pregateste pagina pentru tiparire

































 

 Revista "Familia creștină" - 07/2006 

Familie  

Ce mult trebuie că iubesc!
Radu Capan

Poveste șoptită (unui bunic)CuprinsPotirul lui Cristos?

 

"Mă duce gândul la doamna Figdet, care a murit acum câteva luni. E într-adevăr uimitor cum i s-a luminat familia. Expresia abătută a dispărut de pe chipul soțului ei care începe să-și recapete puterea de a râde. Băiatul mai mic, pe care-l considerasem întotdeauna un omuleț acru și țâfnos, se dovedește a fi absolut normal omenește vorbind. Cel mare, care nu mai dădea practic pe-acasă decât ca să se culce, stă acum aproape mereu cu ai lui și a început să reorganizeze grădina. Fata, despre care s-a presupus mereu că ar fi 'plăpândă' (deși niciodată nu am putut ști exact de ce anume suferea), și-a început acum lecțiile de călărie care mai înainte erau excluse, dansează cât e noaptea de lungă și joacă tenis pe săturate. Chiar și câinele, care nu putea ieși decât în lesă, este acum un membru reputat al Clubului Felinarelor de pe strada lor.

S-a spus deseori că doamna Fidget trăia numai pentru familia ei. Și nu era un neadevăr. O știau toți vecinii. 'Trăiește numai pentru familia ei', spuneau ei, 'ce soție și ce mamă admirabilă!'. Spăla singură toate rufele, cam prost, e drept, cu toate că-și puteau permite să le dea la o spălătorie, și era mereu implorată să nu o mai facă. Dar continua să o facă. Avea grijă să existe întotdeauna un dejun cald pentru toți cei care rămâneau acasă și întotdeauna o cină caldă (chiar și în toiul verii). O rugau din suflet să nu-și mai bată capul cu asta. O asigurau aproape cu lacrimi în ochi (și sincer) că preferau mese reci. Degeaba. Ea trăia numai pentru familia ei. Se scula întotdeauna ca să te întâmpine dacă ieșeai noaptea târziu și te întorceai la două sau trei dimineața, nu conta ora; găseai întotdeauna aceeași figură fragilă, lividă și ostenită așteptându-te ca o acuzare tăcută. Ceea ce însemna, firește, că nu-ți puteai permite să ieși prea des ca un nesimțit. Tot ea făcea și lucruri de îmbrăcăminte, considerându-se (eu unul nu pot aprecia) o excelentă croitoreasă amatoare și o mare specialistă în tricotat. Și, desigur, dacă nu erai o brută fără inimă, trebuia să și porți lucrurile făcute de ea. (Vicarul îmi spunea că, după moartea ei, contribuțiile acelei familii la 'vânzările de binefacere' le depășesc pe cele ale tuturor celorlalți enoriași ai săi laolaltă.)

Și apoi grija pentru sănătatea celorlalți! Purta ea, singură, toată povara 'fragilității' fiicei sale. Doctorul - un vechi prieten, și nu unul de salon - nu avea niciodată voie să stea de vorbă cu pacienta lui. După ce o examina cât mai rapid cu putință, era condus în altă încăpere de către mamă. Fata nu trebuia să aibă nici un fel de griji, nici o răspundere pentru sănătatea ei. Numai îngrijire plină de dragoste, mângâieri, alimente speciale, vinuri tonice grețoase și micul dejun la pat. Căci doamna Fidget, după cum spunea ea însăși adesea, 'își tocea degetele până la os' pentru familie. Nu o puteau opri. Și, oameni cu bun-simț fiind, nici nu o puteau privi cu brațele încrucișate. Erau siliți să o ajute. Și era nevoie tot timpul de ajutor. Cu alte cuvinte, făceau tot posibilul să o ajute ca să facă pentru ei atâtea lucruri de care ei nu aveau nevoie. Cât despre câinele lor iubit, ea îl considera, după spusele sale, 'ca pe unul dintre copii'. Și îl și supunea aceluiași tratament ca și pe ceilalți din familie. Numai că el, neavând scrupule, se descurca ceva mai bine decât ei și, cu toate că era mereu dus la veterinar, pus la regim, și ținut sub supraveghere clipă de clipă, izbutea totuși să ajungă uneori și la lada de gunoi sau la câinele vecinilor.

Vicarul spune că doamna Fidget și-a găsit acum odihna. Să nădăjduim că și-a găsit-o cu adevărat. Sigur însă e că și-a găsit-o familia ei."

* * *

Citatul de mai sus este din C. S. Lewis, din volumul "Cele patru iubiri" (Editura Humanitas, 1997). De la prima lectură a acestui fragment m-am gândit că merită împărtășit. Aveam două opțiuni: să las textul singur (fără îndoială este expresiv, amuzant și trist în același timp, invitând la reflecție) sau să îl însoțesc cu câteva comentarii. Am ales a doua variantă, mai ales pentru că unii ar putea crede că Lewis (și eu, citându-l) nu ar (am) avea respect pentru dragostea de mamă. În plus, această a doua variantă îmi permite să mai fructific câteva dintre frumoasele gânduri ale scriitorului britanic.

Comentând iubirea doamnei Fidget, Lewis o identifică în categoria iubire-dar - o formă comună de iubire. Este înscrisă în natura noastră nevoia de a dărui și a ne dărui celorlalți. Modelul prin excelență îl avem în Cristos, care s-a făcut dar pentru răscumpărarea noastră. Cine priceput la reparații (prize, calculatoare, mașini sau orice altceva) nu se simte bine când poate să își ajute vecinul cu ceva? Sau un elev, colegul de școală? Când dăm bani pentru o operă de caritate sau ajutăm noi înșine un nevoiaș, avem un sentiment de satisfacție. El vine din însăși structura noastră umană, înclinată spre semeni. Am fost creați pentru comuniune, și nu pentru solitudine, iar aceasta presupune să fii nu doar pentru tine, ci și pentru ceilalți. Desigur, mai există un motiv al sentimentului de bine simțit când facem un dar sau ne dăruim: conștientizăm faptul că suntem importanți, că există persoane care au nevoie de noi.

Înainte de a analiza de ce făcea ceea ce făcea (iubea cum iubea) d-na Fidget, să observăm cum trebuie să fie cu adevărat o iubire-dar. "Veritabilul scop al dăruirii este să îl pună pe primitor într-o asemenea stare încât să nu mai aibă nevoie de darul nostru", scrie Lewis. Este paradoxal într-un fel: rolul părintelui este de a-și pregăti copilul să plece de lângă el. Când îi învățăm pe copiii noștri să mănânce, să se îmbrace, să vorbească, să se comporte în societate, îi pregătim de fapt pentru a nu mai avea nevoie de noi. "Asupra acestei iubiri-dar apasă o sarcină foarte grea. Ea trebuie să acționeze în sensul propriei abdicări. Ceasul când vom putea spune: 'Nu mai au nevoie de mine' ar trebui să fie adevărata noastră recompensă", afirmă Lewis.

Sarcina tocmai amintită nu caracterizează însă doar relația mamei (și a tatălui) cu copiii. O regăsim și sub alte forme, în alte relații. Antrenorul de tenis va simți că și-a făcut misiunea când va fi învins de elev. Maestrul de scrimă este încântat când ucenicul său îl poate atinge. Profesorul își demonstrează valoarea când cei pe care i-a pregătit sunt acum în stare să îl pună în dificultate cu întrebările lor, sau să găsească soluțiile la probleme mai rapid ori mai ingenios. În fiecare caz, copilul/elevul nu este încurajat să depindă de alții, ci orientat spre independență. Desigur, acesta este de fapt un model teoretic: în practică nu se întâmplă întotdeauna așa. Nici profesorilor nu le este ușor să se vadă depășiți de elevi, nici părinților să se despartă de copii. Exemplul invocat de Lewis, tocmai prin extremismul lui, invită la o reflecție asupra relațiilor de iubire pe care le avem, fie în familie, fie în societate. D-na Fidget nu avea cum să nu fie conștientă de zelul ei ne-necesar, dar activismul ei, care îi epuiza fizic și psihic nu doar pe ceilalți, ci și pe ea, nu îi mai lăsa momente în care să reflecteze, să vadă adevărul de care îi era teamă: că nu știa cum să se facă cu adevărat necesară.

Mi-e teamă că activismul și mai pronunțat al omului secolului XXI slujește foarte des și astăzi la alungarea, ca pe o muscă enervantă, a imboldului de a ne analiza cum și de ce iubim. Și mai sarcastic, Lewis scria mai departe despre d-na Fidget: "Însăși osteneala vieții sale îi amuțea îndoielile secrete cu privire la calitatea iubirii ei. Cu cât mai tare o frigeau tălpile și o durea spinarea, cu atât mai bine, pentru că suferința aceasta îi șoptea la ureche: 'Ce mult trebuie că îi iubesc dacă fac toate acestea pentru ei!'" Mi-am amintit citind aceste rânduri de o întâlnire pe care am avut-o acum câțiva ani cu un cuplu tânăr, ambii implicați până peste gât în afaceri. Îmi povesteau cum lucrează amândoi până la orele târzii ale nopții, singurul lor copil fiind toată săptămâna la bunici. De regulă, dar nu întotdeauna, la sfârșit de săptămână își vedeau copilul. Spuneau siguri de ei: "Când va fi mare, va înțelege! Pentru el facem ceea ce facem (adică ce ne place, ce ne satisface - nota mea)!" Mi-am amintit citindu-l pe Lewis și de zecile de familii de pe la noi, destrămate pentru că unul dintre părinți a mers să muncească în străinătate: "Doar nu pentru mine o fac, ci pentru copiii mei!" Mai mult, mi-am amintit de mine, de momentele când îmi alung copiii de lângă mine și lucrez apoi la calculator până la 1-2 noaptea, și după ce termin ediția de știri îmi spun oarecum: "Mult mai trebuie că îi iubesc pe abonați dacă lucrez atâta pentru ei!"

Nu doar iubirea pentru semeni ne poate fi alterată, ci și iubirea pentru Dumnezeu. De câte ori nu ne încurajăm, ca fariseul în fața vameșului: "Vai, Doamne, mulțumesc că sunt așa cum sunt! Nu sunt perfect, dar măcar trec pe la biserică duminica. Nu beau, nu bat pe nimeni, taxa la parohie mi-o plătesc anual: mult trebuie că te iubesc Dumnezeule!" Și parcă cu cât ești mai implicat în Biserică - în postura de laic, poate într-o asociație de tineret sau în una caritabilă, ori chiar și în postura de cleric - cu atât mai des apare ispita gândului: "Doamne, câte fac pentru tine și pentru acești fii ai Tăi! Păcat că trebuie să mor înainte de a fi beatificat și canonizat!"

Îmi permit să vă propun în încheiere să ne îndoim pentru câteva minute de tot ceea ce acum numim iubire. Să reflectăm: este iubire? Ce dăruiesc și cum dăruiesc? Darurile mele sunt necesare? Eliberează sau încorsetează? Sacrificiile mele sunt chiar sacrificii? Sau ascund ceea ce îmi place să fac? Sau mă ajută să nu înfrunt realități neplăcute? Sper ca Lewis și a sa (închipuită?) doamnă Fidget să ne fi oferit la fiecare în parte repere pentru această auto-analiză.


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire