pregateste pagina pentru tiparire

































 

 Revista "Familia creștină" - 02/2007 

Cultură  

"Degetul pe rană"
Andrei Goția

Istorioară: Sfera magicăCuprinsTeologia trupului în cuvinte simple

 

Cine este autorul rândurilor de mai jos despre Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea?

"E ca și cum l-aș fi văzut pe un contemporan al lui Isus, pe cineva care i-a stat în preajmă. A fost ca un fel de revelație. Am simțit că omul acela vine direct de la Cina cea de Taină. Vine să transmită celor adunați acolo cuvintele pe care Isus i le-a spus cu numai un ceas în urmă" (p. 26).

Cu siguranță, un catolic practicant evlavios, își vor spune cititorii, poate un călugăr ori un prelat. Nimic din toate acestea! E vorba de un ortodox practicant, un laic: Cristian Bădiliță, cunoscut patrolog, autor de numeroase cărți, care și-a adunat în volumul Degetul pe rană (București: Curtea Veche Publishing, 2006) articole publicate între 2005-2006 în ziare și reviste românești și niște interviuri.

Rar se întâmplă să întâlnești astfel de oameni: autentici în credință, informați, care prețuiesc adevărul chiar și când cel care-l proclamă poartă "ecusonul" unei alte confesiuni. Cu atât mai mult când e vorba de ortodocși și catolici! Din fericire, astfel de exemple luminoase nu lipsesc: Mitropolitul ortodox Nicolae Corneanu al Banatului, trăind autentic porunca iubirii aproapelui, a restituit episcopiei greco-catolice de Lugoj, fără să aștepte vreun demers în justiție, catedrala și bisericile care, în urma desființării Bisericii Unite în 1948, ajunseseră în folosința Bisericii Ortodoxe din Banat. Mai mult, Înalt Preasfințitul Corneanu continuă să trăiască din plin în adevăr, refuzând să împroaște cu sloganuri mincinoase în Biserica soră și proclamându-l el înșuși cu tărie, astfel încât a fost un lucru natural ca la Întâlnirea Națională a Tineretului Catolic (Timișoara, 2001) Înalt Preasfinția Sa să fi fost invitat să țină una din cateheze tinerilor dornici să vadă modele evanghelice adevărate!

Cristian Bădiliță desfășoară un apostolat autentic prin articolele adunate în această carte. Dacă texte precum cel citat mai sus ar veni din partea unui catolic, ele, deși valabile, nu ar fi primite de majoritatea ortodocșilor, pentru simplul fapt că ar fi semnate de un nume din "cealaltă strană". Însă venind din interiorul Bisericii Ortodoxe, autorul are mai multe șanse de a fi ascultat. Iată de pildă ce scrie Bădiliță despre atât de dezbinătoarea dată a Paștilor: "Așadar, din 1924 până în 1927, catolicii și ortodocșii români au sărbătorit Paștile la aceleași date. Doar că, în 1927, surorile ortodoxe din Balcani ne-au readus la ordine, forțându-ne să acceptăm ca măcar Paștile să fie sărbătorit laolaltă cu ei, după «stilul vechi», «neevropinesc». Hotărârea s-a întărit definitiv sub regim și presiune sovietică, în 1948, la Consfătuirea interortodoxă de la Moscova din 1948. De atunci, BOR sărbătorește Crăciunul privind spre Europa, iar Paștile privind spre Moscova, într-un fel de duplicitate plină de evlavie" (pp. 38-39). Anul acesta, la 80 de ani de când BOR și-a revocat decizia inițială de a folosi integral calendarul gregorian, întâmplarea face ca 8 aprilie să fie data Paștilor și în calendarele catolice, și în cele ortodoxe. Ce bine ar fi ca BOR, începând cu anul intrării României în UE, să transforme această coincidență calendaristică într-un eveniment dorit și așteptat an de an!

Trăitor de mulți ani în Franța, Bădiliță nu se sfiește să pună degetul pe rană și când o vede la francezi, pe care autorul îi admiră, pe drept cuvânt, în multe privințe: "Nu m-aș mira ca peste câteva zeci de ani, în Europa născută creștină, din pricina sistemului ateu de învățământ, creștinismul să devină la fel de prost cunoscut ca și mitologia greacă sau cultura latină, iar noile generații, îndopate cu semi-cultură recentă, să ajungă să privească o catedrală cu aceleași sentimente cu care talibanii din Afganistan priveau statuile lui Buddha înainte de a le dinamita. Demolarea catedralelor europene a început, efectiv, cu Revoluția Franceză (faceți un pelerinaj pe malul Senei pentru edificare), dar lovitura de grație le-o dă ignoranța noastră cea de toate zilele" (pp. 58-59).

Nu puțini sunt cei care nu pot înțelege cum se împacă învățătura părintelui D. Stăniloae cu anticatolicismul său virulent. Bădiliță are curajul să scrie că ele sunt în flagrantă contradicție: "Am recitit de curând 7 dimineți cu Părintele Stăniloae de Sorin Dumitrescu. Nimic mai fals despre catolicism decât afirmațiile lui Dumitru Stăniloae, în zadar nuanțate inteligent și precaut de tânărul lui interlocutor. O asemenea carte ar trebui să constituie un punct de plecare pentru o dezbatere în teologia românească. O asemenea carte nu merita să existe, dar tocmai pentru că ea există, spre dezonoarea autorului, ea merită întoarsă pe față și pe dos, discutată în toate aspectele ei pătimașe, naive și nocive. Stăniloae și Colossimo (profesor la Institutul ortodox Saint Serge) fac parte din aceeași tabără a ideologilor programați anticatolici. Mi-e frică de ei și de efectele devastatoare pe care le pot avea, prin renumele lor, asupra multora din ortodocși" (p. 92).

Câți sunt aceia care știu ce sunt textele apocrife și ce lucruri importante le datorăm? Apocryphos, în greacă, înseamnă "ascuns" (și nu "eretic"!) și desemnează textele cu orizont "biblic", dar neincluse de către Biserică în canonul Bibliei. Unele texte au fost de bună-seamă respinse pentru erorile doctrinare pe care le conțineau, dar altora le datorăm informații pe care Evangheliile, de pildă, nu le dau, dar care se regăsesc în fondul de credință atât al catolicilor, cât și al ortodocșilor: "Nici un episod din Adormirea Maicii Domnului nu se poate legitima istoric în afara acestor texte, datând din secolele II-VII, precum Protoevanghelia lui Iacob (privind nașterea și copilăria Mariei), Cuvântul Sfântului Ioan Teologul, Urcarea la cer a Maicii Domnului sau Adormirea stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu și-n veci fecioară Maria, scrisă de Ioan, arhiepiscop al Thesalonicului" (p. 146).

Ca și când nu ar exista destule obstacole în calea reunirii catolicilor și ortodocșilor, unele cimentate de secole, unii se bucură că ne putem deosebi și prin grafia numelui Mântuitorului. Autorul demolează simplu și eficient și această prostie: "Pentru cei care se grăbesc să eticheteze caligrafia «Isus Cristos» ca fiind «catolică» sau, și mai rău, «necreștinească», precizez că există o singură limbă și o singură ortografie românească (când se va inventa «ortografia ortodoxă», ne vom alinia ei). Iar această ortografie românească, spune știința filologică, este fonetică, nu etimologică. Dar chiar și așa, dacă ortodocșii puri nu suportă filologia, atunci ei ar trebui să fie consecvenți scriind, etimologic, după greaca veche, firește, nu după pronunția neogreacă, «Iesous Christos». Așa ar trebui să arate numele Mântuitorului, întreg și corect etimologizat, după pofta inimii lor. Alegeți!" (p. 196).

Care este șansa primenirii Bisericii din România? "[C]red," răspunde Bădiliță într-un interviu spre finalul volumului, "că o Biserică înzestrată cu laici deschiși la minte, școliți, cu umor (mai ales cu umor), destinși, neîncrâncenați, neînregimentați administrativ, o asemenea Biserică poate schimba fața României de azi (în bine, desigur)" (p. 241). Cititorii acestei cărți nu pot fi decât recunoscători că există tineri precum Cristian Bădiliță și să spere în iradierea cât mai largă a exemplului lor și printre ortodocși, și printre catolici!


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire