pregateste pagina pentru tiparire

































 

 Revista "Familia creștină" - 03/2007 

Familie  

Comunicarea în familie
psiholog Cristian Șerban

Bărbații sunt de pe Marte, femeile sunt de pe VenusCuprinsDileme...

 

Nu știu cât de multă importanță acordăm fiecare din noi comunicării, nu știu dacă subiectul propus pentru această temă pare sau nu simplu și deja cunoscut, în schimb merită să încercăm împreună o reflecție asupra acestui proces, în speranța că acest lucru ne va ajuta să îmbunătățim comunicarea cu ceilalți și, de ce nu, cu noi înșine.

Mă întrebam unde ar trebui să caut "rădăcinile" comunicării și în minte mi-a apărut imaginea albinelor care folosesc un cod foarte ingenios al mișcărilor pe care le descriu în zbor pentru a comunica între ele informații despre direcția, distanța și natura hranei. Aceasta înseamnă că, în absența comunicării, albinelor le-ar fi foarte greu, poate chiar imposibil, să-și satisfacă nevoia de hrană. Rămânând în continuare în lumea necuvântătoarelor, ne putem imagina rolul pe care îl joacă procesul comunicării în satisfacerea nevoii de securitate (spre exemplu, rolul semnalelor de avertizare atunci când se apropie un pericol).

Dar ce rol are comunicarea pentru noi, oamenii? Se știe că nevoile ființei umane sunt complexe. Abraham Maslow vorbea despre nevoi fiziologice, nevoia de securitate, nevoia de afiliere (apartenență, acceptare, afecțiune), nevoia de stimă și statut, nevoia de autorealizare. Într-o anumită măsură acestea au o bază comună cu cele ale animalelor, dar se diferențiază net prin modelarea lor culturală.

Ar fi interesant în acest moment să ne oprim puțin și să căutăm răspunsuri la câteva întrebări:
- Cum anume comunic eu celor din jur nevoia mea de apartenență sau de acceptare ori de afecțiune?
- Cum folosesc comunicarea pentru a-l ajuta pe cel de lângă mine să-și satisfacă aceste nevoi?

Aceste întrebări ne vor conduce spre o altă temă de discuție: care sunt formele comunicării? O clasificare simplă ne va ajuta să distingem comunicarea verbală de cea nonverbală. Pe cale verbală reușim să comunicăm ideile, să denumim emoțiile și sentimentele, în vreme ce comunicarea nonverbală îmbogățește capacitatea noastră de expresie prin mimică, gesturi, postură, distanță și contact fizic.

Este firesc să ne întrebăm:
- Ce comunicăm cu mai multă ușurință, ideile sau emoțiile?
- Dacă în școală învățăm în mod special să comunicăm idei, cine ne învață să comunicăm emoții și sentimente?

Viața în societate înseamnă și comunicare. De aceea noi exersăm comunicarea în fiecare zi, alternând de fiecare dată cele două roluri: cel de "emițător" și cel de "receptor". Am fi tentați să credem că situația de comunicare e similară cu cea a două vase comunicante în care se transmite pur și simplu o cantitate (de informație) dintr-o parte în alta. În realitate însă, constatăm că există o diferență mare între ce dorește "emițătorul" să comunice și ce primește "receptorul". Din cauza dificultății de a exprima gândurile în cuvinte, ce spune "emițătorul" va fi mai puțin decât ce dorește el să spună. Apoi, din cauza "zgomotelor" contextului în care are loc comunicarea, ceea ce aude "receptorul" va fi mai puțin decât a fost emis și, continuând, ce va înțelege va fi mai puțin decât ce a auzit, ce va reține mai puțin decât ce a înțeles, iar ceea ce va accepta, mai puțin decât ce a reținut.

Ținând cont de existența unor "pierderi" semnificative în transmiterea mesajelor, apare firească preocuparea de a îmbunătăți comunicarea. Cu alte cuvinte, ce putem face pentru a comunica mai eficient? În calitate de "emițători", va fi important să ne clarificăm în privința ideilor pe care dorim să le comunicăm, a emoțiilor pe care dorim să le exprimăm, a felului în care ne utilizăm corpul pentru a comunica ideile și emoțiile dar și a modalității prin care putem afla dacă celălalt a recepționat bine mesajul transmis (obținerea feed-back-ului).

Ca "receptori", vom exersa așa-numita "ascultare activă", adică îl vom ajuta pe celălalt să observe că suntem atenți la ceea ce comunică (îl privesc, îmi îndrept corpul spre el, mă apropii, înclin ușor capul în semn de aprobare, îi comunic ce am înțeles din ce mi-a spus, cer precizări dacă este necesar sau repet mesajul său dar cu alte cuvinte).

La fel de important este să descoperim care sunt "barierele comunicării". Odată descoperite, vom fi liberi să alegem dacă le vom mai folosi ori nu. Iată câteva exemple:
- Amenințările (produc teamă, supunere, resentiment, ostilitate): "Fă așa, dacă nu..."
- A da ordine (folosirea puterii asupra altuia): "Nu mai întreba de ce, fă-o fiindcă așa spun eu!"
- Critica (descurajează inițiativa): "Nu muncești destul."
- Insulta: "Numai un idiot ar spune asta."
- Etichetarea: "Ești un leneș."
- Interogarea: "Ce-ai făcut de la 10 la 12? Cât timp ți-a luat să termini ce aveai de făcut? Ce-ai făcut după? Unde ai fost?"
- Lauda în scopul manipulării: "Dar ție îți iese așa de bine! Nu vrei să-l faci și pe al meu?"
- Sfat necerut (când persoana nu vrea altceva decât să fie ascultată): "De ce nu faci așa?"
- Schimbarea subiectului: "Lasă c-o să-ți treacă... Să-ți povestesc ce film am văzut aseară."
- Punerea în prim-plan a propriei persoane: "Să mă fi văzut pe mine când mi s-a întâmplat..."
- Refuzul de a accepta problema: "Nu avem ce discuta. Eu nu văd nici o problemă aici."
- Încurajarea prin negarea existenței problemei: "Nu fi nervos." "Nu te teme, va merge." "Vei fi bine."

În calitate de părinți și/sau de educatori, vom constata că avem o mare putere dar și o mare responsabilitate oferită de... cuvânt. Ceea ce aude un copil despre sine din partea unui părinte sau a unui educator va determina un efect de predicție care se autoîmplinește. El va ajunge să fie ceea ce spun și cred părinții lui că este ("fără minte", "un mincinos", "un leneș" etc.). Deși intențiile părinților sunt bune (să prevină un eveniment negativ sau înrăutățirea unei situații), prin mesajele lor ei pot determina efecte contrarii. Câteva exemple:
- "Și ce dacă am spart geamul; oricum mama și tata mi-au spus că nu sunt bun de nimic."
- "Ești ca unchiul Ion." (care e la pușcărie)
- "Ai înnebunit sau ce ai?"
- "Ce leneș ești."
- "Ești un egoist."
- "Nu mă mai bate la cap!"
- "Ești neîndemânatic."
- "Habar nu ai pe ce lume trăiești."
- "Nu ții cont de nimic."
- "Întârzii întotdeauna."
- "N-ai minte nici cât o ceapă degerată."
- "Dă-mi lucrul înapoi, obrăznicătură."
- "Ești ca taică-tău! De ce nu ești bun cu fratele tău mai mic?"
- "E foarte timidă, nu știu ce se va face mai târziu."
- "Nu prea îi merge mintea la școală, dar la prostii nu-l întrece nimeni!"
- "Mă înnebunești. Mă doare capul din cauza ta. Vrei să mor?"
- "Uite ce-i faci mamei tale."
- "Mai bine nu te nășteai."

Să ne imaginăm aceiași părinți dar care cântăresc greutatea cuvintelor înainte de a le rosti. Ar putea spune:
- "Știu că ești deștept și că vei face față la matematică dacă te va ajuta cineva."
- "Corpul tău se reface repede după boală. Odihnește-te puțin și te vei face repede bine."
- "Ai foarte multă energie. Te rog las-o mai încet pentru că eu obosesc mai repede."
- "Ai fost foarte grijuliu cu copilașii aceia. Chiar te-au plăcut."
- "Băiete, ai multă imaginație. Îmi place ce ai făcut."
- "Cânți extraordinar. Ai o voce deosebită."
- "Îmi place cum ai făcut asta."
- "Te-ai comportat ca un copil mare."
- "Chiar dacă ai greșit, ai învățat ceva din asta."
- "Tu ești un copil bun, dar acum ai făcut ceva rău. Acum sunt supărat."
- "Am încredere că tu o să-ți respecți promisiunea."
- "Pentru că ai greșit trebuie să plătești. Dar asta nu înseamnă că nu te iubesc."
- "Faptul că ai mințit mă face să am îndoieli în legătură cu ce-mi spui tu, dar eu aș vrea să am încredere în tine."
- "Îți cer ajutorul pentru că știi să faci asta foarte bine."

Este evident că aceste expresii transformă comunicarea într-un excelent instrument pe care îl putem folosi în educarea copiilor, ajutându-i pe aceștia să se simtă iubiți și acceptați.

Cum altfel am putea încheia încercarea noastră de abordare a unei teme atât de vaste și de generoase decât prin intermediul unei metafore. Anthony De Mello a reușit să surprindă "greutatea" cuvântului într-o poveste simplă dar plină de tâlc:

Povestea vulturului

Un bărbat a găsit într-o zi un ou de vultur. L-a luat și l-a pus în cuibul unei găini din ograda sa. Odată cu puii de găină a ieșit și puiul de vultur, iar acesta a crescut împreună cu ei.

Toată viața lui, vulturul a făcut ceea ce făceau și găinile de curte, scurmând pământul după viermi și insecte, gândindu-se că și el e găină... Într-o zi, văzând o pasăre pe cer, a început să dea din aripi și chiar a reușit să zboare câțiva metri în aer. Când au văzut aceasta, păsările din curte au început să râdă spunându-i că degeaba încearcă să imite zborul păsărilor... oricum nu va reuși pentru că nu este altceva decât o găină... iar găinile nu zboară.

Anii au trecut si vulturul a îmbătrânit. Într-o zi a văzut o pasăre mare și impunătoare deasupra lui, pe cer. Ea zbura cu măiestrie în bătaia vântului, dând cu forță din aripile sale puternice și aurii. Bătrânul vultur s-a uitat în sus cu teamă dar și cu respect. "Cine e această pasăre?" a întrebat.

"Acesta e vulturul, regele păsărilor", au răspuns păsările de curte. "El aparține cerului. Noi aparținem pământului pentru că suntem găini". Astfel, vulturul a trăit și a murit ca o găină, pentru că asta i s-a spus că este.

sursa: © Pastoratie.ro

 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire