pregateste pagina pentru tiparire

































 

 Revista "Familia creștină" - 07/2006 

Familie  

Amintiri din copilărie
Andrei Goția

Toamna ne intră în bucătărieCuprinsPoveste șoptită (unui bunic)

 

Ce ți-e și curgerea neostoită a timpului și cât e de pidosnică. Aceleași zile, același soare și aceeași curgere de vreme pe unul îl întărește și-l ajută, pe altul îl doboară și-l ticăloșește. Pe cine vremea-l ajută nu bagă de seamă trecerea ei, cum nu vezi iarba cum crește dacă te uiți mereu la ea. Dar cine coboară simte. Cât am fost acasă, credeam că toate au să fie așa cât îi lumea și pământul. Bunicul până a murit mi s-a părut la fel de bătrân ca în ziua când i-am gângurit întâi în leagăn. Mama la fel de tânără, tata la fel de tare și bunica la fel de albă și de sprintenă (p. 34).

Autorul acestor rânduri nu este Ion Creangă, cum ar putea crede un cititor grăbit, ci un tiz al lui, de astă dată de la poalele Făgărașilor, Ion Gavrilă Ogoranu, care și-a publicat Amintirile din copilărie (Ed. Marineasa, Timișoara 2001) exact la 120 ani de când Creangă își publica în Convorbiri literare prima parte a Amintirilor lui.

Cine este acest nou Nică, pe care ai săi îl chemau Ionuț ori Ionică? Comandantul unui grup de luptători anticomuniști care au înțeles să-și apere țara cu arma în mână împotriva comunismului între 1948-1955, Ion Gavrilă Ogoranu a fost condamnat la moarte în contumacie, dar a reușit să scape urmăririi timp de 21 ani. Lupta lui și a fraților lui este descrisă în cele trei volume intitulate Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc (Ed. Marineasa, Timișoara I - 1993, II - 1995, III - 1999). Tot el mai semnează Întâmplări din lumea lui Dumnezeu (Ed. M. C., București 1998), un volum de întâmplări cu oameni, gâze și animale. Am avut privilegiul de a-l cunoaște personal pe Ion Gavrilă Ogoranu, care a decedat octogenar anul acesta. Pentru a-i cinsti amintirea, mi s-a părut potrivit să-i aduc în fața cititorilor Amintirile.

Spre deosebire de ilustrul său predecesor, Ogoranu începe ex abrupto, fără nici o introducere, cu cel mai lung capitol, "Boncuța": Prietenia noastră n-a început de-a-una cu binele. Și vina dintâi a fost a ei, nu a mea. Să vedeți cum a fost (p. 5). Cu aceste două rânduri autorul a și prins iscusit atenția cititorului, care se întreabă deja cine e această Boncuță. Vreo fetiță din vecini? O surioară ori o verișoară? Nici una, nici alta: Seara, mama a intrat pe portița uliții cu o junincă de bivol de funie și s-a oprit în mijlocul curții. Toți, afară de bunicul, ne-am adunat în jurul ei. Nu era prea mare, era chiar slăbuță, cu păr lung roșu și murdar, dar ceea ce mă bucura pe mine era că avea coarnele îndoite peste cap ca secera, bune de împuns, așa cum mi-am dorit eu (p. 8).

Ca și Creangă, Ogoranu s-a născut și a copilărit la sat, Humuleștii săi numindu-se Gura Văii, un sat din Făgărași. Familia lui era destul de săracă, iar cumpărarea Boncuței, după moartea Joienei, una din vacile Ogorenilor, era semn de sărăcie și motiv de umilire pentru bunicul lui Ionică, care tocmai de aceea nu s-a arătat la sosirea bivoliței. Nică al lui Ștefan a Petrei nu pare să fi avut vreun animal de pe lângă casă care să-i fi fost apropiat, dar pentru Ionică al Ogoranului Boncuța era ca un membru al familiei. Ani de zile după ce a fost vândută, Ionică se reîntâlnește cu Boncuța: Am sărutat repede acei ochi de cafea și, fără să mă mai uit înapoi, am pornit înainte. În păienjenișul ochilor înlăcrimați se aninase icoana unui copil care, într-o seară cu furtună, și-a adăpostit de grindină trupul la ugerul cald și bun nu al unei vite, ci parcă la sânul cuiva apropiat ca mama și tata, ca bunicul și bunica. Departe, în vârful unui deal, am mai întors o dată ochii. În mijlocul drumului, un punct negru tot mai stăruia acolo. M-am întors și-am privit înainte. În urmă îmi rămânea ceva drag ca toți cei care nu mai erau și care nu se vor mai întoarce niciodată. În urmă îmi rămânea copilăria mea (p. 37).

În Amintirile lui Creangă, autorul-protagonist folosește mereu persoana întâi. Ogoranu variază uneori persoana întâi cu a treia, schimbând confesiunea cu narațiunea și dându-i astfel textului, prin distanțare, forța poveștii, ca atunci când descrie un joc de-a baba-oarba cu bunicul: Ionuț pășește bătând din palme, se suie pe vatră la spatele bunicii și-l atrage pe bunic la furcă și, când bunicul clămpăne din palme, se trezește cu caierul de păcișale al bunicii în brațe. Bunica face gălăgie, Ionuț râde, chiar și mama râde, bunicul, mirat de așa întâmplare, își desface ștergarul și se scarpină în cap.
- Ai dat în mintea copiilor, bătrânule!
- Taci, tu, ce vrei, copil nebunatic.
- Nu știu, zău, care din amândoi. Mă Ionuț, ai tu mai multă minte dacă bunicul tău duce lipsă de așa ceva.
- N-oi fi având, că tu știi, hai scoală-te de mestecă mămăliga
(p. 74).

Școala ocupă un loc important în amintirile fiecărui școlar, după cum ne aducem aminte de propria copilărie ori de calul Bălan, de Sfântul Nicolai "făcătorul de vânătăi" sau de prinsul muștelor cu ceaslovul din Amintirile lui Creangă. Nici Ogoranu nu face excepție. Iată un episod cu prima lui învățătoare: Cu mare greutate a venit și seara, și ai mei trebuiau să vină de la câmp. Tata nu era acasă. Mi-era teamă să dau ochii cu mama, așa că m-am hotărât să-i povestesc eu mai înainte bunicului.
- Ce-i cu tine? Ce ai? Că văd că ești năcăjit.
- Am bătut-o pe Tunsa!
- Pe cine?!
- Pe Tunsa, pe domnișoara!
- Cum ai bătut-o? Ai dat tu în ea? mă întrebă el îngrijorat.
- N-am dat, ea m-a bătut, mi-a dat în palmă de șase ori.
- Atunci, de ce zici tu că ai bătut-o?
- Că am zis cătră ea.
- Ce-ai zis?
- Că m-a bătut degeaba.
- Și numai atât?
- Ba am drăcuit-o și am zis și de mumă-sa.
- Și nu te-a mai bătut?
- Nu m-a mai bătut, că am fugit de la școală.
- Și de ce-ai fugit? A fugit ea după tine?
- N-a fugit, dar eu nu mă mai duc la ea la școală! Eu mă duc în Recea, unde a învățat și tata
(p. 111).

În clasa a doua, Ionuț a nimerit la alt învățător, un fel de domnu' Trandafir făgărășan: Da, domnu' ne învăța și cântece. Când era vreme frumoasă, ieșeam în grădina școlii pe iarbă și cântam de răsuna satul. De Crăciun mergeam cu colinda, iar la serbări se făcea și teatru. Și azi, la bătrânețe, când mă întâlnesc cu Gina, acum o băbuță, ne amintim că odată, în copilărie, la școală, am fost ficior și fată de-mpărat (p. 116).

Ion Gavrilă Ogoranu nu poate să își încheie ultimul capitol, dedicat mersului la liceu, fără să facă trecerea de la lumea de aur a copilăriei la maturitate: Peste câțiva ani, cu ucenicul Ionică Cosgarea din Vad, vom încerca să schimbăm lumea în Frățiile de Cruce, vom face războiul și, peste 12 ani, cei care nu vom muri pe front ne vom opune regimului comunist cu arma în mână, în Munții Făgărașului, vom înfunda închisorile sau vom construi ca robi canalul Dunăre-Marea Neagră (p. 126). Persoana întâi ori a treia singular fac loc persoanei întâi plural: Ogoranu, rezumând în aceste câteva rânduri destinele însângerate ale luptătorilor anticomuniști, se ridică de la nivelul autobiografiei la cel de purtător de cuvânt al celor morți și care nu au mai apucat să-și scrie amintirile.


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire