pregateste pagina pentru tiparire

































 

 Revista "Familia creștină" - 02/2007 

Spiritualitate  

Cu toții ne-am născut din Noe?
Ariel Alvarez Valdes

Teologia trupului în cuvinte simpleCuprinsCăsătoria: Învățăturile Bisericii

 

Columb și Biblia

Atunci când Cristofor Columb a atins coastele Americii, nu și-ar fi imaginat niciodată că acțiunea abia începută, în afară de a provoca probleme politice, economice, culturale și etnice, va răvăși lumea Bibliei. Dacă în ziua aceea Columb ar fi ajuns în Indii, pe care le căuta așa de mult, nu ar fi fost probleme mari. Însă, treptat, și-a dat seama că, în realitate, a găsit "o lume nouă", așa cum a numit-o după unsprezece ani Amerigo Vespucci, în anul 1503. Aceasta însemna că indigenii care abia apăruseră nu erau asiatici, ci aparțineau unui trunchi de lume necunoscută încă. În acel moment, apărea o problemă serioasă pentru teologii și erudiții timpului.

Din unul s-au născut toți

În secolul al XVI-lea se credea că toate popoarele din lume își au originea din Noe, exact cum se spune în capitolul 10 din Cartea Genezei. O dată ce au dispărut toți locuitorii pământului din cauza potopului, au supraviețuit numai cei trei fii ai lui Noe, adică Sem, Ham și Iafet, cu soțiile lor. De la ei a început repopularea pământului. Urmează apoi lista tuturor națiunilor lumii și aluzii la expansiunea lor progresivă. Această hartă etnografică, document unic în literatura antică, din moment ce nu găsim nici unul așa de complet în alte literaturi, folosea Biblia pentru a demonstra că descendența lui Noe a îndeplinit porunca divină de a crește, de a se înmulți și de a umple pământul (Gen 1,28), și Noe a devenit noul părinte al omenirii.

"Harta națiunilor"

De unde provenea această listă? În realitate era vorba despre un vechi catalog de popoare și națiuni, compus în secolul al X-lea î.C, când regele David a început organizarea regatului său. De fapt, începând să aibă relații cu vecinii prin intermediul comercianților și ambasadorilor, s-a descoperit marea diversitate de neamuri în lumea vastă. Atunci, s-a decis să fie puse într-o listă, pentru a face puțină ordine în acea varietate, și s-a creat "harta națiunilor".

Pentru a o compune, s-au adunat în trei categorii grupurile umane cunoscute în acel timp. Într-una erau cei cu care Israelul menținea relații de prietenie, din motive istorice, comerciale sau etnice, și erau numărați între fiii lui Sem. Al doilea grup era format din națiunile dușmane, care au fost puse ca descendenți ai lui Ham, fiul blestemat de Noe (Gen 9,22-25). În sfârșit, toate rasele care erau indiferente și neutre, din Mesopotamia și din regiunile înconjurătoare, au fost atribuite descendenței lui Iafet.

În felul acesta, se obținea o împărțire a lumii în trei părți. Din punct de vedere geografic, popoarele din nordul și din vestul Israelului, adică din Asia Mică și din insulele din Marea Mediterană, au luat nume de la Iafet. Cele care sunt în sud, adică Egiptul cu împrejurimile și zonele sale de influență, au luat nume de la Ham. Grupul oriental, Mesopotamia și regiunile din jur au luat nume de la Sem.

Ca "tați" și "copii"

În realizarea hărții sale, autorul necunoscut a folosit un gen literar special, numit "genealogie", foarte obișnuit în antichitate. Consta în descrierea relațiilor comerciale, istorice sau etnice în termeni de rudenie. Apropierea mai mare sau mai mică dintre popoare îi făcea "frați", "semi-frați", "veri" și distanța mai mare sau mai mică în timp îi constituia "părinți", "copii" sau "nepoți".

Este ca și cum am voi să relatăm istoria Argentinei în acești termeni: "Descendenții Europei au fost Anglia, Franța, Spania... Și Spania a avut copii: Mexic, Peru, Rio de la Plata... Descendenții lui Rio de la Plata au fost: Buenos Aires, Potosi, Salta del Tucuman... Salta del Tucuman a fost tatăl lui Santiago del Estero, Catamarca, Tucuman..."

Așadar, popoarele și națiunile erau prezentate ca persoane și le erau atribuite mici istorii care le rezumau caracteristicile sau evenimentele importante. Putem găsi acest gen literar în capitolul 36 din Cartea Genezei, sau în capitolele 1 și 11 din Cartea întâi a Cronicilor.

O operă limitată

Primul lucru care trebuie evidențiat este că harta din Gen 10 menționează numai oameni din rasa albă și neagră. Nu spune nimic despre celelalte etnii. Aceasta, pentru că aria geografică descrisă de autorul sacru este limitată la Orientul Mijlociu. Tot restul lumii era necunoscut. De fapt, vechiul Israel, închis în naționalismul său și cu interdicția lui Iahve de a avea multe contacte cu celelalte națiuni datorită pericolului de apostazie, nu se interesa prea mult de cei care locuiau în afara granițelor sale.

Fiind foarte limitate cunoștințele sale geografice, au compus doar o listă simbolică, fără nici o pretenție de exactitate. Chiar și suma de 70 de popoare amintită vorbește în mod clar de un document neștiințific, din moment ce în Biblie numărul 70 simbolizează totalitatea, universalitatea și perfecțiunea.

Pericolul unei lecturi formale

Bibliștii din epoca lui Columb, susținători ai unei interpretări literale a Bibliei, trebuind să admită că aborigenii găsiți în America nu erau asiatici, au conclus că ei nu erau descendenți nici ai lui Sem, nici ai lui Ham, nici ai lui Iafet. Neexistând al patrulea fiu al lui Noe care să fie ca un suport pentru această rasă, aceia nu puteau să fie considerați adevărate ființe umane, afară de cazul în care Biblia ar fi în eroare.

Unii erudiți, ca Isaac de la Peyrere în anul 1655, au sugerat în mod timid că băștinașii făceau parte dintr-o creație distinctă "pre-adamică", ce nu a fost distrusă de potop, dar nu au fost ascultați. Atunci s-a declanșat în Europa o dezbatere aspră între cei care, desigur că erau mai numeroși, apărau drepturile indigenilor și cei care încercau să impună argumentarea biblico-teologică pentru a nega băștinașilor apartenența la rasa umană.

Erudiții și Fecioara

Erau blocați în acest punct, când, în anul 1531, un eveniment nesperat a contribuit la rezolvarea chestiunii. În timp ce capetele erudite și creierele cele mai ilustre ale timpului se întrebau cu argumentări subtile dacă acele ființe stranii cu piele arămie, pe jumătate goi, care se exprimau într-o limbă incomprehensibilă și trăiau în starea de natură și aproape sălbatic, aveau un adevărat suflet uman și meritau răscumpărarea lui Cristos, pe dealurile Tepeyac, în apropierea orașului Mexico, indianul Juan Diego primea viziunea unei doamne, Fecioara de la Guadalupe, care a voit să-i lase pentru totdeauna chipul său imprimat pe mantie.

Iată că imaginea fixată era a unei femei indiene, cu pielea închisă la culoare, cu aspectul ochilor și trăsăturile feței proprii băștinașilor. Fără nici o reținere, Maica lui Dumnezeu îi recunoștea ca fii ai săi pe cei pe care societatea europeană se arăta încăpățânată ca să-i accepte ca frați.

A trebuit să afirme papa acest lucru

Șase ani mai târziu, papa Paul al III-lea, prin bula solemnă Sublimis Deus, promulgată la 2 iunie 1537, stabilea în mod definitiv poziția Bisericii, declarând că "indigenii sunt adevărate ființe umane, capabile să înțeleagă credința catolică". Prin urmare, "nu pot fi reduși la sclavie, nici obligați să îmbrățișeze credința creștină prin alte mijloace decât expunerea cuvântului divin și exemplul unei vieți sfinte".

Această pronunțare i-a dus pe investigatorii de atunci la o singură concluzie: băștinașii din lumea nouă au ajuns în America la puțin timp după potop. Și atunci, trebuiau să provină de la vreunul dintre fiii lui Noe, prin intermediul grupurilor etnice cunoscute. Insă aceasta era o altă istorie. Lucrul sigur este că Maria de la Guadalupe obținuse lărgirea "Hărții națiunilor" din Cartea Genezei până la plajele din America.

Ceea ce învață o veche hartă

Dincolo de acest episod, inventarul din Cartea Genezei apare pentru cititorii Bibliei ca o filieră plictisitoare de nume ale descendenților lui Sem, Ham și Iafet. Cel care citește, atunci când o întâlnește, o privește plictisit și, eventual, trece imediat mai departe. Are sens să continue cuvântul lui Dumnezeu să păstreze această pagină învechită printre învățăturile sublime din Cartea Genezei? Poate da ceva spiritualității creștine acest greoi tablou genealogic de popoare, dintre care unele nu mai pot fi identificate astăzi?

În realitate, capitolul are importanța sa. Este vorba de o adevărată teologie a comunității popoarelor. Prima învățătură pe care ne-o lasă este aceea a diversității fenomenului uman. De trei ori este repetat în text că omenirea este constituită dintr-o bogată varietate de "familii, limbi, teritorii și popoare" (Gen 10,5.20.31). Așadar, este evident că, pentru autor, diversitatea de culturi și limbi nu este o consecință a păcatului, nici a prostiei umane, ci o binecuvântare a lui Dumnezeu. Este un aspect al frumuseții multiforme a creației.

Prin urmare, orice pretenție a unei limbi sau a unei culturi de a se crede superioară și de a voi să-și impună dominația asupra altora va fi contrară ordinii naturale. Conform autorului nostru, ordinea naturală constă într-o comunitate de popoare diferite și într-o întâlnire armonioasă de culturi diferite.

Israel, unul dintre atâtea

Dar poate că învățătura cea mai importantă conținută în acest pasaj este cea a egalității tuturor popoarelor. Nici unul dintre ele nu este considerat fundament al acestei hărți, adică centrul istoriei. Dimpotrivă, este denunțată orice tentativă de absolutizare a unei națiuni sau a unei rase. Apare surprinzător faptul că nici măcar Israelul nu este în centrul scenei, nici nu ocupă un loc proeminent. Mai mult: nici măcar nu este numit în listă. Figurează doar un strămoș al său, Eber, de unde vor ieși evreii, trecând printr-un nume, cu totul neutru pentru credință și mântuire: Arpaxad (Gen 10,24).

În timp ce alte religii considerau propriul neam ca un apogeu al lumii, grație legăturilor cu divinități determinate, care, coborând din cer, le încredințau dominarea și puterea, făcându-i mai importanți decât vecinii lor, Israelul a renunțat la orice mit care să-l ajute să se impună altora. Presupusa superioritate a rasei ebraice este străină de revelație. Supremația Israelului nu este de ordin natural, ci derivă dintr-o alegere complet gratuită. Ca popor, el este inserat în mijlocul tuturor celorlalte.

Marea familie

În sfârșit, capitolul învață unitatea fundamentală a tuturor oamenilor, chiar în diversitate. Fiind uniți de aceeași legătură de sânge într-o mare familie, toți sunt frați și toți sunt iubiți de Dumnezeu în același mod, oricare ar fi limba, obiceiurile sau culoarea pielii. Dacă, apoi, dintre popoarele lumii, Dumnezeu alege unul, nu face aceasta pentru a-l privilegia, ci ca să ducă la toate familiile pământului promisiunile sale (Gen 12,3). Așadar, întreaga omenire a avut aceeași origine și merge spre același destin.

Din Gen 10 se poate scoate o filozofie sugestivă. Anumite organisme, cum ar fi Națiunile Unite, care au misiunea de a veghea asupra relațiilor juste între țările lumii, ar avea mult de unde să se inspire. Deoarece nu a știut să-și însușească vechile învățături din această scriere trimilenară despre unitatea neamului omenesc în fraternitatea unei singure familii, secolul care abia a trecut s-a întâlnit cu crime odioase, cu uri rasiale și cu genociduri care nu au nimic de-a face cu fraternitatea pe care Noe le-a propus-o fiilor săi.

După o mie de ani, Isus

În Noul Testament avem o aluzie minunată la "Harta națiunilor". Evanghelia după Luca relatează că Isus, la jumătatea vieții sale publice, a decis să-i trimită pe primii săi misionari ca să evanghelizeze diferitele populații, mergând din casă în casă și povestind ceea ce au auzit de la el. Acest fapt urma să pregătească trecerea lui Isus prin acele locuri. Numărul primilor trimiși, conform multor manuscrise, era de șaptezeci (Lc 10,1).

Evanghelia nu prezintă acest număr la întâmplare. Dacă acesta era, așa cum se considera în vechime, numărul de popoare din lume, Luca, un om cu mentalitate universalistă, a voit să învețe că, într-o zi, credința creștină va trebui să ajungă la toate națiunile. Atât timp cât va exista un popor, o zonă, un sat sau un colț care nu au parte de vestea cea bună a lui Isus, vor fi necesari acești șaptezeci de misionari, adică Biserica întreagă, care, pornită la drum, fără a discrimina destinatarul, să pregătească ziua în care toate națiunile lumii îl vor cunoaște și îl vor iubi pe Domnul.

* * *

Sumarul volumului 2 al seriei "Ce știm despre Biblie"


  • Cine a fixat capitolele Bibliei?
  • Lumea a fost creată de două ori?
  • Au trăit mult patriarhii din Vechiul Testament?
  • Cu toții ne-am născut din Noe?
  • Biblia interzice folosirea imaginilor?
  • În ce an s-a născut Isus?
  • Cine era discipolul iubit de Isus?
  • Se poate demonstra învierea lui Isus?
  • Ce sunt "Evangheliile Apocrife"?
  • Ce spune Biblia despre Fecioara Maria?
  • Câți de "Tatăl nostru" ne-a învățat Isus să recităm?
  • Care a fost ultima ispită a lui Isus?

Mulțumim Editurii Sapientia care ne permite în 2007 să preluăm în fiecare număr un articol din cele 10 volume "Ce știm despre Biblie". Le puteți achiziționa de la librăriile catolice din țară, precum și prin librăria electronică Presa Bună.

traducere: pr. Mihai Pătrașcu
sursa: © Editura Sapientia

 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire