dumnezeiesc, ca să vindece slăbiciunea noastră.

Sfântul Bernard scrie același lucru, zicând: "Cine suntem noi și de unde e tăria noastră cu care putem să ne împotrivim la atâtea ispite? Dumnezeu a voit să vedem această slăbiciune a noastră și neavând încotro, să alergăm cu toată smerenia la mila Sa. Cunoaște Dumnezeu cât de folositoare e pentru noi de a ne ruga, spre a ne păstra smeriți, și de aceea permite să fim atacați de dușmani aproape de neînvins, pentru ca noi prin rugăciune să ne străduim a căpăta de la mila Sa ajutorul de a ne împotrivi lor.

Într-un chip deosebit să luăm seama că nimeni nu se poate împotrivi ispitelor necurate ale trupului dacă nu se roagă lui Dumnezeu când e ispitit.

Acest dușman e atât de strașnic, că în timpul luptei ne orbește aproape cu totul. Ne face să uităm meditațiile și propunerile bune ce le-am făcut, să nu luăm în seamă adevărurile credinței și să pierdem de tot frica pedepselor lui Dumnezeu; pentru că el se întovărășește cu pornirile pătimașe, care cu mare putere ne împing spre plăcerile trupești. Cine atunci nu aleargă la Dumnezeu e pierdut. Singura apărare împotriva acestei ispite e rugăciunea, spune Sf. Grigore Nisenul: "Rugăciunea este apărarea curăției". Și a spus-o mai înainte Solomon: "Îndată ce am cunoscut că nu puteam fi curat fără de ajutorul lui Dumnezeu, m-am apropiat de Domnul și l-am rugat". Curăția e o virtute pe care n-avem tăria de a o păstra dacă Dumnezeu nu ne-o dă. Și Dumnezeu nu dă această tărie decât cui i-o cere. Dar cine o cere desigur o va căpăta. Într-un cuvânt, zice același sf. Doctor, nu va ști niciodată să trăiască bine cel ce nu știe să se roage bine. Și dimpotrivă, zice sf. Francisc de Assisi, fără rugăciune nu se poate aștepta nici o faptă bună de la un suflet. Pe nedrept deci se dezvinovățesc acei păcătoși care spun că n-au tărie ca să se împotrivească ispitelor. Dar dacă voi, îi dojenește sf. Iacob, nu aveți această tărie, pentru ce nu o cereți? (Iac. 4. 2.). Fără îndoială, noi suntem prea slabi pentru a ne putea împotrivi atacurilor dușmanilor noștri, dar e încă lucru sigur că Dumnezeu e credincios, cum spune Apostolul, și nu lasă ca noi să fim ispitiți peste puterile noastre. " Dar credincios este Dumnezeu, care nu va îngădui ca să fiți ispitiți peste puterile voastre, ci odată cu ispite, vă va da și drum de scăpare, pentru ca să puteți îndura" (I Cor. 10, 13). Tălmăcește Primasiu: Cu ajutorul harului va face astfel ca să puteți învinge ispita. Noi suntem slabi, dar Dumnezeu e tare; când noi îi cerem ajutor, atunci El ne face părtași de tăria Sa și vom putea orice, după cum pe drept ne făgăduia același Apostol zicând: "Toate le pot întru Acela care mă întărește pe mine." (Filip. 4, 13).

"Nu are dezvinovățire, zice sf. Ioan Gură de Aur, cine cade pentru că lasă la o parte rugăciunea, deoarece dacă se ruga n-ar fi fost biruit de ispită".

 

3. Despre chemarea în ajutor a sfinților. E oare folositor a recurge la mijlocirea sfinților?

Că este lucru învoit și folositor a chema în ajutor pe sfinți ca pe niște mijlocitori pentru a ne obține, prin vredni-ciile lui Isus Cristos, ceea ce noi prin nevredniciile noastre nu putem dobândi, aceasta e învățătura de credință a Bisericii declarată de Conciliul Tridentin. Nelegiuitul Calvin osândea această chemare în ajutor a sfinților, dar pe nedrept. E știut că e învoit și de folos a chema în ajutor chiar pe cei drepți care trăiesc, rugându-i să ne ajute cu rugăciunile lor, precum făcea prorocul Baruch: "Și pentru noi încă rugați-vă Dumnezeului nostru" (Bar. 1, 13); și sf. Paul: "Fraților, rugați-vă pentru noi" (Tesal. 1, 25). Dumnezeu însuși a vrut ca prietenii lui Iob să se recomande rugăciunilor lui, pentru ca prin vredniciile lui Iob, Dumnezeu să fie îngăduitor: "Mergeți de aflați pe Iob, sluga mea, și Iob va face rugăciuni pentru voi și pentru meritul lui nu vă va fi spre păcat neștiința voastră" (Iob 42, 8).

Dacă prin urmare e lucru învoit a se recomanda celor vii, de ce nu va fi învoit a se recomanda sfinților, care în cer mai de aproape se bucură de Dumnezeu? Aceasta nu înseamnă să micșorezi cinstea datorată lui Dumnezeu, ci dimpotrivă, înseamnă a o mări, precum se face cinstind pe rege nu numai în persoana proprie, ci și în persoana slugilor sale. De aceea, zice sf. Toma, e bine a recurge la mai mulți sfinți pentru că adesea prin rugăciunile mai multora, se dobândește ce nu poate căpăta rugăciunea unuia singur. Iar dacă apoi ar zice cineva: dar de ce să mai alergi la sfinți când ei și fără asta se roagă pentru cei vrednici? Răspunde același sfânt Doctor că se poate ca cineva să nu fie vrednic, și atunci el se face vrednic prin faptul că aleargă cu evlavie la sfinți.

 

E bine să alergăm la sufletele din Purgator?

E lucru încă discutat, dacă e de folos ori ba a se recomanda sufletelor din Purgator. Unii, sprijinindu-se pe autoritatea Sfântului Toma, spun că sufletele din Purgator nu se pot ruga pentru noi, deoarece acele suflete, aflându-se în suferință, sunt într-o stare mai de jos decât noi, și nu sunt acolo pentru a se ruga ci pentru ca alții să se roage pentru ei. Însă mulți alți Învățați ai Bisericii ca: Bellarmin, Silviu, Card. Gotti și alții, socotesc că ne putem adresa prin rugăciuni celor din Purgator și chiar putem crede că Dumnezeu le descoperă lor rugăciunile noastre, pentru ca și acele sfinte suflete să se roage pentru noi și astfel între noi și ele să se păstreze această frumoasă legătură de dragoste, adică noi să ne rugăm pentru dânsele și ele pentru noi.

Și nu este împotriva acestei învățături nici ceea ce spunea Sfântul Toma, că sufletele din focul curățitor nu sunt acolo pentru a se ruga. Deoarece e adevărat că acele suflete, fiind trecute din viața aceasta, au fost judecate și trimise să sufere focul curățitor, și de aceea - fiindcă după moarte nimeni nu mai poate face nimic pentru sine - nici ele nu se pot ruga pentru ele. Aceasta însă nu împiedică ca ele să se poată ruga pentru noi. Ele sunt doar suflete sfinte și iubite de Dumnezeu.

Oare dacă tatăl își iubește mult pe fiul său, însă este silit să-l pună pentru un timp oarecare într-o închisoare pentru că a făcut o greșeală - fiul acela neputându-se ruga pentru sine, nu se poate el totuși ruga pentru alții? Pentru iubirea ce bine știe, că tatăl său i-o poartă, nu poate el nădăjdui să dobândească un bine pentru alții? Desigur că da.

Ei bine, la fel e și cu sufletele din Purgator. Ele fiind suflete iubite de Dumnezeu și întărite în har, nu poate fi nimic care să le împiedice de a se ruga pentru noi.

Biserica nu obișnuiește să alerge la mijlocirea lor, pentru că îndeobște ele nu cunosc rugăciunile noastre. Dar totuși teologii ne învață, că putem crede, că Domnul le descoperă rugăciunile noastre, și atunci ele, fiindcă sunt pline de dragoste, se roagă sigur pentru noi. Sfânta Caterina de Bologna, când dorea vreun har, alerga la sufletele din Purgator și îndată era ascultată; ba încă a mărturisit că multe haruri ce nu le căpăta prin mijlocirea sfinților, le câștiga apoi prin mijlocirea sufletelor din Purgator.

 

Despre datoria de a ne ruga pentru sufletele din Purgator

Dar aici să-mi fie învoit a face o abatere în folosul acestor suflete sfinte.

Dacă voim ca ele să vină în ajutorul rugăciunilor noastre, e bine ca și noi să căutăm a le veni în ajutor cu rugăciunile și faptele noastre bune. Zic că e bine, dar trebuie să mai adaug că e și una din datoriile noastre de creștini, pentru că dragostea cere ca noi să ajutăm pe aproapele nostru când acesta este în strâmtorare și când noi putem să-l ajutăm fără mare greutate. {i e sigur că aproapele nostru sunt și sufletele din Purgator, care deși nu mai sunt în viața aceasta, totuși se bucură de împărtășirea sfinților. În privința aceasta Sfântul Toma vorbește lămurit, zicând că dragostea pe care o păstrăm către cei morți în harul Domnului e o continuare a dragostei pe care trebuie s-o avem față de aproapele nostru care mai trăiește. De aceea noi trebuie să ajutăm după putință pe acele suflete ca pe semenii noștri; ba încă trebuie să le ajutăm mai mult, deoarece ele au mai multă nevoie de cât cei vii.

Și care e nevoia acestor suflete sfinte închise în Purgator? Sigur este că suferințele lor sunt nespus de mari: "Focul care le chinue, zice Sfântul Augustin, e mai dureros decât orice pedeapsă ce o poate îndura omul pe acest pământ".

Ba Sf. Toma susține că e același foc care arde în Iad. Aceasta cât privește pedeapsa simțului; dar mult mai mare e pedeapsa daunei, adică pedeapsa de a nu vedea fața lui Dumnezeu. Aceasta pricinuește multe suferințe sufletelor sfinte din Purgator, deoarece ele simțindu-se necontenit atrase de focul iubirii și mânate să se unească cu singurul lor Bine, și apoi văzându-se împiedicate de greșelile lor, suferă atât de mult, încât de ar putea să moară, ar muri în fiecare clipă.

Sf. Ioan Gură de Aur spune și el că pedeapsa de a nu vedea pe Dumnezeu, chinue pe cei din Purgator mult mai mult decât pedeapsa simțului. Ele ar voi mai bine să sufere toate suferințele și durerile ce se pot închipui, numai să nu fie lipsite o singură clipă de unirea atât de dorită cu Domnul lor.

Dionisie Cartusianul istorisește că un om înviat din morți prin mijlocirea sfântului Ieronim, spuse Sfântului Ciril din Ierusalim că toate chinurile din viața aceasta sunt o ușurare și o desfătare față de cea mai mică suferință din Purgator. Și adăugă apoi că dacă un om de pe pământ ar încerca cât de puțin cum sunt acele pedepse, ar dori mai degrabă să îndure toate pedepsele ce le vor îndura toți oamenii pe acest pământ până la judecata din urmă, decât să sufere cea mai mică pedeapsă a Purgatorului numai pentru o singură zi. Chinurile din Purgator sunt tot așa de strașnice ca și cele din iad, cu deosebirea că nu sunt veșnice (Sf. Ciril).

Pedepsele din Purgator sunt așadar foarte mari, și sufletele ce cad acolo nici nu se pot ajuta pe sine, căci precum spune Iob: "ele sunt înlănțuite și înnodate cu lanțurile durerii" (Iob 36, 8). Ele sunt destinate să ajungă în cer, dar nu-l vor putea lua în stăpânire, până nu-și vor sfârși timpul curățirii, deoarece prin rugile lor nu se pot ajuta (cel puțin pe deplin, de voim să dăm crezare acelor Părinți care susțin că sufletele din Purgator ar putea dobândi vreo ușurare și prin rugăciunile lor). Un călugăr cistercin al cărui suflet era în Purgator s-a plâns astfel sacristanului mănăstirii sale: "Ajutați-mă, vă rog, cu rugile voastre, căci eu cu puterile mele nu pot dobândi nimic".

În fața acestui fapt, fiind sigur și de credință, că noi putem prin ajutorul nostru și mai ales prin rugăciuni deosebite sau orânduite de Biserică să ușurăm suferințele celor din Purgator, nu știu dacă ar putea fi fără vină acela care nu se străduiește să le ajute, dacă nu cu altceva, cel puțin prin rugăciuni. Și de nu ne mișcă datoria ce o avem de a le ajuta, să ne miște cel puțin plăcerea ce o facem lui Isus Cristos, care se bucură nespus de mult când vede că noi ne îngrijim ca aceste sfinte mirese ale Sale să ajungă cât mai curând cu El în Rai. În sfârșit, să ne miște comoara de merite ce ne-o câștigăm dacă vom avea această dragoste față de ele, căci la rândul lor și ele sunt foarte recunoscătoare, și din cer unde se vor ridica prin rugăciunile noastre se vor ruga desigur și pentru noi.

Și dacă Dumnezeu făgăduiește milă aceluia care are milă de aproapele său: "Fericiți cei milostivi, căci aceia se vor milui" (Mt. 5, 7), cu multă dreptate poate nădăjdui bine de mântuirea sa și acela care se îngrijește de aceste suflete sfinte, mult iubite de Dumnezeu. Ionatan, după ce mântui pe evrei de dușmani, fu osândit la moarte de Saul, tatăl său, pentru că gustase puțină miere fără învoirea lui. Însă poporul mergând în fața regelui, îi zise: "Așadar va trebui să moară Ionatan, care a mântuit pe Israel?". Și Saul iartă pe fiul său. Asta să fie nădejdea noastră, dacă am scăpat prin rugăciunile noastre un suflet din Purgator, el va zice lui Dumnezeu: "Doamne, nu îngădui să se piardă acela care m-a scăpat de pedeapsă". Și dacă Saul a iertat pe Ionatan la cererea poporului, nici Dumnezeu nu va tăgădui mântuirea veșnică acelui credincios pentru care mijlocește un suflet iubit de El. Mai mult, Sf. Augustin zice că aceia care au ajutat mai multe suflete din Purgator, la rândul lor când se vor afla în Purgator, Dumnezeu va face ca și ei să fie ajutați cât mai mult de cei rămași în viața aceasta.

E bine de știut că este de mare folos pentru sufletele din Purgator a asculta Sf. Liturghie pentru ele, recomandându-le lui Dumnezeu prin meritele patimilor lui Isus Cristos, spunând astfel: Părinte Veșnice, îți aduc această jertfă a Trupului și Sângelui Domnului nostru Isus Cristos, cu toate chinurile ce le-a îndurat în viața Sa și la moarte, și prin meritele Patimii Sale îți încredințez sufletele din Purgator mai ales pe.... Și facem o faptă de mare dragoste dacă în același timp ne rugăm și pentru cei care trag de moarte.

Chemarea în ajutor a sfinților e trebuincioasă.

Ceea ce s-a spus mai înainte privitor la sufletele din Purgator, dacă se pot ori nu se pot ruga pentru noi, și dacă e bun la ceva să ne încredințăm rugilor lor, aceasta desigur nu atinge deloc cinstea sfinților, deoarece nimeni nu se îndoiește că este lucru de mare folos a alerga la mijlocirea sfinților recunoscuți ca atare de Sf. Biserică. Aceasta e o învățătură de credință pe care dacă n-am crede-o, spune Sf. Bonaventura împreună cu Sf. Bellarmin și alții, n-am putea fi scutiți de păcat și chiar de erezie, căci Sfântul Părinte Papa când ridică la cinstea altarelor pe un sfânt, e condus de harul negreșelnic al Duhului Sfânt.

Să ne reîntoarcem însă la îndoiala pe care am pus-o mai înainte, dacă suntem datori să alergăm la mijlocirea sfinților. Eu nu vreau să hotărăsc nimic în acest punct, dar voi expune învățătura Sfântului Toma. În mai multe locuri acest sfânt și mai ales în cartea Sentințelor, ține ca sigură învățătura că trebuie să ne rugăm, deoarece nu putem dobândi de la Dumnezeu harurile trebuincioase pentru mântuire dacă nu le cerem prin rugăciune.

În alt loc, dar în aceeași carte se întreabă chiar dacă suntem datori să ne rugăm sfinților, ca ei să mijlocească pentru noi. Și răspunde astfel: "Dumnezeu a orânduit ca să ne dobândim mântuirea prin mijlocirea sfinților, împărțin- du-ne prin ei toate binefacerile Sale și harurile trebuincioase pentru mântuire". Prin urmare suntem datori să recurgem la sfinți, deoarece mântuirea o primim prin ei.

Acelora care spuneau că e de prisos a mai alerga la sfinți, fiind Dumnezeu nesfârșit mai milostiv de cât ei, Sf. Toma le răspundea că Dumnezeu a voit să fie așa nu pentru că milostivirea Sa nu ar fi putut face acest lucru, dar fiindcă n-a voit să calce orânduirea Sa de a lucra prin mijlocul altora.

Și potrivit autorității Sf. Toma, unii autori împreună cu Silviu scriu că deși trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu ca singurul autor și împărțitor al harului, totuși suntem datori să alergăm la mijlocirea sfinților spre a respecta orânduirea Celui de Sus, ca cei mai mici să se mântuiască prin ajutorul celor mai mari decât noi.

 

Despre mijlocirea Sfintei Fecioare Maria

Dacă acestea se spun despre sfinți, desigur mult mai mult vom spune despre mijlocirea Maicii Domnului, a cărei cereri la Dumnezeu valorează mai mult decât ale tuturor sfinților din Cer. Sfântul Toma spune că sfinții pot mântui pe alții potrivit meritului cu care au câștigat harul, însă Isus Cristos și Mama Sa au meritat așa de multe haruri, încât pot mântui omenirea întreagă. Și Sf. Bernard, vorbind despre Sfânta Fecioară Maria, exclamă: "O, Mama mântuirii noastre, prin Tine avem drum liber la Isus, pentru ca prin Tine să ne primească Acela care prin Tine s-a dăruit nouă". Ceea ce înseamnă că precum noi nu cerem nimic de la Tatăl Ceresc decât prin mijlocirea Fiului, mijlocitorul dreptății, la fel nu putem intra la Isus decât prin Sfânta Sa Mamă, mijlocitoarea harului, care ne dobândește binele pe care Isus Cristos l-a câștigat pentru noi.

Și ca o urmare a acestora, Sfânta Fecioară Maria a primit două comori de haruri. Întâia este Întruparea Cuvântului Veșnic făcut Om în sânul său preacurat. Și a doua comoară e mulțimea harurilor pe care le dobândim de la Dumnezeu prin mijlocul rugilor ei.

Isus, adaugă același Sfânt, a dat Sfintei Fecioare Maria tot binele, încât dacă în noi mai este puțină nădejde, har și mântuire, toate le avem de la Aceea, "care se coboară din deșert încărcată de bunătăți. Ea este grădina desfătărilor, de unde se răspândesc parfumurile și darurile cerești".

Deci tot binele pe care îl avem de la Dumnezeu, îl primim prin mijlocirea Sfintei Fecioare Maria. Și oare de ce? Pentru că așa a voit Dumnezeu, răspunde Sfântul Bernard. Dar pricina deosebită ne-o spune Sfântul Augustin, care a lăsat scris că Maria pe drept se numește Mamă deoarece Ea a conlucrat cu dragostea Sa ca să ne naștem la viața harului ca mădulare ale lui Isus Cristos.

Și precum Maria a conlucrat cu dragostea Sa la nașterea noastră duhovnicească, tot așa vrea Dumnezeu ca Ea să ne ajute să putem câștiga în lumea aceasta viața harului, iar dincolo viața cea fericită.

De aceea Sfânta Biserică ne învață să o numim și să o salutăm: "Viața, dulceața și nădejdea noastră". Și Sfântul Bernard ne îndeamnă să alergăm întotdeauna la Maica Domnului, pentru că cererile sale sunt cu siguranță ascultate de Fiul Său: "Aleargă la Maria, îți zic, fără îndoială Fiul va asculta pe Mama Sa", adăugând: "Fiilor, aceasta este scara păcătoșilor, încrederea mea cea mai mare, sprijinul nădejdii mele". Sfântul o numește pe Maria "scară", căci precum pe o scară nu te sui pe treapta a treia până ce mai întâi n-ai suit pe întâia și a doua, tot astfel nu se ajunge la Dumnezeu decât prin Isus Cristos, și la Isus Cristos prin Maria. O cheamă apoi "cea mai mare încredere a sa" și "sprijinul nădejdii sale", pentru că Dumnezeu vrea ca toate harurile ce ni le împarte să treacă prin mâinile Mariei. În sfârșit, încheie spunând că toate darurile dorite de noi trebuie să le cerem prin mijlocirea Mariei, pentru că Ea obține tot ce dorește, și rugile Sale nu sunt respinse niciodată. Așa se exprimă și mulți alți Sfinți. Sfântul Efrem exclamă: "O, Fecioară Preacurată, noi nu avem altă încredere decât aceea care ne-o insufli Tu". Iar Sfântul Ildefons: "Toate bunătățile ce le-a hotărât Majestatea Dumnezeiască să le împartă, le-a încredințat în mâinile Tale. Deoarece Ție îți sunt date comorile și harurile". În sfârșit, Sfântul Bonaventura are frumoasele cuvinte: "Sălășluind în sânul Sfintei Fecioare toată natura dumnezeiască, îndrăznesc să zic că această Fecioară din al cărei trup ca dintr-un ocean al dumnezeirii, izvorăsc toate apele harului, a devenit oarecum stăpâna tuturor harurilor". Și la fel vorbește Sfântul German, Antonin, Sfântul Bernardin de Siena și alții.

La aceștia se adaugă și mulțimea de teologi, care întemeindu-se pe autoritatea sfinților, susțin că toate harurile le primim numai prin mijlocul Sfintei Fecioare Maria; Asra au susținut: Vega, Mendoza, Segneri, Poire, Grasset, etc. Natale Alexandru a scris chiar că: "Dumnezeu voiește ca să așteptăm binele de la El prin mijlocirea Fecioarei Mame", referindu-se la textul Sfântului Bernard: "Asta e voința Aceluia care vrea să ne dăruiască totul prin Maria". De asemenea, Părintele Contestan scrie că Isus, prin cuvintele: "Iată mama ta", rostite de El pe cruce către Ioan, a vrut să spună că se va împărtăși din sângele Său numai acela pentru care va mijloci Maica Sa. Rănile mele sunt izvoarele harului, dar apele sale binefăcătoare vor ajunge la oameni numai prin Maria. "O, Ioan, ucenicul Meu, atâta vei fi iubit de mine, cât ai iubit și tu pe Mama mea".

De altfel e sigur că Dumnezeu se bucură când noi alergăm la sfinți, dar se bucură și mai mult când ne vede alergând la mijlocirea Mariei, ca Ea să acopere nevrednicia noastră prin meritele Ei (Sfântul Anselm). Iar vrednicia Sfintei Fecioare fiind aproape nesfârșită, cu tot dreptul putem zice că rugile Mariei pe lângă Dumnezeu sunt mai puternice decât toate rugile Cerului adunate împreună.

 

Încheiere

Sfârșind acest capitol, din tot ceea ce s-a spus concluzionăm că cine se roagă, cu siguranță se mântuiește, iar cine nu se roagă se osândește. Toți fericiții din Cer în afară de copiii mici, s-au mântuit prin rugăciune. Osândiții s-au pierdut pentru că nu s-au rugat.

Deznădejdea cea mai mare a lor va fi aceea că nu mai au timp să se roage când ar fi putut cu atâta ușurință să ceară de la Dumnezeu ajutoare pe pământ spre a se mântui.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire