pregateste pagina pentru tiparire

































 

 Revista "Familia creștină" - 03/2007 

Pentru copii  

Istorioară: Șoricei de biserică
-

Sudoku sau Cubul Rubik al secolului XXICuprinsCele zece porunci povestite copiilor

 

Trecuse deja mult timp de când, în bisericuța satului, s-a stabilit o familie de șoricei. Și-au construit micile lor culcușuri în zidurile din spatele altarelor laterale și le-au căptușit cu hârtie roasă dintr-o carte de rugăciuni foarte veche pe care cineva o uitase în biserică. Șoriceii au târât cartea în spatele altarului, au rupt paginile una câte una și le-au împărțit între ei. Cu toate acestea, în locuințele lor era foarte frig, indiferent că era vară sau iarnă pentru că zidurile bisericii erau foarte groase și erau din piatră. Aceasta nu i-a speriat pe șoricei, care și-au văzut mai departe de viața lor. Sunt deja câteva generații de când familia lor și-au petrecut timpul acolo și nu se vedeau locuind în altă parte. Le făcea plăcere fumul tămâii sau al lumânărilor, erau încântați de sunetul orgii și de bătaia clopotelor. Toate acestea le dădeau un sentiment de siguranță.

În luna septembrie, oamenii din sat aduceau la parohie recolta de nuci pe care o depozitau în cămara parohiei. Șoriceii se bucurau de aceasta pentru că astfel aveau și posibilitatea de a strânge ceva pentru iarnă. Se urcau pe pervazul geamului de la sacristie, ieșeau pe o gaură în grădină, iar de acolo, pe un drum știut doar de ei, ajungeau în cămară de unde, timp de o săptămână cărau nuci în galeriile săpate de ei în zidurile bisericii. Cristinel însă, un șoricel tânăr, voia să plece. Lui îi plăcea foarte mult să stea în grădină. Soarele de toamnă era așa de călduț și blând, că n-ar mai fi vrut pentru nimic în lume să revină în găurile din zidul bisericii, dar mereu șoarecii mai în vârstă nu-i dădeau voie. "Ți se pare plăcut afară, i-au zis ei, dar să știi că nu e așa! Afară sunt pisici și multe alte animale periculoase care te-ar putea mânca într-o clipă. Și apoi, în timpul iernii se face foarte frig afară, mai frig decât în biserică. Nu te mai gândi la plecare!" Cristinel a meditat foarte mult la aceste cuvinte și poate că aveau dreptate, își spunea el, dar de când a început să-i placă în grădină, nu mai avea pace deloc. Aproape în fiecare seară visa că se afla în locuri unde se găsea multă mâncare, mult mai gustoasă decât obișnuitele nuci, locuri în care era cald și nu exista nici un dușman. Erau așa de reale visele sale, că existența acelor locuri devenise pentru el un fapt ca și sigur.

Dar unde se aflau? Iată problema care îl frământa cel mai mult pe Cristinel. Și apoi cum să ajungă acolo. A încercat să vorbească despre toate astea cu Ionuț, un alt șoricel de vârsta sa. L-a aflat pe marginea aghiazmatarului, balansându-și picioarele în gol. "E un frig strașnic, nu-i așa Cristinel?" i-a spus Ionuț, salutându-l. "Hai să mergem la lumânarea de la tabernacol, i-a propus Cristinel, să ne încălzim puțintel". "O idee foarte bună", și au plecat amândoi către altarul cel mare. După-amiaza nu venea nimeni prin biserică, iar șoriceii știau aceasta, de aceea se plimbau fără nici o grijă. Lumânarea se afla undeva sus, lângă tabernacol, dar cei doi șoricei, cu multă dibăcie, s-au cățărat până acolo, și odată ajunși, s-au lipit de plasticul roșu al lumânării, bucurându-se de căldura emanată de ea. Preț de câteva momente, cei doi șoricei au păstrat tăcere. Apoi, Cristinel îi zise prietenului său: "Ionuț, te-ai gândit vreodată să pleci de aici?" "Da, desigur, a spus acesta. Dar gândurile astea nu sunt decât niște simple amăgiri, crede-mă! Aici în biserică este locul cel mai frumos. Eu n-aș pleca niciodată, pentru că de fapt nimeni nu știe cum este afară". Cristinel nu a mai spus nimic, pentru că el deja își făcuse planurile sale. Lui nu-i era frică de nici un pericol și era hotărât să plece.

Duminica următoare, către sfârșitul Liturghiei, Cristinel s-a îndepărtat de ceilalți șoricei și s-a ascuns printre bănci în așteptarea unui moment potrivit, care nu s-a lăsat așteptat. La un moment dat, oamenii s-au ridicat brusc în picioare. Toți erau atenți la preot, iar Cristinel, strecurându-se printre ei, a văzut o doamnă care avea poșeta lângă locul pe care ședea. Șoricelul ochi poșeta care era întredeschisă și reuși să se strecoare înăuntrul ei, sub un șervețel parfumat. Totul se desfășură așa cum plănuise. Către sfârșitul Liturghiei, doamna și-a pus cartea de rugăciuni în poșetă, a închis-o și a plecat către casă. Acasă, a pus poșeta pe un scăunel din bucătărie, și-a luat rozariul și cartea de rugăciuni și s-a dus să se schimbe de haine în camera de alături. După ce s-a asigurat că este în siguranță, Cristinel ieși din poșetă și aruncă o privire împrejur. Primul lucru care l-a impresionat plăcut a fost căldura din cameră, care îl învălui ca o haină invizibilă. Pentru prima dată în viața sa a văzut un calorifer. S-a strecurat printre zăbrelele elegante care îl mascau și ajungând lângă el adormi deîndată.

O săptămână întreagă a petrecut Cristinel după calorifer. Noaptea, când toți membrii familiei dormeau, ieșea în bucătărie și începea să ronțăie pâine, brânză și tot ce întâlnea bun de mâncat. Dar în felul acesta însă, doamna și-a dat seama de prezența șoricelului. "Cu siguranță că mâncarea a fost roasă de un șoarece", și-a spus ea. Prin urmare s-a hotărât să aducă o pisică în casă, o pisică ce se numea Miki. Ea s-a pus deîndată pe treabă, astfel încât șoricelul nu mai reușea să iasă deloc pentru a mânca. Nemaiputând răbda, într-o zi Cristinel a ieșit din nou prin bucătărie, crezând că pisica era afară. S-a înșelat. Miki se afla la pândă și cum îl văzu, sări asupra lui ca să-l prindă. Nu i-a trebuit să alerge prea mult, că l-a și prins pe Cristinel. Acesta se zbătea, dar ghearele lui Miki îl țineau cu strășnicie. Apăru și stăpâna casei, care văzând că pisica voia să mănânce șoricelul în bucătărie, a alungat-o. "Câț afară!" a zis ea furioasă. Profitând de un moment de neatenție din partea lui Miki, Cristinel se eliberă de ghearele ei și fugi cât îl ținea puterile afară, se strecură prin iarba înaltă și deasă și ieși în drum, unde începu din nou să fugă.

Din acea clipă, pentru Cristinel au început zile grele. Întâlni un grup de șoareci de câmp care l-au tratat foarte rău, era cât pe ce să fie prins într-o capcană, să fie călcat de mașini, iar despre pisici, ce să mai spunem, le întâlnea aproape peste tot. Nu mai avea nici un loc în care să se poată încălzi, dar descoperise în schimb un lan de grâu. Ce ospăț a tras! A făcut o burtă mare de tot și era, în sfârșit, ceva mai mulțumit. Lângă lan se afla un hambar mare, iar înăuntru erau movile mari de grâu. Bucuros, Cristinel și-a făcut un culcuș folosindu-se de niște cârpe vechi pe care le găsise acolo și a început să ducă o viață așa cum o visase: dormea și mânca. Din păcate însă, nu era nimeni în acel hambar, nici oameni, nici măcar pisici. Nici o vietate.

De acum venise decembrie și începu să ningă. Cristinel ieși din culcușul său ca să privească fulgii de pe pervazul ferestrei. Ajungând acolo, simți deodată cum inima îi bate cu putere: printre fulgii de nea, departe, departe, se vedea turnul bisericii. "Oare ce mai fac prietenii mei", se întrebă Cristinel? "Își mai amintesc ei de mine? Poate că deja cred că am murit!" Și pe măsură ce se tot gândea la cei pe care i-a părăsit, se simțea din ce în ce mai singur. Se coborî de pe pervaz și merse la culcușul său. Închise ochii, dar somnul nu voia să vină: "La ce-mi servește o viață plină de plăceri dacă sunt singur? Acum am tot ce-mi doresc, hrană din belșug, un loc sigur și un culcuș cald. Ar fi trebuit să fiu fericit și bucuros. Dar toate acestea nu au valoare dacă sunt singur. Ce n-aș da eu acum doar ca să fie aici cu mine Ionuț și toți ceilalți!" Încercă să ronțăie câteva boabe de grâu ca să-i treacă dorul, dar parcă nu mai aveau acel gust plăcut de mai-nainte. "De fapt sunt un prizonier, începu să se gândească el. Un prizonier într-un paradis. Cea mai bună mâncare și cel mai cald culcuș nu folosesc la nimic dacă nu ai prieteni. Acum încep să înțeleg, în sfârșit!"

Clopotele începură să bată, Cristinel urcă repede la geam, își lipi botișorul de el și privi fix turnul bisericii. Brusc, luă o decizie aproape imposibil de realizat: trebuia să ajungă la biserică cu orice preț. Se îndreptă cu repeziciune către gaura prin care intrase, dar aici avu o surpriză neplăcută: era astupată toată de gheață, iată de ce nici un șoarece nu mai reuși să intre în hambar. Dar nu s-a descurajat. A început să roadă din lemnul porții. Au trecut mai multe zile până a reușit să facă o găurică îndeajuns de mare ca să se strecoare prin ea. Era seară. Vântul bătea cu putere, iar fulgii aproape că-l loveau, așa de puternic era vântul. Gingiile îi sângerau de la lemnul pe care l-a ros, dar asta nu mai avea nici o importanță. Nici pisicile și nici un alt animal nu-l mai speriau. Se avântă pe drumul ce ducea spre casa doamnei care l-a dus în poșeta ei. Mai era jumătate de oră până la miezul nopții și trebuia cu orice preț să intre în casă, altfel risca să moară înghețat afară. Cei din casă se pregăteau să meargă la Liturghia din Noaptea de Crăciun. Odată ajuns în casă, datorită căldurii ce îl învălui, Cristinel simți cum începea să-și recapete puterile.

Poșeta doamnei se afla pe scăunelul din bucătărie și era întredeschisă. Fără să mai stea pe gânduri, Cristinel se strecură imediat înăuntru și începu să aștepte. Tocmai la timp, pentru că în acel moment intră femeia în bucătărie. Închise poșta, o luă în mână, și cu pași grăbiți, plecă spre biserică. Curând, Cristinel auzi un murmur de voci și niște sunete care îi păreau cunoscute. Doamna deschise poșeta, își luă obișnuita carte de rugăciuni și, ca de obicei, lăsă poșeta întredeschisă. Cât ai clipi din ochi, Cristinel o zbughi afară din poșetă. Ce amintiri îi reveneau în minte! Câte mirosuri cunoscute îi izbeau botișorul! Iar sunetele acelea care îi erau cunoscute nu erau altceva decât sunetele orgii, care intona măreț un cântec de Crăciun. Lumea era atentă la altar, ca de obicei. Micuțul șoricel fugi printre picioarele lor până la primul rând de bănci, iar de acolo, cu un salt spectaculos, ajunse în spatele altarului lateral. De acolo, un pas îl mai despărțea de casa sa. Toată familia sa se afla acolo. "Cristinel!" strigară într-un glas toți șoriceii. În biserică, orga intona mai departe frumoasele cântece de Crăciun și toți erau fericiți, chiar și șoriceii.

Dragi copii, dragă ascultătorule, nu-i așa că de multe ori, venind la biserică, ți s-a părut oarecum plictisitor și ai fi vrut să mergi în altă parte, așa cum și-a dorit și Cristinel la început. Și tu ai visat la un loc cu mult mai frumos decât cel din biserică. Sunt sigur de aceasta și pentru faptul că, în special vara, mulți dintre cei care vin la biserică preferă să rămână afară discutând probabil de ceea ce ar urma să facă, pentru că la Liturghie li se pare prea plictisitor. Și așa, sărbătoare după sărbătoare, duminică după duminică, în mintea ta apare un plan: cum să scapi de Liturghie. Și ai reușit probabil să-ți păcălești părinții sau pe cei din familie și ai mers în altă parte: la un chioșc, la o cofetărie, la un film sau la un fotbal. Poate că ți-ai dat seama, sau poate că încă nu, dar ceva începe să lipsească în viața ta, exact cum începuse să simtă și Cristinel când se afla în acel hambar plin cu grâu: avea de toate, dar se simțea singur; mai mult, se simțea prizonierul propriilor plăceri. Puțin câte puțin și tu te vei simți singur, chiar dacă atâția prieteni te înconjoară, ba chiar te vei simți prizonierul propriilor plăceri pe care le-ai căutat, dar care nu-ți aduc fericirea adevărată. Și atunci cine-ți lipsește? Familia ta cea mare: Biserica! Îți lipsesc părinții din această familie, adică Tatăl tău ceresc. Chiar dacă uneori te simți plictisit, crede-mă, acesta este locul cel mai frumos din lume, singurul loc în care poți fi fericit cu adevărat: în mijlocul familiei tale, Biserica, unde rugăciunile se aștern lin pe altarul lui Cristos ca fulgii pe zăpadă, iar cântecele alină singurătatea, un loc unde chiar și șoriceii pot fi fericiți!

Și Biblia ne povestește despre astfel de oameni care, plecând de la casa lor și căutând fericirea în altă parte, au ajuns în cele din urmă cei mai nefericiți:

Apoi le-a spus: "Un om avea doi fii. Cel mai tânăr dintre ei i-a spus tatălui: «Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine». Iar el le-a împărțit averea. Și nu după multe zile fiul cel mai tânăr și-a adunat toate și a plecat de acasă într-o țară îndepărtată. Acolo și-a risipit averea într-o viață de desfrâu. După ce a cheltuit toate, a venit o mare foamete în țara aceea, iar el a început să ducă lipsă. Atunci s-a dus și s-a aciuat la unul dintre cetățenii acelei țări care l-a trimis la câmp să păzească porcii. Și ar fi dorit să se sature cu roșcovele pe care le mâncau porcii, dar nimeni nu-i dădea. Atunci, venindu-și în fire, a spus: «Câți zilieri ai tatălui meu au pâine din belșug, iar eu mor aici de foame! Mă voi ridica, mă voi duce la tatăl meu și-i voi spune: «Tată, am păcătuit împotriva cerului și înaintea ta; nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău. Ia-mă ca pe un zilier al tău». Într-adevăr s-a ridicat și a mers la tatăl său.

Pe când era încă departe, tatăl l-a văzut, i s-a făcut milă și, alergând, l-a îmbrățișat și l-a sărutat. Atunci fiul i-a spus: «Tată, am păcătuit împotriva cerului și înaintea ta; nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău». Însă tatăl a spus către servitorii săi: «Aduceți repede haina cea mai bună și îmbrăcați-l! Dați-i un inel în deget și încălțăminte în picioare. Aduceți vițelul cel îngrășat și tăiați-l: să mâncăm și să ne bucurăm, căci acest fiu al meu era mort și a revenit la viață, era pierdut și a fost găsit». Și au început să sărbătorească.

traducere: pr. Ciprian Tiba
sursa: © Pastoratie.ro

 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire