pregateste pagina pentru tiparire

































 

 Revista "Familia creștină" - 01/2007 

Cultură  

"Obscenitatea publică"
Andrei Goția

Un altfel de Biblie pentru copiiCuprinsCine a scris Evangheliile?

 

"Lui Adam i s-a dat, în Rai, dreptul de a numi animalele și de a le stăpâni. După izgonirea din Rai, lucrurile au luat o întorsătură cu totul neconvenabilă: animalitatea a început să dea nume oamenilor și să-i stăpânească, până-ntr-atât încât, de la sihaștrii primelor veacuri creștine (care încercau să-și domesticească menajeria anterioară) până la fiziognomiștii Renașterii (care clasificau mutra semenilor după afinitățile ei cu profilul diverselor sălbăticiuni cunoscute) și până la vocabularul etern al caricaturii și injuriei, zoologia a devenit, ca să zic așa, o parte însemnată a antropologiei... Dar parcă niciodată și niciunde ca în România contemporană, n-a reușit morfologia regnurilor inferioare să iasă atât de explicit și de euforic la suprafață" (p. 15).

Autorul acestor rânduri nu este altul decât Andrei Pleșu, care, în "Obscenitatea publică" (București: Humanitas, 2005), le-a dăruit cititorilor o savuroasă carte, în care reunește articole publicate între 1996-2004 în Dilema, Dilema Veche, Plai cu boi și Jurnalul Național.

Citatul de mai sus este din articolul "Zoologie", publicat inițial în Plai cu boi. Autorul și-a extras salutar textele din paginile semi-pornografice ale revistei, căreia îi dădea astfel un nemeritat credit și gir, pentru a le înscrie într-un cadru care să nu necesite forțate și neconvingătoare explicații precum cele pe care Pleșu le dădea pentru a-și scuza colaborarea cu revista amintită.

După ce face inventarul inflației de păsăret, autorul continuă, lăsându-și cititorii să facă ei înșiși identificările cuvenite din această excelentă fabulă în proză: "E criză de animale nobile și performante. Nu prea avem cerbi, vulturi, lei adevărați, cu autoritate legitimă, leoparzi eleganți, pantere de familie bună. Nici măcar porumbi concilianți sau urși viguroși și cumsecade. În schimb, e plin de căței ipocriți și pisici ieftine, de vulpi șmechere, lupi hămesiți, măgari nerușinați, boi monumentali și porci inspirați. Avem hiene funeste și dihori care duhnesc a cloacă, scroafe urcate în copac și mistreți scăpați în grădina de zarzavat. Avem, să nu uităm, țapi vizionari, rățoi plini de principii și lebede de paradă" (pp. 16-17).

O temă recurentă în paginile cărții este limba română și felul în care este ea schilodită de mulți din cei care o vorbesc astăzi. Pleșu pledează în două feluri această cauză: indirect, prin felul în care mânuiește el însuși limba română, autorul ne arată cum se poate scrie elegant, savuros, suculent, consistent, fără a aduce atingere gramaticii ori vocabularului, ci, dimpotrivă, ilustrându-le bogăția; direct, punând degetul pe diferite răni contemporane din trupul martirizat al limbii. Una din cauzele acestui martiriu este prostia generală: "E prostia care nu știe să citească, pentru că e ocupată să lectureze, prostia care nu vede, ci vizionează, prostia care concluzionează, implementează, precizează, marchează și subliniază, prostia care crede că s-a deșteptat dacă în loc de «știu că ninge» spune «cunosc că ninge»" (p. 158).

Nici Biserica nu scapă nemânjită de noroiul post-decembrist (autorul ne arată că la baza cuvântului "obscen" stă latinescul caenum, "noroi", obscenitatea nelimitându-se așadar la desfrâul trupesc). Luând în discuție exorbitanta Catedrală a neamului, Pleșu biciuiește nemilos megalomania care a gândit-o: "Vrem să ridicăm mioriticul la proporții coreene, să arătăm lumii adevărata noastră față, elefantiaza noastră refulată, cea care, până acum, nu s-a putut afirma decât parțial, în «Casa Poporului». Vrem ca la Judecata de Apoi, Dumnezeu să ne măsoare cu șublerul, să ne mântuie la metru, să ne numere nu păcatele și virtuțile, ci sacii de ciment, cărămizile și fierul cornier oferite în dar slavei Sale" (p. 269).

Unul din reperele civilizației este toaleta, baia din localurile publice. Călător în Japonia, țara piscurilor tehnicii, autorul își descrie cu umor o "experiență unică" dintr-un hotel nipon: "Closetul avea aspectul unui scaun de cosmonaut, cu spătar reglabil, brațe late acoperite de micro-computere, beculețe albastre și roșii, în perpetuă scintilație, și orificii amplasate scandalos, în cele mai amenințătoare unghiuri. Obiectul m-a confiscat definitiv, de îndată ce am intrat în baie. L-am cercetat îndelung, ca pe o finalitate fără scop, terorizat, totuși, de ideea că scopul poate oricând să apară, ca un imperativ categoric. Atracția maximă o reprezentau, firește, numeroasele butoane de pe brațele scaunului, însoțite de inscripții în japoneză. Am reflectat câteva clipe, am evaluat riscurile și, în cele din urmă, m-am aruncat în necunoscut. În fapt, necunoscutul s-a aruncat asupra mea, ca o ghionoaie isterică, ca un balaur multicefal. Odată pornit, mecanismul funcționa - ca progresul însuși - după legi fatale. Într-o clipită, întreaga baie a devenit un amplu spectacol de sunet și lumină. Eram înconjurat de arteziene torențiale, de țipurituri și haiku-uri indescifrabile, de complexe mișcări de revoluție și rotație" (p. 235).

În "Declarație de iubire" (București: Humanitas, 2001), G. Liiceanu a reprodus o fotografie a lui A. Pleșu aflat la masă, râzând larg în fața unei farfurii încărcate, în mijlocul căreia stă înfipt un... ardei iute, iar explicația sună așa: "... atras de rigori monahale și topindu-se cu voluptate în vanitățile lumii" (p. 128). În cartea de care ne ocupăm, Pleșu se apleacă nu o dată asupra mâncării și băuturii, ca în mustosul articol intitulat "Geopolitică și șpriț" (pp. 248-253) sau în "Dificultăți ale integrării culinare", din care reproducem un fragment despre "mâncarea tihnită" ("slow-food"): "Firii balcanice nu-i priește frugalitatea. Cel puțin când e vorba de masă. Chiar și «gustarea» are un tipic potolit, sfătos, confortabil. Simplul fapt că «te poți încurca la aperitive» arată cât de relativă e condiția temporală a unui ospăț incipient. Poți întârzia ore întregi în preliminarii. E un obicei cu ecouri solide până în extremul răsărit european, unde «a lua o zacuscă» evoluează ușor spre «a o face lată». «Mizilicul» e, frecvent, ditamai cheful. Masa nu e făcută spre a fi expediată. Nimic mai străin spiritului balcanic decât prânzul funcțional, «de lucru» (pentru care bucatele sunt un pretext) și decât nutriția pripită, «pe fugă», de-a-n picioarelea. Nimic mai antipatic și mai barbar decât procedura «Fast-Food», cu strămoșul ei «bufetul-expres». Masa trebuie să fie tihnită, să-ți priască, să-ți meargă la inimă" (pp. 242-243).

Buna-cuviință, sau mai bine zis lipsa ei este un alt "cal de bătaie" al autorului. Felul cum ne adresăm unul altuia este emblematic: "Există tutuiala «de platou», prin care moderatorul-satrap sau moderatorul-vedetă își etalează autoritatea, tutuiala polițienească, a agentului de circulație care te trage de urechi, tutuiala prin care șeful își domină subalternii, tutuiala rutieră cu care se încondeiază reciproc șoferii isterici, tutuiala uzurpatoare, prin care naturile subalterne vor să se insinueze în lumea bună (dl Emil Constantinescu spunându-i «Václav» lui Havel), tutuiala războinică («boule»), ironic-protectoare («drăguță...») sau tovărășească («măi dragă»). De la obrăznicie la nesimțire, de la proastă creștere la dezinhibiție primară, de la aroganță la egalitarism, tutuiala acoperă un larg spectru al patologiei sociale" (pp. 303-304).

Umorul, talentul scriitoricesc, formularea memorabilă, claritatea ideii, amploarea respirației intelectuale, consistența tematicii, pasiunea pentru artă, dar și... carura falstaffiană îl apropie pe Andrei Pleșu de G. K. Chesterton (1874-1936), cunoscutul scriitor britanic, catolic convertit, care scria în capitolul al VII-lea al faimoasei sale "Orthodoxy" (Ortodoxie) despre o întreită temă dragă și autorului român - îngerii, smerenia și umorul: "Îngerii pot zbura pentru că nu se înalță pe sine (they take themselves lightly). Acesta a fost întotdeauna instinctul creștinătății, și mai ales instinctul artei creștine. Amintiți-vă cum și-a reprezentat Fra Angelico toți îngerii, nu doar ca păsări, ci aproape ca fluturi. (...) Mândria trage în jos ca o povară toate lucrurile într-o solemnitate facilă. (...) Seriozitatea nu e o virtute. (...) Căci solemnitatea se revarsă din oameni natural; dar râsul e un salt. E ușor să fii greu: e greu să fii ușor. Satana a căzut prin forța gravitațională."

Pleșu este un foarte atent cititor al lui Caragiale. Ca și creatorul lui Mitică, el este întotdeauna gata să râdă în fața hilarei societăți contemporane, dar este la fel de prompt să se întristeze în fața aspectelor tragice ale aceleiași societăți. Dacă această excelentă carte nu reprezintă antidotul la nerușinarea generalizată, ea cel puțin o denunță și o înfierează public, lăsându-ne pe fiecare să ne curățim de diferitele pete de noroi care ne-au fost arătate.


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire