pregateste pagina pentru tiparire

































 
 RUGĂCIUNEA 

Rugăciunea
dr. Alexis Carrel

achizitionare: 02.10.2003; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior INTRODUCERE

Nouă, apusenilor, rațiunea ni se pare a fi mult superioară intuiției. Preferința noastră se îndreaptă mai mult către inteligență decât către sentiment. Știința înflorește, în timp ce religia stagnează. Îl urmăm pe Descartes și-l părăsim pe Pascal.

În acest sens, căutăm îndeosebi să ne dezvoltăm inteligența. Cât despre activitățile spirituale, morale, etice, acestea sunt neglijate aproape complet. Slăbirea acestor activități fundamentale face din omul modern o ființă oarbă din punct de vedere spiritual. Această infirmitate nu-i permite să fie un bun element constitutiv al societății. Putem atribui prăbușirea civilizației noastre slabei calități a individului. De fapt, domeniul spiritual se arată tot atât de necesar reușitei vieții ca și cel intelectual și cel material.

Este deci necesar să ne stimulăm activitățile intelectuale, care conferă puterea personalității noastre. Cel mai ignorat dintre ele este simțul spiritual. Simțul religios se exprimă mai cu seamă prin rugăciune. Rugăciunea este în mod evident un fenomen spiritual. Ori, lumea spirituală nu poate fi investigată prin mijloace științifice. Cum să dobândim deci o înțelegere reală a rugăciunii? Știința cuprinde, din fericire, totalitatea lumii materiale. Aceasta poate, prin intermediul psihologiei, să fie extinsă până la manifestările spirituale. Vom învăța deci în ce constă fenomenul rugăciunii, tehnica practicării acesteia și efectele ei, prin observarea sistematică a omului care se roagă.

DEFINIȚIA RUGĂCIUNII

În esență, rugăciunea pare să fie o tensiune a spiritului către substratul imaterial al lumii. În general, ea constă într-o plângere, într-un strigăt de neliniște, într-o cerere de ajutor. Uneori ea devine o contemplare senină a principiului imanent și transcendent al tuturor lucrurilor. O putem defini, de asemenea, ca fiind o înălțare a sufletului către Dumnezeu, asemenea unui act de dragoste și de adorare către cel care este izvorul minunii numită viață. Rugăciunea reprezintă, de fapt, efortul omului de a intra în comuniune cu o ființă nevăzută, creatoare a tot ce există - înțelepciune supremă, forță și frumusețe, Tată și Mântuitor al fiecăruia dintre noi. Departe de a fi o simplă recitare de formule, adevărata rugăciune este o stare mistică în care conștiința se absoarbe în Dumnezeu. Această stare nu este de natură intelectuală. Oamenii simpli îl simt pe Dumnezeu în mod tot atât de natural cum simt căldura soarelui sau parfumul unei flori. Dar Dumnezeu, care este atât de accesibil celui care știe să iubească, rămâne ascuns celui care nu reușește să-L înțeleagă. Gândirea și cuvântul nu sunt suficiente atunci când e vorba de a-L descrie. Iată motivul pentru care rugăciunea își găsește cea mai înaltă expresie într-un avânt al dragostei prin labirintul inteligenței.

TEHNICA RUGĂCIUNII. CUM SĂ NE RUGĂM

Cum trebuie să ne rugăm? Tehnica rugăciunii am învățat-o de la misticii creștini, începând cu Sfântul Pavel până la Sfântul Benedict, precum și de la mulțimea apostolilor necunoscuți, care de douăzeci de veacuri au inițiat popoarele Apusului în tainele trăirii vieții religioase. Dumnezeul lui Platon era inaccesibil în măreția lui. Cel al lui Epictet se confunda cu sufletul lucrurilor. Iehova era un despot oriental care inspira teroarea și nicidecum dragostea. Dimpotrivă, creștinismul L-a apropiat pe Dumnezeu omului; I-a dat o înfățișare. A făcut din El tatăl nostru, fratele nostru, Mântuitorul nostru. Pentru a ajunge la Dumnezeu nu mai sunt necesare ceremoniale și sacrificii sângeroase. Tehnica rugăciunii s-a simplificat.

Pentru a ne ruga trebuie doar să facem efortul de a tinde către Dumnezeu. Acest efort trebuie să fie afectiv, nu intelectual. De exemplu, o meditație asupra măreției lui Dumnezeu este o rugăciune numai dacă ea este în același timp o expresie a dragostei și a credinței. Astfel, rugăciunea făcută după metoda Sfântului La Salle pleacă de la o considerație intelectuală pentru a deveni, de îndată, afectivă. Fie rugăciunea scurtă sau lungă, rostită sau numai gândită, ea trebuie să fie asemenea conversației unui copil cu tatăl său. "Ne prezentăm așa cum suntem", spunea într-o zi o Soră a Milei, care de treizeci de ani își consuma viața în slujba săracilor. De fapt ne rugăm în același fel în care iubim, adică cu toată ființa noastră.

Cât despre forma rugăciunii, aceasta diferă de la scurta aspirație către Dumnezeu până la contemplare, de la cuvintele simple, pronunțate de țăranca oprită înaintea Calvarului aflat la răscrucea drumurilor și până la măreția cântecului gregorian ce răsună sub bolțile catedralelor. Solemnitatea, măreția și frumusețea nu sunt obligatorii pentru eficiența rugăciunilor. Puțini oameni au știut să se roage ca Sfântul Bernard de Clairvaux. Dar nu trebuie să fii convingător pentru a fi mântuit. Când judecăm valoarea rugăciunii după rezultatele ei, cele mai umile cuvinte de cerere și de preamărire par la fel de acceptabile Stăpânului tuturor ființelor ca și cele mai frumoase invocări. Unele formule care sunt recitate mecanic sunt într-un anumit fel rugăciuni, la fel ca flacăra unei lumânări. Ajunge ca formulele acestea neînsuflețite și această flacără materială să simbolizeze aspirația unei ființe omenești către Dumnezeu. Ne rugăm de asemenea prin acțiunile noastre. Sfântul Ludovic de Gonzaga spunea că îndeplinirea datoriei este echivalentă rugăciunii. Modalitatea cea mai bună de a se pune în comuniune cu Dumnezeu este, fără îndoială, aceea de a-I îndeplini în totalitate voința. "Tatăl nostru, fie împărăția Ta, facă-se voia Ta, precum în Cer, așa și pe pământ..." A face voia lui Dumnezeu constă, neîndoielnic în a asculta de legile vieții, așa cum sunt ele înscrise în ființa și în spiritul nostru.

Rugăciunile care se înalță de la suprafața pământului, ca un nor imens, se deosebesc unele de altele la fel cum se deosebesc între ele personalitățile celor care se roagă. Ele constau însă în variațiuni pe două teme, care sunt mereu aceleași - necazul și dragostea. Este în întregime legitim să implorăm ajutorul lui Dumnezeu pentru a obține ceea ce ne este necesar. Cu toate acestea, ar fi absurd să cerem satisfacerea unui capriciu sau obținerea unui lucru care poate fi dobândit prin propriul nostru efort. Cererea inoportună, insistentă, agresivă dă rezultate. Un orb așezat la marginea drumului își striga păsurile din ce în ce mai tare, cu toate că oamenii încercau să-l facă să tacă. "Credința ta te-a mântuit", îi spuse Isus care trecea pe acolo. În forma sa cea mai înaltă, rugăciunea încetează să fie o cerere. Omul îi spune Stăpânului tuturor lucrurilor că îl iubește, că îi mulțumește de darurile Sale, că este gata să-I îndeplinească voința. Rugăciunea devine contemplație. Un țăran bătrân stătea în ultima bancă a unei biserici goale. "Ce aștepți?", îl întrebă cineva. "Îl privesc - răspunse el - și El mă privește."

Valoarea tehnică a unei științe se măsoară prin rezultatele sale. Orice tehnică a rugăciunii e bună atunci când reușește să facă legătura între om și Dumnezeu.

UNDE ȘI CUM SĂ NE RUGĂM

Unde și cum să ne rugăm? Ne putem ruga oriunde: pe stradă, în automobil, în vagonul unui tren, la birou, la școală, în uzină. Dar ne putem ruga mai bine pe câmp, în munți, în păduri sau în singurătatea camerei noastre. Există de asemenea rugăciunile liturgice, care se fac în biserică. Dar, oricare ar fi locul rugăciunii, Dumnezeu nu vorbește omului decât dacă acesta face liniște în sine însuși. Liniștea interioară depinde în același timp de starea fizică și psihică a omului, precum și de mediul în care acesta se află. Pacea trupului și a spiritului sunt greu de obținut într-un mediu confuz, zgomotos al marilor orașe moderne. Astăzi este nevoie de locuri de rugăciune, de preferință biserici, unde locuitorii orașelor să poată găsi, măcar pentru o clipă, condițiile necesare liniștii lor interioare. N-ar fi nici greu și nici costisitor să fie create insule de pace, primitoare și frumoase, în tumultul orașelor. În tăcerea acestor refugii oamenii ar putea, înălțându-și gândurile către Dumnezeu, să-și odihnească trupul și să-și destindă spiritul, să-și liniștească judecata și să dobândească forța de a suporta viața aspră cu care-i copleșește civilizația noastră.

Prin faptul că devine obișnuință, rugăciunea influențează caracterul. Trebuie deci să ne rugăm mereu. "Gândește-te la Dumnezeu mai des decât respiri", spunea Epictet. E absurd să te rogi dimineața, iar în restul zilei să te comporți ca un barbar. Gânduri sau invocări mentale îl pot menține pe om în prezența lui Dumnezeu. Tot comportamentul va fi în acest caz inspirat de rugăciune. Înțeleasă în felul acesta, rugăciunea devine un mod de a trăi.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire