pregateste pagina pentru tiparire

































 

 Revista "Familia creștină" - 04/2007 

Pentru copii  

Istorioară: De ce există învățători și profesori?
-

Jucării din hârtieCuprinsCum ne face puternici slăbiciunea Crucii? (II)

 

În micuța sa fermă situată în mijlocul unei câmpii, un agricultor sărac se plângea prietenilor săi de faptul că în anul acela recolta a fost slabă: "Aoleu și vai de mine! Și anul acesta recolta este de calitate inferioară. Boabele de grâu, secară și orz sunt mici, iar prețul va fi pe măsura lor, adică mic! Pe terenul meu ar crește foarte bine piersicile, dar de unde să le iau? Cum aș putea să ajung în Țara Îndepărtată în care cresc acești copaci și să cumpăr câțiva? Este departe și nu am timp!

Fiul acestui agricultor sărac, Alexandru, i-a spus: "Pot să merg eu și cu sora mea, Loreta. Suntem mari și cred că o să ne descurcăm în țara aceea". Părinții, la auzul acestei propuneri, au suspinat. Le era frică să-și vadă copiii plecând singuri într-o călătorie așa de lungă și într-o țară așa de îndepărtată. Dar în cele din urmă, știind că nu mai aveau aproape nici o provizie în cămară, au acceptat. Au cumpărat pentru copii încălțări robuste și un rucsac plin cu provizii. A doua zi, dis-de-dimineață, cei doi copii, luându-și rămas bun de la părinți, au plecat către acea țară să cumpere copaci de piersici.

Au mers cei doi frați mult timp și au străbătut o lungă bucată de drum, până la un moment dat, când au întâlnit o câmpie care era plină cu ochiuri de apă, noroi și iarbă înaltă. Era Mlaștina cea Mare. Deodată auziră un fâșâit deasupra lor și o barză mare se așeză chiar lângă ei: "Eu sunt învățătorul Picioarelungi, stăpânul acestei mlaștini. Cine sunteți și ce doriți?" "Suntem doi copii și vrem să traversăm această mlaștină" "Este imposibil pentru voi! Ca să reușiți trebuie să aveți picioare lungi ca ale mele. Altfel, vă veți afunda în noroiul mlaștinii până la gât". "Și ce, picioarele noastre nu sunt destul de lungi?", a zis Alexandru. "Privește-mă și vei vedea că pot și eu să merg prin noroi". Dar nu apucă să facă prea mulți pași, că deîndată începu să se scufunde în noroi. "Ajută-mă Loreta, strigă speriat Alexandru!" Surioara îi întinse repede mâna și trase cu toate puterile ei. În cele din urmă ajunseră din nou pe malul mlaștinii, în siguranță.

"Totuși, ar fi posibil să traversați mlaștina aceasta" spuse barza. "Așezați-vă și ascultați-mă puțin. Din patru crengi mai lungi și mai groase din copac se pot face patru catalige la capătul cărora să legați câte un mănunchi gros de ramuri mici și scurte. Suindu-vă pe aceste catalige, veți avea picioarele mai lungi și veți reuși să traversați mlaștina". Copiii s-au grăbit să găsească patru crengi mai groase în păduricea de lângă mlaștină, le-au tăiat cu securea pe care o aveau de acasă, au confecționat un locaș în care să-și fixeze picioarele și după ce au exersat puțin mersul pe aceste catalige înainte de a intra în mlaștină, ca să învețe să-și țină echilibrul, se îndreptară spre mlaștină. La început le-a fost frică, dar când au văzut că nu se mai scufundă în noroi, au prins curaj și în scurt timp au trecut mlaștina. La sfârșit au mulțumit învățătorului Picioarelungi și au plecat mai departe.

"Am trecut de asta", a zis Alexandru bucuros către sora lui. Loreta părea în schimb că e îngrijorată. "Toate bune și frumoase până aici, a zis ea, dar privește acel zid de stânci care se înalță în fața noastră! Cum crezi că o să trecem de el? Aproape că nici nu se văd vârfurile". "Să încercăm să urcăm", a spus Alexandru, fără ca să se descurajeze. Încercară să urce pe stânca dură, dar nu au urcat decât vreo trei metri, după care și-au dat seama că nu mai aveau de ce să se țină și că era pericol să cadă pe spate. Au coborât înapoi și s-au așezat pe iarbă, amărâți de noul obstacol care părea de netrecut.

Deodată apăru lângă ei o maimuță: "Eu sunt învățătorul Patrumâini. Ce faceți aici, și mai ales, de ce sunteți așa de triști?" "Păi, vezi că noi am vrea să trecem peste aceste stânci; am încercat, dar este prea periculos". "Vă învăț eu ce trebuie să faceți. Să construiți o scară lungă de zece metri, să o sprijiniți pe stâncă, pentru că de la înălțimea aceea începe un drum mai ușor care vă va conduce dincolo de acest lanț de stânci". Copiii se apucară de îndată de treabă, și după ce au muncit vreo două ore, au reușit să facă o scară lungă. Au rezemat-o de stânci, și urcându-se pe ea, au ajuns într-adevăr la un drum care era ușor de parcurs. Odată ajunși sus, au mulțumit învățătorului Patrumâini și au plecat mai departe. Lanțul de stânci se termină după ce au mers mai bine de jumătate de oră, iar la capătului drumului, în orizontul luminat de razele soarelui, ochii lor văzură Țara Îndepărtată, pe care o căutau de atâta timp.

"Privește, strigă Alexandru. Uite acolo este Țara Îndepărtată, țara în care cresc piersicile. Am ajuns!" "Nu te grăbi să spui asta, îi zise Loreta. Privește ce apă mare se află între noi și acea țară. Cum o vom trece? Suntem mici și nu suntem așa de puternici să înotăm până acolo. Și apoi apa este așa de rece!" Un norișor auriu apăru lângă ei, iar din nor a ieșit un vrăjitor: "Eu sunt învățătorul vrăjitor Bărcuță. Cine sunteți și ce vreți să faceți aici?" "Suntem doi copii care vor să traverseze lacul, a zis de data aceasta Loreta, căci Alexandru înghețase de frică la vederea vrăjitorului". "Dar știți vreo vrajă sau aveți vreo mătură fermecată ca să ajungeți pe malul celălalt?" "Nu!" "Ei, nu-i nimic, tot mai aveți o șansă să ajungeți dincolo. Dar trebuie să munciți ca să reușiți. Vreau să vă arăt cum se construiește o barcă. Așa veți reuși să traversați lacul".

Conduși și sfătuiți de acel vrăjitor, cei doi copii se apucară de treabă. Erau aproape epuizați, dar reușiră să termine barca. O lansară imediat pe apă, și folosind două crengi mai lungi pe care le ciopliră sub formă de vâsle, au pornit către Țara Îndepărtată. Nu apucară să ajungă bine și să sară pe mal, că pe acolo trecu fiul regelui acelei țări. "Uite ce barcă frumoasă, spuse el. A cui este?" "A noastră", răspunseră copiii. "Vreau să o cumpăr. Vreți să primiți acest sac plin cu bani de aur în locul bărcii voastre?" "Da, cum să nu", ziseră Alexandru și Loreta într-un glas. Prințul plecă în drumul său, iar cei doi copii rămaseră cu sacul plin cu bani: "Acum avem bani ca să cumpărăm piersici. Putem să cumpărăm chiar și o sută de copaci de piersici".

Loreta însă era din nou preocupată. "Ce s-a mai întâmplat, nu te bucuri că acum avem bani?" "Ba da, zise ea, dar cum vom reuși să ne întoarcem pe drumul pe care am venit cu atâția copaci după noi?" "Nici o grijă. Cumpărăm mai puțini copaci, iar cu restul o să luăm un cal și o căruță ca să transportăm copacii! Am învățat să trecem o mlaștină, să traversăm lanțul de stânci și lacul acesta mare, iar acum să ne împotmolim? Nu! De acum învățăm cum să facem ca munca să ne fie mai ușoară". Pe un alt drum, mai lung, dar care nu avea așa de multe obstacole, cei doi copii s-au întors acasă și au făcut o mare bucurie părinților lor.


Alexandru și Loreta au ajuns în Țara Îndepărtată doar pentru că au întâlnit pe acei învățători și au pus în practică sfaturile lor. Aici stă secretul reușitei lor. Mulți consideră că figura învățătorului este în decădere. Dar de fapt, învățătorul trebuie de cele mai multe ori să rămână puțin ascuns pentru ca elevii "să învețe a învăța singuri", și folosindu-se de instrumentele tehnice obținute în urma cunoștințelor dobândite, să fie folositori tuturor. Elevul care privește mult la programele de la televizor sau se joacă des și mult la computer, de cele mai multe ori se plictisește la școală. Fără să-și dea seama, i se pare că ar învăța mult mai mult dacă ar viziona programe instructive la televizor sau la computer, că astea ar fi mai potrivite pentru a învăța. Dar multe experimente de instruire pe această cale a elevilor dau faliment, nu reușesc, eșuează, și de multe ori te fac să-ți pui întrebarea: atunci care ar mai putea fi rolul adulților și al părinților, dacă ei sunt înlocuiți de aceste aparate?

Din momentul în care familia și școala au pierdut controlul asupra dimensiunii informative a copiilor, au pierdut în același timp și puterea de formare, de educare a lor. Legat de această idee, cineva a ajuns să numească televizorul ca un al doilea părinte pentru copil, în sensul că, astăzi, copiii petrec mai mult timp cu televizorul decât cu părinții lor. Părinții în schimb pot să ajungă chiar pe locul patru sau cinci în viața copiilor lor, pentru că după televizor, ca spațiu de timp acordat, vine computerul, muzica și altele. Încurajată de această tendință de depreciere a poziției părinților în fața copiilor, o firmă care a speculat acest lucru a început să ofere așa-zise servicii telefonice care îi înlocuiesc pe părinți atunci când aceștia trebuie să spună povești copiilor lor.

Dar și declinul autorității școlii față de elevi este exploatat. Cineva a ajuns să spună că școala este mai mult un loc de detenție decât de atenție. Și totuși, copiii timpurilor noastre au așa de multă nevoie de învățătorul adult. Într-o lume în care informația deformează, destructurează, pentru că este haotică și ilogică, doar un adult poate să le prezinte celor mici o structură vie de viață normală. Aceasta poate avea loc doar atunci când există un contact viu și fructuos între cei care educă și copii. Acesta este rostul povestirii: de ai face pe copii să înțeleagă că pentru a depăși obstacolele care apar în viață spre acea Țară Îndepărtată, adică vârsta adultă, sunt necesari învățătorii. Ei pot să transmită înțelepciunea vieții pe care televizoarele și computerele nu o posedă niciodată.

traducere: pr. Ciprian Tiba
sursa: © Pastoratie.ro

 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire