pregateste pagina pentru tiparire

































 

 Revista "Familia creștină" - 02/2007 

Familie  

Mitul mamei perfecte
Carmel Wynne

Despre imposibilitatea de a avea copiiCuprinsFidelitate...

 

Carmel Wynne nu este de acord că părinții trebuie să caute să fie perfecți și susține că mamele în special trebuie să aibă grijă de ele, de nevoile lor fizice și emoționale - pentru binele întregii familii.

"De ce nu m-ai avertizat că va fi așa?", m-a întrebat prietena mea. "Nu m-ai fi crezut dacă ți-aș fi spus că un copil poate prelua controlul asupra vieții tale", i-am răspuns. Prietena mea a avut primul copil la 41 de ani. Băiețelul are nouă luni și, deși îl iubește foarte mult, îngrijirea lui i se pare un stres mare. Viața ei trece acum printr-o perioadă mai dificilă. Nu a simțit nici o reținere să îmi mărturisească aceasta, dar soțului ei nu este dispusă să îi spună cât de nepotrivită se simte pentru rolul de mamă.

Planificarea unui alt copil

Ceea ce o mai sperie este și faptul că amândoi mai plănuiesc un copil imediat ce ea se va simți gata pentru o a doua sarcină. Când au discutat despre copiii pe care îi doresc, au fost amândoi de acord că ar fi bine să nu fie doar unul. Recunoscând cât de ușor este pentru părinții mai înaintați în vârstă, cu o stare financiară mai bună, să își răsfețe copilul, s-au decis să îi dea băiețelului un frățior sau o surioară cât mai rapid posibil. Soțul ei este nerăbdător ca ea să rămână din nou gravidă, dar ea nu găsește forța să îi spună că pentru moment nu se vede făcând față nici unui copil, ce să mai spunem de doi.

Conștientă de riscurile pentru mamă și pentru copil când vine vorba de o sarcină la o vârstă înaintată, partea logică din ea este de acord că trebuie să aibă un copil cât mai rapid. Dar emoțional simte altceva. Sunt sigur că prietena mea acționează în baza celor mai bune motive. Ea căzut însă în capcana de a juca rolurile pe care crede că alții le așteaptă de la ea. Încearcă să fie perfectă, soție iubitoare și mamă perfectă, iar la suprafață pare că se descurcă de minune. Este atât de convingătoare încât soțul ei nu are nici o idee despre cât de mizerabil și de nelalocul ei se simte de fapt.

Ea nu este dispusă să îl dezamăgească admițând pur și simplu că nu ar putea face față unei noi sarcini sau altui copil în perioada imediat următoare. Să aibă grijă de un băiețel de nouă luni este deja un angajament mult mai epuizant decât s-ar fi așteptat. Casa ei, care obișnuia să fie curată ca luna, este acum vraiște. Iar băiețelul cere multă atenție. Nu poate accepta faptul că fiul îi controlează în întregime viața, dictându-i în fiecare oră ce are de făcut: gătit, hrănit, schimbat, spălat... Se simte obosită, prizonieră într-o casă răvășită în care nu reușește să readucă ordinea. Viața ei, care până cu nouă luni în urmă era ordonată și îngrijită, a devenit haotică din cauza unui copil pe care îl iubește la nebunie dar care o și înnebunește în același timp.

Sentimentele de vinovăție

Se simte vinovată pentru sentimentele negative pe care le trăiește uneori. Sugestia mea de a fi sinceră cu soțul ei și de a-i spune ceea ce simte a fost respinsă imediat. Îi este teamă că dacă el ar ști cu adevărat ce simte, ar putea să fie dezamăgit, iar ea să scadă în ochii lui. Preferă să tragă singură cât poate decât să îi spună că nu face față situației.

Mă doare inima când mă gândesc la prietena mea și la toți părinții care au copii mici și care simt că trebuie să fie perfecți. Nu este nimic dezonorant în a admite că a fi mamă este o sarcină dificilă. A avea un bebeluș este o provocare majoră pentru orice cuplu. Pentru cuplurile mai înaintate în vârstă, va fi mai dificil să se ajusteze după enormele schimbări ale stilului de viață pe care le aduce un copil, mai ales când stai cu el 24 de ore pe zi, șapte zile pe săptămână.

"Nu trebuie să îți fie rușine să îi spui soțului tău că faptul de a fi părinte se dovedește a nu fi chiar experiența roză care să împlinire și satisfacție, cum ați crezut la început", i-am sugerat. "Din experiența mea îți pot spune că sentimentul de vinovăție și resentimentele pe care le simți vor conduce în curând la deteriorarea semnificativă a comunicării între voi." I-am arătat faptul că privarea de somn este folosită de unii ca metodă de tortură. Trezirea de mai multe ori în toiul nopții pentru a liniști sau hrăni bebelușul le epuizează pe mame. Este o "tortură" asumată de ele din iubire, dar rămâne oricum un efort fizic care le secătuiește de energie.

Sursa frustrării

Dacă este să spunem adevărul, unul dintre motivele pentru care multe mame se simt vinovate este pentru că au prea multe de făcut. Cred că puțini tați înțeleg frustrarea pe care o simt soțiile lor atunci când sunt mereu întrerupte, când nu pot să ducă la capăt sarcinile casnice de zi cu zi deoarece copilul plânge și are nevoie imediată de atenție. În familiile în care și tatăl se implică în îngrijirea casei și a copilului, mama se poate simți mai ușurată. Pentru femeia care își crește singură copilul și îngrijește singură casa (fie pentru că este divorțată, fie pentru că prezența soțului este aproape nesimțită), care încearcă din toate puterile să fie un fel de Supermamă, viața poate să fie însă incredibil de dificilă.

În cazul mamelor singure, aproape sigur situația financiară nu le permite să plătească pe cineva care să le dea o mână de ajutor, astfel că în douăzeci și patru de ore găsesc foarte puțin timp, sau deloc, pentru ele. Chiar și în cazul în care există și un tată în casă, dificultățile sunt asemănătoare. Cât despre bunici, în contextul de astăzi al mobilității maselor, de multe ori aceștia locuiesc în alte orașe, sau cel puțin în alte cartiere. Și astfel, mamele cu copii mici ajung aproape să uite în câteva luni cum este să ieși în oraș la un film sau la un restaurant, sau cum este să stai tolănită în pat sâmbătă dimineața.

Timpul pentru mame
Când am întrebat-o pe prietena mea dacă își rezervă ceva timp pentru ea, a râs. Dar nu este nimic de râs. Mamele au nevoie de timp pentru ele. Nu este vorba aici de egoism. Și totuși, atât de multe mame se concentrează pe a fi părintele perfect eșuând însă la capitolul împlinirii nevoilor lor fizice și emoționale. Sunt asemenea pădurarului care era atât de preocupat să taie toți copacii cu toporul lui bont, încât nu avea timp să se oprească și să și-l ascută.

Specialista în terapia familiei Virginia Satir spunea: "Fiecare persoană are nevoie de un timp în care să fie singură. În familii, mamele în principal se simt vinovate dacă doresc să fie singure. Se simt ca și cum ar răpi ceva familiei." Virginia sugera că timpul familiei trebuie divizat în trei: timpul pentru tine, când ești singur; timpul pentru celălalt, pentru fiecare membru al familiei în parte; și timpul pentru familie, când suntem cu toții împreună. Nu este ușor pentru părinți să își organizeze ziua după acești trei timp, zi de zi. Majoritatea noilor mame sunt atât de ocupate și de obosite încât nu își mai dau seama că au nevoie să își ascută toporul, au nevoie de timp pentru ele. Și de fapt, o dovedește experiența, acest timp pe care mamele trebuie să și-l acorde se reflectă în final pozitiv nu doar asupra lor, ci și asupra familiei. Nici vorbă de egoism: timpul pentru tine, tânără mamă, este de fapt o sarcină obligatorie, în plus pe lângă celelalte.

Așteptări nerealiste

Cu tot ceea ce ne învață astăzi psihologia despre comportamentul uman, sunt uimită de faptul că sentimentul de vinovăție (în sensul de a crede despre tine că nu ești suficient de bun) este atât de răspândit în societatea noastră. Sentimentul de vinovăție apare acolo unde există așteptări nerealiste, fie că este vorba despre așteptările mele, fie despre așteptările pe care presupun eu că le-ar avea alții de la mine. Mai ales epuizarea fizică din primele luni cu primul copil nu le ajută pe mame să vadă cu claritate situația, îngropându-le în timp în deprimare și afectând, evident, comunicarea în principal cu soțul.

Prietena mea a fost încântată să vadă că înțeleg ceea ce simte. I-am sugerat să se gândească la faptul că, urmărind să fie o mamă perfectă, nu este atentă la răul pe care și-l provoacă ei și relației cu soțul. Și-a dat seama că pretinde că este o Supermamă fără să fie așa. Și-a mai dat seama că, în timp ce își tăinuia sentimentele, făcea tot mai greu, dacă nu imposibil, ca soțul să își dea seama ce se petrece în sufletul ei, să o înțeleagă. În timp ce el trebuia să devină ajutorul ei numărul unu în creșterea copilului, ea nu făcea decât să îl îndepărteze tot mai mult.

Sunt sigură că discuțiile pe care le-am avut au mai scăzut din presiunea pe care o simțea ea. Îmi mai rămâne să sper că a înțeles că secretul rezolvării oricărei probleme în familie este ascultarea și comunicarea. Luând-o pe această cale, sunt sigură că vor găsi soluții creative pentru a depăși această perioadă mai dificilă, precum și momentul potrivit pentru a avea al doilea copil.

traducere: Oana Capan
sursa: © CatholicIreland.net

 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire