pregateste pagina pentru tiparire

































 

 Revista "Familia creștină" - 02/2007 

Pentru copii  

Istorioară: Sfera magică
-

Geni - cât de multe știm despre familia noastră?Cuprins"Degetul pe rană"

 

Într-un mic sătuc, cățărat pe un vârf de munte, trăiau câțiva oameni simpli și fericiți. Copiii lor se jucau în curți umbrite de pomi mari și frumoși, sau alergau pe ulițele satului. Cei mai în vârstă munceau cântând sau flecăreau glumind între ei. Pe vârful unei stânci din apropierea satului își făcuse cuib o barză. În fiecare an ea revenea la cuibul său, iar oamenii se bucurau de vederea ei: "Aduce noroc!", își spuneau unul către altul. Într-un bordei din apropierea satului locuia un păstoraș, Cristinel, împreună cu părinții și bunica sa. În fiecare dimineață, el se scula foarte devreme și pleca cu turma de oi pe colinele mângâiate de vânt și de razele soarelui pentru a căuta pășuni cât mai bogate. Deseori, în timp ce urca încetișor coastele munților, scotea un fluieraș de la brâu și începea să cânte. Natura întreagă încremenea ca fermecată la auzul cântecului. Păsărelele se opreau din ciripitul lor, ascultau preț de o clipă cântul tânărului păstoraș, apoi încercau să-l acompanieze cu trilul lor. Chiar și oile păreau mai vesele de sunetele frumoase ale fluierașului. În fiecare seară, scăldat în lumina apusului de soare, Cristinel se întorcea vesel acasă, fericit de ziua frumoasă care a trecut și bucuros că nu s-a apropiat nici o primejdie de turma sa. Trecând prin sat, își saluta prietenii fluturând pălăria sau cu un zâmbet larg. După ce se asigura că turma se afla în siguranță în țarc, intra în casă și lua cina împreună cu părinții și bunica sa. După masă, bunica avea obiceiul de a-i povesti lui Cristinel istorioare despre păduri imense cu multe animale și păsări frumoase. Ochii păstorașului se închideau încetișor până când, cucerit de oboseală, de glasul dulce și blând al bunicii, de căldura moleșitoare a sobei, cădea într-un somn profund, visând păduri mari cu păsări minunate, cu ape cristaline și că el zbura liber printre păsările cerului.

Într-o zi, pe când se afla cu oile pe munte, Cristinel observă o lumină stranie în spatele unui tufiș mare. Se îndreptă de îndată spre acel loc, dădu ramurile deoparte și ochii lui se deschiseră mari de mirare. În mijlocul tufișului se afla o sferă mare de cristal, ca o minge de fotbal, din care țâșnea o lumină albastră. Cu suflarea ținută și cu multă emoție, păstorașul o luă în mâinile sale și o privi îndelung. "Oare ce-o fi?", se întreba el uimit de frumusețea ei misterioasă. Deodată auzi un glas în mintea sa: "Spune o dorință! Indiferent care va fi dorința ta, ea îți va fi împlinită!" Lui Cristinel parcă nu-i venea să creadă. Privi împrejurul său, dar nu văzu pe nimeni. Se așeză pe trunchiul unui copac căzut, puse sfera de cristal pe iarbă și începu să se gândească. "Oare ce să-mi doresc? Trebuie să-mi doresc ceva care să fie cu adevărat prețios, se gândi el. Oare să-mi doresc să învăț să zbor? Oare să-mi doresc bogății? O să mă mai gândesc până mâine, poate voi găsi ceva demn de a fi dorit". Puse sfera de cristal în trăistuța sa, adună turma, căci ziua se apropia de sfârșit și se îndreptă spre casă, hotărându-se să nu spună nimănui despre descoperirea sa. Zilele treceau, dar Cristinel nu reușea să se hotărască ce și-ar putea dori mai mult și mai mult. Nimic, pur și simplu nimic nu i se părea așa de important, de necesar sau demn de a fi dorit, iar zilele treceau în continuare, fără ca să reușească să-și pună o dorință. De fiecare dată când mergea cu turma de oi, scotea sfera din traistă și auzea aceeași voce care îl îndemna să-și pună o dorință. Cristinel zâmbea, dar nu știa ce să spună; se simțea însă fericit. În fiecare seară, poveștile bunicii îl fermecau într-un somn plin de vise fantastice, părinții și prietenii erau mereu cu el, iar el se simțea tot mai fericit.

Locuitorii satului au început să se mire. De câtva timp încoace părea să fie tot mai fericit, mai ales când era singur. "Parcă acum cântă mai frumos din fluier", spuneau unii dintre prietenii lui. Curiozitatea i-a împins pe vecinii lui Cristinel să-l supravegheze zi și noapte, mai ales că era vară și de multe ori păstorașul își petrecea noaptea dormind sub cerul liber alături de turma sa. Un copil se luă într-o zi după Cristinel să vadă ce face, fără ca el să-și dea seama. Către seară acesta se ascunse într-un tufiș. Apoi îl văzu pe păstoraș cum scoase sfera de cristal din traistă și o privea. Mult s-a mirat și copilul când a văzut-o, iar când s-a ivit momentul potrivit, s-a furișat aproape de traista lui Cristinel care tocmai adormise și i-a furat-o. Îndată alergă cu ea în brațele sale către sat ca să le arate și sătenilor ce ascundea păstorașul. Aceștia se adunară îndată în jurul copilului și priveau curioși acea sferă. Unul dintre ei auzi un glas care îl îndemnă: "Spune o dorință!" "Vreau un sac plin cu aur", a zis acesta fără să se lase așteptat. Cât ai clipi din ochi, lângă el apăru un sac plin cu aur. Ceilalți nu puteau să creadă ceea ce vedeau cu ochii lor. Apoi un altul își dori un castel plin cu pietre prețioase. I se îndeplini numaidecât dorința. Altul își dori o vilă mare cu multe piscine, un altul o mașină de concurs, un altul computere performante. În scurt timp micuțul sat se transformă într-un orășel plin cu castele și case moderne, circulat de mașinile cele mai moderne și survolat de avioane foarte puternice. Dar pentru că nimeni nu și-a dorit vreun parc cu flori sau grădină lângă casa sa, în acel orășel s-a ajuns ca să nu se mai poată întâlni nici o porțiune de pământ cu iarbă, flori sau copaci. Totul era din piatră, asfalt și pietre prețioase. Totuși, nimănui nu-i păsa de lucrul acesta, pentru că toți erau ocupați să-și numere bogățiile și să-i invidieze pe ceilalți. Cel care avea mulți bani de aur îl invidia pe cel care avea multe pietre prețioase, cel care avea multe bijuterii îl invidia pe cel care avea castele. Când barza reveni la cuibul ei se sperie: acesta nu mai era nicăieri. Nici măcar stânca pe care își construise cuibul nu se mai vedea, iar locuitorii nici nu o băgară în seamă. Nici unul nu i-a spus: "Bine ai revenit printre noi!"

Lumea devenise rea. Oamenii nu mai vorbeau între ei, și pentru că nu mai existau grădini sau parcuri cu arbori, copiii nu mai aveau unde să se joace. Astfel, ei au devenit triști și certăreți. Doar Cristinel și familia sa au rămas fericiți. Din cauza aceasta, unii invidioși au început să se întrebe: oare ce și-o fi dorit păstorașul că este așa de fericit, mereu prietenos și glumeț? Cristinel nu mai intra prin satul care devenise un orășel. Acolo nimeni nu mai voia să fie prieten. Toți preferau să stea în castelele lor să numere banii. La sfârșitul fiecărei zile, cântecul fluierașului însă le aducea mereu aminte sătenilor că cineva este fericit, chiar dacă nu are bogățiile lor, iar aceasta a început să le frământe inima. Primii care s-au hotărât să facă ceva au fost copiii. Aceștia au înapoiat sfera magică păstorașului spunându-i că din cauza ei nu se mai putea trăi în satul acela: "În vechiul nostru sătuc aveai unde să te joci!" "Avem case noi și nu ne lipsește nimic, dar de ce nu suntem fericiți?", s-au plâns unii dintre părinți care-și urmară copiii la Cristinel. "Tu ce dorință ți-ai pus de ești așa de fericit?", l-au întrebat sătenii curioși. "Eu nu mi-am pus nici o dorință, dar aș putea să-mi doresc să fie totul ca la început când eram fericiți". "Te rugăm, puneți această dorință", au spus toți într-un singur glas. Cristinel luă sfera de cristal în mâinile sale și începu să o privească. "Puneți o dorință!", auzi din nou păstorașul în mintea sa. "Îmi doresc ca totul să fie ca la început, când toți eram fericiți".

Castelele, casele moderne, mașinile și avioanele dispărură de îndată. Casele de altă dată reapărură împreună cu ulițele satului și grădinile pline de verdeață. Copacii își legănau din nou coroanele deasupra caselor și curților. Pe vârful stânci din apropierea satului, barza își deschise triumfătoare aripile și apoi se așeză în cuibul ei. În fiecare seară cântul melodios al păstorașului Cristinel îi făcea pe oameni să viseze că zboară liberi printre păsările cerului.

Sfera de cristal, dragi ascultători, este un simbol al dorințelor omului, la fel ca bagheta magică, zâna sau inelul fermecat. Este unul dintre acele vise care se ascund în mintea fiecărui om. Dar oare ce să-ți dorești? Pentru oamenii din acel sat de munte răspunsul era simplu: palate, bogății, lucruri de preț. Cristinel însă nu s-a grăbit să ia o hotărâre, ci a început să se gândească. Nimic, absolut nimic nu i se părea așa de prețios, de important sau necesar ca să ți-l dorești. Cristinel nu știe să spună o dorință pentru că el deja este fericit, și tocmai pentru că era așa de simplu și nesemnificativ în ochii celorlalți, a înțeles că fericirea nu se află în lucrurile materiale, cum credeau sătenii. Cântecul din fluier al tânărului păstoraș a fost acela care i-a făcut pe oameni să înțeleagă ce este mai important: o viață dusă în armonie cu aproapele, prietenia sinceră, sprijinul reciproc, buna înțelegere, bunătatea, bunăvoința, pacea, fidelitatea, cumpătarea. Ciudat, nici unul dintre săteni nu și-a dorit acestea! Ei nu și-au dat seama că erau deja fericiți, nu știau să o recunoască în viața lor. În lumea de astăzi cel care vorbește despre suflet și despre viața spirituală se aseamănă păstorașului Cristinel care cânta din fluier. Un astfel de om le aduce aminte celorlalți despre valori și virtuți uitate sau pierdute, care îi ajută să regăsească fericirea în viața lor.

Să ne aducem aminte că și Biblia ne vorbește despre o comoară, care nu este alta decât împărăția Cerurilor: "Împărăția cerurilor este asemenea comorii ascunse într-un ogor, pe care un om, găsind-o, o ascunde și, plin de bucurie, merge și vinde tot ce are și cumpără ogorul acela. La fel, împărăția cerurilor este asemenea unui negustor care caută perle frumoase. Când găsește o perlă de mare valoare, merge, vinde tot ce are și o cumpără" (Matei 13,44-46). Iar sfântul Petru, în prima sa scrisoare, ne vorbește despre o piatră pe care oamenii au disprețuit-o, dar pe care Dumnezeu a ales-o ca pe o piatră prețioasă, și anume despre Cristos: "Apropiați-vă de el, piatra cea vie, aruncată de oameni, dar aleasă și prețuită de Dumnezeu. Și voi, ca niște pietre vii, sunteți zidiți într-o casă spirituală pentru o preoție sfântă ca să aduceți jertfe spirituale plăcute lui Dumnezeu prin Isus Cristos. Căci este scris în Scriptură: Iată, pun în Sion o piatră unghiulară, aleasă și prețioasă și cine crede în ea nu va fi înșelat. Așadar, cinste vouă care credeți, dar celor care nu cred: piatra pe care au aruncat-o constructorii aceasta a devenit piatra unghiulară și: piatră de poticnire și stâncă a căderii" (1Petru 2,4-8).

Oare inima noastră ce dorește? O sferă de cristal care să ne îndeplinească dorințele noastre? O baghetă magică, un inel fermecat? Ni se pare că vom fi mai fericiți dacă nu ne va lipsi nimic din punct de vedere material? Poate că fericirea se află deja în jurul nostru sau chiar în viața noastră și noi încă nu am reușit să o recunoaștem. Ajunge doar să-i auzim glasul și inima noastră va tresări la auzul cântecului ei: Dumnezeu singur e de ajuns!

traducere: pr. Ciprian Tiba
sursa: © Pastoratie.ro

 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire