pregateste pagina pentru tiparire

































 

 Revista "Familia creștină" - 04/2007 

Spiritualitate  

Au existat realmente Adam și Eva?
Ariel Alvarez Valdes

Cum ne face puternici slăbiciunea Crucii? (II)CuprinsPregătirea: Finanțele. Sexualitatea. Copiii

 

Darwin și Cartea Genezei

Conform Bibliei, Dumnezeu l-a format pe Adam, primul om, din țărâna pământului. Dintr-o coastă a lui Adam a dat viață Evei, soția sa. Apoi i-a pus pe amândoi în paradisul minunat. Ei trăiau goi, fără să se rușineze, și Dumnezeu, spre seară, obișnuia să-i viziteze și să converseze cu ei (Gen 2). Relatarea, care ne entuziasma atunci când eram micuți, ne creează dificultăți serioase acum când sun-tem adulți. Știința modernă a demonstrat că omul a evoluat pornind de la ființe inferioare, de la australopitecus, acum circa trei milioane de ani, trecând prin homo habilis, homo erectus și homo sapiens, până când a ajuns la omul actual.

Apoi, astăzi știm că omul nu a fost făcut nici din țărână, nici dintr-o coastă; la început nu a fost o singură pereche, ci mai multe; oamenii erau primitivi, nu erau dotați cu înțelepciune și perfecțiune. Și atunci, de ce povestește Biblia în acest mod creația bărbatului și a femeii? Pur și simplu, pentru că este vorba de o parabolă, de o narațiune imaginativă, care vrea să lase lumii o învățătură. A compus-o un catehet evreu anonim, pe care cercetătorii îl numesc "iahvist", prin secolul al X-lea î.C. În acel timp, nu exista nici o idee de evoluție și, pentru că scriitorul nu voia să ofere o explicație științifică, ci religioasă, cu privire la originea omului, a ales o relatare în care fiecare detaliu conține un mesaj religios, conform mentalității epocii. Vom încerca acum să vedem ce vrea să ne învețe autorul prin intermediul ei.

Convingerea populară

Primul amănunt care atrage atenția este omul creat din țărână. Cartea Genezei spune că, la început, când pământul era încă un deșert imens, "... luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ, l-a făcut pe om și a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie" (Gen 2,7). Se știe că cei din vechime erau atenți la faptul că o persoană, după moarte, se transforma în țărână. Ideea s-a răspândit în toată lumea orientală și o găsim prezentă la majoritatea popoarelor antice. De exemplu, babilonienii povesteau că zeii lor i-au plăsmuit pe oameni din țărână, iar egiptenii reprezentau pe pereții templelor lor pe zeul care îl forma pe faraon din mâl. Și grecii și romanii împărtășeau această convingere.

Atunci când scriitorul sacru a voit să relateze originea omului, s-a bazat pe aceeași credință populară. Însă a adăugat o noutate: ființa umană nu este numai pământ, ci are înlăuntrul său o scânteie specială de viață, care îi vine de la Dumnezeu, scânteie care îl deosebește pe om de toate celelalte viețuitoare și îl face sacru. Deci nu numai regele sau faraonul, ci chiar și omul obișnuit. Acest lucru a voit să-l spună autorul sacru atunci când a scris că Dumnezeu "a suflat în față". Începea să se schimbe concepția antropologică a epocii.

O imagine istorică

Imaginea unui Dumnezeu olar, îngenuncheat pe pământ în timp ce frământă lutul cu mâinile sale și suflă în fața unei păpuși, poate să ne pară puțin stranie. Totuși, pentru mentalitatea epocii, era un mare omagiu adus lui Dumnezeu. De fapt, între toate profesiile cunoscute în societatea timpului, cea mai nobilă, cea mai elevată și perfectă era aceea de olar. Impresiona a-l vedea pe om, cu un pic de lut fără valoare, pe care îl putea găsi oriunde, modelând obiecte prețioase, cum ar fi: oale, amfore rafinate și instrumente speciale, cu o mare pricepere.

Scriitorul iahvist, fără a pretinde să învețe din punct de vedere științific originea omului, a voit să explice ceva mai profund: fiecare persoană, oricine ar fi, este o operă directă și foarte specială a lui Dumnezeu; nu este un animal ca celelalte, ci o ființă superioară, misterioasă, sacră, imens de mare, pentru că Dumnezeu în persoană s-a preocupat să-l creeze. Imaginea unui Dumnezeu olar a rămas în Biblie ca una dintre cele mai eficace. De-a lungul secolelor, va reapărea de multe ori pentru a indica fragilitatea extremă a omului și dependența sa totală de Dumnezeu. Ca în celebra frază a lui Ieremia: "Ce este lutul în mâna olarului, aceea sunteți și voi în mâna mea, zice Domnul" (Ier 18,5).

Singurătatea omului

Mai apoi, apar în relatare alte amănunte curioase și foarte interesante. Se spune că Dumnezeu l-a pus pe om, pe care îl crease, într-o grădină minunată, plină de copaci, care îi ofereau umbră și roade gustoase (Gen 2,9). În acea grădină era din belșug apă, pentru că era irigată de un fluviu imens, cu patru mari brațe. Pentru cititorii vremii, a căror viață era trăită în pământuri pustii, unde era greu de găsit apă, o asemenea descriere trezea dorința și dădea o imagine perfectă a fericirii pe care voiau să o aibă. Însă, deodată, narațiunea se oprește. Ceva pare că nu a ieșit bine. Însuși Dumnezeu simte că nu este complet ceea ce a făcut: "Nu este bine ca omul să fie singur" (Gen 2,18). În pofida bogăției creației, creatura este singură și nu-și poate împlini viața Este învăluită de lux și de bunăstare, însă nu are pe nimeni cu care să intre în relație.

Tovarăși nepotriviți

Cartea Genezei
spune că, imediat, Dumnezeu caută să completeze lucrarea cu o nouă intervenție. Cu mare generozitate creează tot soiul de animale ale pământului și păsări ale cerului și le prezintă omului, pentru ca să le dea un nume și care să-i țină companie (Gen 2,19). Totuși, omul nu-și găsește între ele un tovarăș potrivit. Animalele nu sunt potrivite pentru el (Gen 2,20). Să fi omis Dumnezeu ceva?

După ce s-a gândit, a căutat să remedieze cu o intervenție definitivă: "Atunci, a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; și, dacă a adormit, a luat una dintre coastele lui și a umplut locul ei cu carne. Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie și a adus-o la Adam. Și a zis Adam: iată, acesta-i os din oasele mele și carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său" (Gen 2,21-23).

În sfârșit, Dumnezeu pare mulțumit. Poate să surâdă satisfăcut, rezultatul este bun. Omul și-a găsit completarea în prezența femeii.

Cele trei mesaje

Aceste scene naive și puerile, ce reprezintă un Dumnezeu care aparent greșește și nu reușește din prima încercare să-l completeze pe om, prezintă trei învățături profunde. Prima: singurătatea omului nu este bună; el nu a fost creat ca ființă autonomă, ci are nevoie de alții care să-l completeze; fără ei, același om "nu este ceva bun". Cu acel Adam ipotetic și solitar, scriitorul a voit să denunțe că prima și principala amărăciune a omului este lipsa de companie, o viață izolată, neîmpărtășită cu cineva.

A doua învățătură este cuprinsă în afirmația că, între animale, Adam "nu a găsit un ajutor care să-i semene". Cu aceasta, a voit să spună că animalele nu sunt la nivelul omului; nu au aceeași natură, deci nu era bine să se raporteze la ele ca și cum ar fi persoane. În felul acesta, cu multă finețe, autorul condamnă păcatul "bestialității", adică eventualele raporturi sexuale cu animale, care erau răspândite în acel timp în anumite ambiente din Orientul antic.

A treia învățătură ne spune că este bine pentru bărbat să-și lase tatăl și mama, sentimente solide și sta-bile în epoca aceea, pentru a se uni cu o femeie; pentru că acea misterioasă tendință pe care fiecare bărbat o simte față de ea vine de la Dumnezeu și acolo își află plinătatea sa. Este prima cântare a Bibliei făcută iubirii conjugale.

De ce să dea un nume animalelor?

Și scena în care trec prin fața lui Adam toate speciile de animale, în timp ce el le observă și le dă nume proprii, avea un sens profund pentru cititorii epocii. "A da un nume", în Biblie, înseamnă "a fi stăpânul cuiva". De fapt, în Orientul antic, numele nu este un simplu titlu, ci reprezintă însăși ființa lucrului. În-seamnă a cunoaște numele cuiva pentru a-l putea chema și echivalează cu a avea putere asupra lui.

Pentru aceasta, Biblia spune că, în timp ce Dumnezeu crea lumea în șase zile, dădea un nume fiecărui lucru: "zi", "noapte", "ceruri", "pământ". La fel, în familie, părinții puneau numele pentru copiii lor, ca semn de proprietate. Între cele zece porunci există una care dispune chiar "să nu spui numele lui Dum-nezeu în zadar", pentru a evita prezumția de a-l folosi pe Dumnezeu, de a-L domina. Și astăzi, evreii nu îndrăznesc să-l rostească, pentru a nu arăta supremație și putere asupra lui Dumnezeu. Prin urmare, a-l descrie pe Adam în timp ce dă un nume tuturor animalelor echivalează cu a spune că el este stăpânul lor, este superior lor: ele îi aparțin și sunt în slujba sa. Un mod de a spune că omul este rege: prin urmare, responsabil al creației.

De ce îl adoarme pe om ?

Un alt amănunt fascinant este somnul profund pe care Dumnezeu îl coboară asupra lui Adam înainte de a crea femeia. Mulți îl interpretează ca un fel de anestezie pregătitoare, de vreme ce Dumnezeu urmează să intervină în mod chirurgical pentru a extrage o coastă din Adam, și mai întâi vrea să-l facă insensibil. Însă autorul nostru înțelegea foarte puțin din medicină și ar fi o mare greșeală să-l imaginăm anticipând cu atâtea secole chirurgia modernă.

Mai curând, somnul lui Adam manifestă concepția autorului cu privire la acțiunea creatoare. A crea este secretul lui Dumnezeu. Numai Dumnezeu îl cunoaște și numai el știe să o facă. Omul nu poate să asiste. Pentru aceasta doarme, în timp ce Dumnezeu creează. Când se trezește, nu știe nimic din cele întâmplate. Nici femeia, abia creată, pentru că, atunci când își dă seama că există, deja a fost creată. Cu această scenă, autorul avertizează că acțiunea lui Dumnezeu în lume este invizibilă pentru ochii ome-nești. Numai cel care are credință poate s-o descopere. Nimeni nu-l poate contempla pe Dumnezeu care trece prin propria-i viață, dacă este adormit și nu se trezește la credință.

Eva și coasta

Momentul culminant al relatării și, într-un fel, centrul său, este constituit de formarea femeii din coasta lui Adam. Autorul nostru folosește o imagine foarte frumoasă, pentru a lăsa cititorilor o lecție importantă. Pentru a crea femeia, Dumnezeu nu ia un os din capul bărbatului, pentru că ea nu este destinată să comande în casă; dar nici nu-i dă viață folosind un os al piciorului, pentru că ea nu este chemată să fie sluga bărbatului.

Spunând că o creează dintr-o coastă a bărbatului, adică din toracele său, o pune la aceeași înălțime cu bărbatul, la același nivel, față în față cu el și cu aceeași demnitate. În acea epocă profund masculinistă, autorul a voit să exprime egalitatea absolută între cele două sexe. Indicând faptul că amândoi au aceeași origine (mâinile lui Dumnezeu) și că ea era un ajutor "asemenea lui", stabilește cel mai mare și autentic principiu feminist al istoriei. Această îndrăzneală, de a declara femeia asemenea cu bărbatul, probabil că i-a iritat enorm pe contemporanii săi și, fără îndoială, a fost o idee revoluționară pentru timpurile acelea.

De ce erau goi?

Relatarea se termină cu un ultim amănunt sugestiv: "Bărbatul și femeia lui erau amândoi goi și nu se rușinau" (Gen 2,25). Mai departe, atunci când va izbucni drama păcatului originar, despre Adam și Eva va spune: "Atunci, li s-au deschis ochii la amândoi și au cunoscut că erau goi" (Gen 3,7). Această referință a alimentat imaginația foarte multor cititori de-a lungul secolelor și i-a făcut să creadă că păcatul originar ar avea vreo referință la sex. În schimb, autorul voia să transmită un ultim mesaj citi-torilor săi, bazat pe experiența cotidiană. El vedea cum copiii mici umblau goi, fără să se rușineze. În schimb, ajungând la pubertate, își dădeau seama de goliciunea lor și se acopereau. De asemenea, perioada aceea coincidea cu vârsta în care toți își dau seama de bine și de rău și sunt responsabili de actele lor.

Autorul iahvist a voit să spună că fiecare persoană, intrând în vârsta adultă, este păcătoasă și, prin urmare, responsabilă de necazurile care există în societate. Nimeni nu se poate considera nevinovat în fața răului care îl înconjoară, nici nu poate să spună: "Eu nu știu". Pentru aceasta, toți simt rușine față de goliciunea lor. Poate că autorul a încercat să stabilească o legătură între condiția de păcătos a fiecărui om și fenomenul goliciunii simțit de toți (în afară de aceasta, goliciunea era frecventă în acea epocă, datorită tipului de tunică scurtă pe care o purtau bărbații). Această rușine trebuia să folosească drept amintire a păcatelor lor.

Un bărbat și o femeie

Așadar, relatarea despre Adam și Eva nu este istorică (ceea ce nu înseamnă a nega realitatea păcatului originar). De fapt, Biblia nu pretinde "cum" a fost originea bărbatului și a femeii, pentru că, pur și simplu, nu știa. Ceea ce pretinde să spună este "de unde" au apărut: din mâinile lui Dumnezeu. "Cum" a fost, trebuie să explice oamenii de știință. "De unde", o va spune Biblia. Și pe măsură ce trece timpul, oamenii de știință vor putea să schimbe răspunsurile lor cu privire la "cum" a apărut omul (dacă a existat dintotdeauna așa cum este astăzi, dacă a evoluat din ființe primitive, dacă primele sale elemente provin din alte galaxii etc).

În schimb, Biblia nu va schimba niciodată acel "de unde" al său: din mâinile lui Dumnezeu, care a condus tot acest proces. Pentru aceasta, nu trebuie să ne fie frică de faptul că apar noi explicații științifice. Biblia va menține întotdeauna neschimbat mesajul său: omul, creatură fragilă din țărână, este capodo-pera lui Dumnezeu. Fiecare om este sacru și irepetabil, pentru că are o "suflare" a lui Dumnezeu. El este regele și responsabilul creației. Și femeia este părtașă la aceeași măreție, ierarhie și demnitate. Un tratat de înaltă teologie nu ar fi explicat acest lucru mai bine decât această relatare infantilă.


* * *

Sumarul volumului 4 al seriei "Ce știm despre Biblie"


  • Au existat realmente Adam și Eva?
  • A existat un paradis pământesc la începutul lumii?
  • Turnul Babel: care este mesajul său?
  • A trăit Isaia 300 de ani?
  • În ce limbă vorbea Isus?
  • Când a avut loc ultima cină a lui Isus?
  • Isus a fost ofensat pe cruce de cei doi tâlhari?
  • Cum a murit Iuda?
  • Sfântul Paul era antifeminist?
  • Cine sunt cei patru cavaleri din Apocalips?
  • Isus va domni 1000 de ani pe pământ, la sfârșitul lumii?
  • Calvarul unui biblist sfânt

Mulțumim Editurii Sapientia care ne permite în 2007 să preluăm în fiecare număr un articol din cele 10 volume "Ce știm despre Biblie". Le puteți achiziționa de la librăriile catolice din țară, precum și prin librăria electronică Presa Bună.

traducere: pr. Mihai Pătrașcu
sursa: © Editura Sapientia

 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire