pregateste pagina pentru tiparire

































 

 Revista "Familia creștină" - 07/2006 

Dossier: Valencia 2006  

Potirul lui Cristos?
Michael Hesemann

Ce mult trebuie că iubesc!CuprinsUn nou reper pe lista târgurilor: Târgul Familiei

 

Când Papa Benedict al XVI-lea a vizitat Valencia (Spania), în luna iulie a acestui an, a văzut una dintre cele mai importante relicve ale lumii creștine: Santo Caliz, Sfântul Potir, care a inspirat mitul Sfântului Graal. De mai bine de 500 de ani, Catedrala din Valencia este în posesia unei cupe de agat, venerată ca vasul folosit de Cristos în timpul Cinei celei de Taină, când a instituit Taina Preasfintei Euharistii; devoțiunea față de Sfântul Potir, potrivit unor istorici eminenți, ar putea foarte bine să aibă temeiuri justificate.

În splendida Catedrală din Valencia, un încântător amestec de elemente gotice și baroce, poate fi găsită cu ușurință capela iluminată de la Altarul superior unde, în spatele unui geam anti-glonț, se află un mic potir din agat aproape transparent: Santo Caliz, cea mai prețioasă comoară a acestei Catedrale.

Începând din 14 iulie 1506, acesta se află în posesia canonicilor Catedralei. De atunci, este scos afară din capelă doar de două ori pe an: în Joia Sfântă din timpul pascal și în Sărbătoarea Sfântului Potir, din ultima zi de joi a lunii octombrie, când este purtat în procesiune solemnă la altarul principal al Catedralei, unde Arhiepiscopul de Valencia, actualmente Mons. Agustin Garcia-Gasco, celebrează Sfânta Liturghie în prezența acestei prețioase relicve. Potirul este păzit de prestigioasa "Frăție a Cavalerilor Sfântului Potir", condusă de Contele de Villafranqueza, un văr al Regelui Juan Carlos al Spaniei, și de Don Ignacio Carau, comandor al Ordinului Papal Sf. Grigore cel Mare și fost guvernator al provinciei Valencia.

În forma sa actuală, Santo Caliz constă din trei părți: o cupă mică de agat, o cupă răsturnată de onix folosită pentru picior, și o piesă intermediară din aur cu toarte. Cupa de onix este fixată cu patru arcuri de aur, decorate cu 27 de perle de mărimea bobului de mazăre, două rubine și două smaralde. Cupa de agat este relicva originară. Într-un document din anul 1135, "potirul din piatră prețioasă și un vas de asemenea din piatră prețioasă" sunt încă înregistrate ca două obiecte separate. În acel an, Regele Ramiro al II-lea de Aragon le-a dat bijutierilor săi sarcina de a le uni într-un singur obiect care era mult mai în concordanță cu ideea medievală de potir.

Însă deja într-un document anterior, datând din 1134, cupa de piatră era descrisă ca "potirul în care Cristos, Domnul nostru, a consacrat sângele Său". Același document declară că acest potir odinioară "a fost trimis de Sf. Laurențiu în orașul tatălui său, Huesca".


Istoria potirului

Potrivit tradiției spaniole, potirul de la Cina cea de Taină a fost adus inițial la Roma de către Sf. Petru. Timp de două secole, doar Papilor le era permis să celebreze Sfânta Liturghie cu el, și este posibil ca rugăciunea euharistică specială din Canonul Roman să reflecte acest lucru, când spune: "... accipiens et hunc praeclarum calicem" - ceea ce înseamnă literalmente: "El, luând chiar acest potir...". Astfel, aceste cuvinte se poate să fi avut inițial atât o semnificație simbolică cât și un sens foarte exact.

Poate Sf. Laurențiu a fost într-adevăr spaniol; lângă Huesca, în nordul Spaniei, o proprietate numită "Loreto" este încă venerată ca locul nașterii sale și reședința părinților săi. Deja în secolul al IV-lea, poetul creștin spaniol Prudentiu l-a menționat pe Sf. Laurențiu în imnul său despre martirii spanioli, părând să confirme tradiția. Este sigur faptul că, potrivit unei scrisori contemporane a lui Ciprian, Episcop de Cartagina, în timpul "persecuției împăratului Valerian" din anul 258, când mai întâi Papa Sixt al II-lea și patru diaconi ai săi și, trei zile mai târziu, Sf. Laurențiu au primit martiriul, tezaurele Bisericii au fost confiscate de împăratul roman. Ar avea așadar sens ca un diacon responsabil, așa cum cu siguranță a fost Sf. Laurențiu, să se fi asigurat ca o relicvă atât de prețioasă precum potirul de agat să fie trimisă într-un loc sigur, departe de Roma. Proprietatea părinților lui din Huesca este cel puțin o variantă plauzibilă.

Cu certitudine se poate spune despre cupa de agat că a fost venerată ca relicvă în mănăstirea San Juan de la Pena, aflată la nord de Huesca, începând din anii 1100. Potrivit tradiției spaniole, în anul 712 dC, când maurii musulmani au invadat peninsula iberică, potirul a fost ascuns în regiunea muntoasă aragoniană, unul dintre centrele rezistenței creștine. Timp de aproape un secol a fost ascuns într-o peșteră sanctuar, înainte de a fi dus în sediile regale care se schimbau, apoi în final în catedrala noii capitale provizorii, Jaca, iar de acolo la mănăstirea San Juan de la Pena, ce se afla direct sub controlul Papei. În anul 1399, Regele Martin I, la insistența anti-Papei spaniol Pedro de Luna (alias Benedict al XIII-lea), a ordonat transferarea potirului în capela reședinței lui de la Zaragoza, apoi la Barcelona și în final, în anul 1437, a ajuns la Valencia. Aici a fost ținut inițial în palatul regal, înainte de a fi transferat la catedrală și încredințat canonicilor acesteia.

Se pare că venerarea și istoria Sfântului Potir constituie esența mitului "Sfântului Graal", care în 1180 l-a inspirat pe poetul francez Chretien de Troyes să scrie Perceval, în 1205 pe germanul Wolfram von Eschenbach să scrie Parzival și pe compozitorul Richard Wagner să compună opera Parsifal, prezentată pentru prima oară pe scenă în 1882.

"Graal" vine de la un vechi cuvânt spaniol, care înseamnă "vas de băut în formă de mojar", ceea ce cu siguranță se potrivește pentru Santo Caliz în forma sa originară de cupă. Wolfram von Eschenbach a descris graalul și ca pe o "piatră"; cupa valenciană este făcută dintr-o piatră semi-prețioasă, agat. Mai mult, el a menționat o inscripție misterioasă ("un epitaf") pe suprafața pietrei graalului, care dezvăluie "numele și natura sa". Într-adevăr, Santo Caliz are o inscripție în scrierea kufic (arabă veche): "Allabsit as-sillis".

De asemenea, castelul Monsalvaesche al Graalului, așa cum este descris de Chretien și Wolfram, corespunde în toate detaliile amplasării sale topografice și ale planului său arhitectural cu mănăstirea fortificată San Juan de la Pena. Într-adevăr, mănăstirea este situată la picioarele unui munte înalt de 1414 metri, Mons Salvatoris. Anfortas, regele Graalului, ar putea fi istoricul rege Alfonso I de Aragon (1104-1134), numit "Anforts" în limba occitană a regatului său, sau, latinizat, "Anfortius". Asemenea lui Anfortas, regele Graalului, regele Alfonso/Anforts obișnuia să petreacă Postul Paștelui la San Juan de la Pena, unde, după cum o arată documentele, era venerat în acea perioadă Santo Caliz. El a fost un important susținător al Cavalerilor Templieri și, în testamentul său, le-a lăsat o treime din regatul său; așa s-ar putea explica de ce cavalerii care păzesc Sfântul Graal sunt numiți "Templeises" în Parzival al lui Wolfram. Asemenea lui Anfortas în mit, istoricul Alfonso/Anforts a fost rănit mortal într-o bătălie, după care a fost dus la San Juan de la Pena, unde a murit șapte săptămâni mai târziu, deși în credința populară el, la fel ca regele Arthur, nu ar fi murit niciodată și era așteptat să se întoarcă într-o zi. Astfel a luat naștere mitul regelui Anfortas care, păzit de Templeises/Templieri, așteaptă salvarea în prezența Graalului. Istoricul "Parzival", eroul primelor epopei despre Graal, ar putea fi vărul și tovarășul regelui, contele francez Rotrou Perche de Val (în spaniolă: "Conde de Valperche").

Wolfram nu lasă nici o îndoială asupra faptului că mitul Sfântului Graal își are originile în Spania. Potrivit lucrării sale Parzival, trubadurul francez Guiot de Provins a adus povestea de la Toledo. Într-adevăr, Guiot a vizitat curtea regelui Alfonso al II-lea de Aragon pentru a juca și cânta la nunta sa în 1174. În acel timp, regele pregătea o nouă campanie împotriva maurilor. Bunicul său, Alfonso I/Anforts, pentru campania sa împotriva maurilor, primise de la Papa Paschalis al II-lea (1099-1118) toate privilegiile și indulgențele unei cruciade. Alfonso al II-lea spera să primească și el binecuvântarea Papei și să îi câștige pe cei mai buni cavaleri europeni să lupte de partea sa. Pentru a-i atrage, avea nevoie de un nou mit. Cei care au plecat în cruciade la Ierusalim s-au luptat pentru Mormântul Sfânt. Mesajul mitului Graalului a fost: o onoare mai mare decât a merge într-o cruciadă pentru eliberarea mormântului gol este a sluji Sfântul Graal, simbolul Preasfintei Euharistii, în care Cristos este viu în mijlocul nostru. Așadar, Guiot a combinat istoria Sfântului Graal cu legendele arthuriene: Cavalerii Mesei Rotunde constituiau marile modele pentru cavalerii medievali, și era de așteptat ca prinții Europei să urmeze exemplul lor și să recunoască Graalul ca cel mai mare bun imaginabil.

Deși mitul Graalului și-a dezvoltat propria sa dinamică și a devenit un motiv literar popular de-a lungul anilor, mesajul lui a rămas același: a devenit simbolul eternei căutări a lui Dumnezeu din partea omului și în consecință o metaforă pentru cele mai înalte idealuri și aspirații ale Europei creștine. A căuta Sfântul Graal înseamnă a pătrunde în profunzimile misterului Preasfintei Euharistii. În timp ce Graalul promite viață veșnică, Preasfântul Sacrament împlinește promisiunea lui Cristos: "Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică" (Ioan 6,54).


Potirul lui Cristos?

Deși pare sigur faptul că mitul Sfântului Graal își are originile în venerarea potirului din Spania în timpul secolului al XII-lea, problema dacă acesta este într-adevăr potirul folosit de Isus Cristos în timpul Cinei celei de Taină rămâne deschisă. Cupa de piatră este, potrivit unor arheologi de marcă, precum profesorul spaniol Antonio Beltran, un vas tipic pentru băutură din epoca elenistică (secolul al III-lea - secolul I îC), foarte probabil creat în atelierele din Antiohia, Siria.

British Museum din Londra expune două cupe similare din calcedonie și sardonix din perioada romană, datate în anii 1-50 dC, după cum arată Janice Bennett în cartea ei St. Laurence & the Holy Grail (2002). Mărfuri din Antiohia, capitala imperiului seleucid, erau populare în Ierusalim. Pentru masa de Pesach (Paști), evreii tradiționaliști preferau vasele de piatră, deoarece doar piatra era considerată "kosher" sau ritualic pură. Lutul era prea poros și putea conține impurități, în timp ce argintul ar fi putut fi folosit înainte pentru monede cu imaginile zeităților păgâne, așadar era considerat de asemenea impur.

Desigur, o cupă de agat era un vas foarte prețios. Însă nimic nu indică faptul că Domnul nostru ar fi deținut cu adevărat potirul pe care l-a folosit în timpul Cinei celei de Taină. În schimb există mai multe indicații (așa cum a arătat renumitul arheolog benedictin pr. Bargil Pixner) că Cina cea de Taină a avut loc în casa de oaspeți a comunității eseniene. Cea mai timpurie tradiție creștină a localizat cenacolul pe Muntele Sion care era, potrivit istoricului iudeu Flavius Josephus, centrul esenian.

În timp ce în restul Ierusalimului masa de Paști avea loc în ajunul Sabatului (așa după cum relatează Sf. Ioan la 18,28: preoții evrei "n-au intrat în pretoriu, ca să nu se spurce, ci să mănânce Paștile"), esenienii urmau un calendar ușor diferit potrivit căruia "prima zi a azimelor" fusese deja miercurea de dinainte. Dacă Cina cea de Taină a fost într-adevăr o masă de Paști, ar fi putut avea loc în data tradițională, Joia Sfântă, doar în centrul esenian și nu în altă parte a Ierusalimului. Din Manuscrisele de la Marea Moartă, găsite în peșterile de la Qirbet Qumran, știm că esenienii deja, în așteptarea lui Mesia, celebrau o "masă a Legământului". Putem presupune că foloseau vase prețioase în acest scop.

Citim în Faptele Apostolilor că cei doisprezece s-au întors în cenacol de Rusalii (Fapte 1,13.2,1); aceasta demonstrează un contact strâns cu comunitatea eseniană și face posibil ca potirul să fi fost într-adevăr încredințat Sf. Petru, Principele Apostolilor. Așadar, deși nu se poate dovedi că Santo Caliz este cu adevărat Potirul de la Cina cea de Taină, nimic nu exclude această tradiție. Probabil se poate spune și aici: In dubio pro traditio ("când există dubiu într-o problemă, ne bazăm pe Tradiție"). Într-adevăr este dificil să ne gândim că potirul în care a fost instituită Preasfântul Sacrament al Euharistiei, ca hrană a Noului Legământ, s-ar fi pierdut pur și simplu.

De asemenea, nici un alt vas nu poate emite vreo pretenție legitimă. "Sacro Catino" din Genova, care a fost găsit în timpul cuceririi Cezareei în 1102, este un vas din sticlă arabică din secolul al IX-lea. Inițial s-a crezut că este din smarald și că a fost un dar al Reginei din Saba făcut Regelui Solomon, așadar în secolul al XIII-lea Jacobus de Voragine, Episcop de Genova și autor al Legenda Aurea, a speculat că ar putea fi Sfântul Graal. Deoarece doar Santo Caliz are o tradiție venerabilă, străveche și în același timp plauzibilă, pretenția că ar fi potirul real al lui Cristos pare una legitimă.


Papii la Valencia

Când Papa Ioan Paul al II-lea a vizitat Valencia în 8 noiembrie 1982, i-a fost prezentat Santo Caliz și i-a fost explicată istoria sa. Cu grijă, Sfântul Părinte a atins soclul de aur al relicvei, închinându-se și sărutând-o în semn de venerație. Apoi a cerut să folosească potirul pentru marea Liturghie pontificală care urma să aibă loc în cea mai mare piață a Valenciei; canonicii i-au împlinit cu bucurie dorința. Astfel că, pentru prima oară în 1724 de ani, un succesor al Sf. Petru a rostit rugăciunea euharistică deasupra Sfântului Potir. La Întâlnirea Mondială a Familiilor, de la Valencia, din perioada 1-9 iulie 2006, Papa Benedict al XVI-lea a celebrat și el Sfânta Liturghie cu acest potir, venerându-l cu aceeași devoțiune ca și marele său predecesor.

traducere: Oana Capan
sursa: © Inside the Vatican

 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire