pregateste pagina pentru tiparire

































 

 Revista "Familia creștină" - 07/2006 

Dossier: Valencia 2006  

Prezența familiei în "arhitectura" vârstelor
Marina Fara

Un nou reper pe lista târgurilor: Târgul FamilieiCuprinsDin nou împreună!

 

Întâlnirea mondială a familiilor este un eveniment catolic deja tradițional. A fost instituită de Papa Ioan Paul al II-lea în 1994, an dedicat familiei de către Organizația Națiunilor Unite, urmând să se celebreze (la fel ca întâlnirile mondiale ale tineretului) cu o stabilă periodicitate. Așadar, familii catolice de pretutindeni se reunesc o dată la trei ani, avându-l în mijlocul lor pe Sfântul Părinte Papa. După întâlnirea din 1994, de la Roma, au urmat: în 1997 la Rio de Janeiro, în 2000, în cadrul Jubileului creștinismului, din nou la Roma, apoi în 2003 la Manila și în 2006 la Valencia. Următoarea, în 2009, va fi în Ciudad de Mexico.

Convocată de Consiliul Pontifical pentru Familie în colaborare cu Arhidieceza de Valencia, între 1 și 9 iulie, a V-a Întâlnire mondială a familiilor a beneficiat de o participare numeroasă și foarte entuziastă.

Pentru ca un milion și jumătate de persoane să celebreze la Valencia această sărbătoare a familiei și să se întâlnească cu Papa, eforturile - de organizare și materiale - au fost imense. Dar rezultatele sunt deopotrivă importante și benefice, încurajând familiile să-și apere valorile tradiționale și drepturile firești, atât de amenințate astăzi.
Fiecare întâlnire mondială a familiilor s-a desfășurat conform unui plan constant: cateheze pregătitoare, un congres teologico-pastoral, devoțiuni comune (rozariul sau calea sfintei cruci), întâlniri cu Papa (mărturii și sfânta liturghie de încheiere). Atât la Manila cât și la Valencia au fost adăugate câteva noi puncte în program. La Manila un congres al tinerilor și copiilor, iar la Valencia, în afara congresului fiilor, un congres al bunicilor, precum și un Târg al Familiei.

S-ar putea spune, deci, că la Valencia a existat o preocupare specială pentru "arhitectura familiei", ca loc privilegiat de armonie a vârstelor. Aceasta și pentru că tema întâlnirii mondiale - "Transmiterea credinței în familie" - comportă un angajament al tuturor vârstelor. De putința lor de a dialoga, de capacitatea lor de a se deschide față de ceilalți și de angajarea sufletească pe care o dăruiesc familiei depinde inefabilul drum al transmiterii valorilor și credinței. În același timp, credința este valoarea prin excelență care face posibilă această armonie: a dialogului, a deschiderii față de ceilalți, a angajării sufletești, a dăruirii.

Aspectul particular al transmiterii credinței, la prima vedere pare un lucru simplu și privitor doar la relația dintre familie și Biserică. Lucrurile tind să fie cu atât mai simplist tratate și trimise spre latura superficială a conviețuirii, cu cât stilul de viață actual, preponderent, etichetează opțiunea personală a credinței ca fiind desprinsă de orice tradiție și de orice legătură cu familia. În societatea europeană secularizată - și țara gazdă, Spania, este un teritoriu emblematic al acestui proces de fractură, prin efecte dramatice ale ruperii de tradiția catolică - primul segment atacat este cel al relației dintre generații, în cadrul familiei; și cu precădere, al relației cu copiii, cu tinerii, în misiunea de transmitere a valorilor și a tradiției.

Valul relativismului și pierderea criteriilor sunt o piedică în maturizarea tinerilor, în formarea conștiințelor, a caracterelor, a personalităților. Se tinde spre masificare și spre un stil de viață instinctual, pe termen scurt. Unicitatea persoanei și sacralitatea vieții sunt jertfite zeului numit eficiență materială, care, după ce devine criteriul esențial al convenției sociale, traversează și barierele vieții private, pune stăpânire și pe teritoriul familiei, astfel că ființa umană ajunge să fie un obiect, în rând cu celelalte.

Înțelegem astfel mai bine de ce într-o astfel de societate subordonată dinamicii materiale, a apăra "sufletul" devine atât de important, iar dimensiunea religioasă a persoanei umane trebuie să fie mai mult decât un drept, înscris în constituții; cultivarea credinței este necesară mai mult decât oricând pentru salvarea persoanei.

Privind mai insistent asupra felului în care este transmisă credința în familie, observăm că acest angajament este un liant sigur al legăturii între generații. Prezența și locul fiecărei vârste în arhitectura unei familii se definesc și prin acest element al tradiției.

Apoi există un alt lucru specific familiei, care se cere mereu conștientizat: faptul că viața zilnică, activitățile specifice, repetate, nu sunt nicidecum menite a fi o rutină ci o constantă celebrare. Într-adevăr, viața de familie se celebrează și are un început sacru: prima celebrare, pe care soții o fac în fața altarului. Apoi, prin calitatea unică pe care o are familia, de a custodia generarea vieții, și prin tainica "arhitectură" a vocațiilor specifice și a vârstelor, lumina căminului traversează timpul, nu se stinge, pulsează în celebrarea zilnică a acelor gesturi și obiceiuri ce doar în mod superficial și iresponsabil pot fi etichetate drept rutină. Ele se contopesc într-un rost rânduit ontologic, fiecare poziție în arhitectura vie a edificiului familial își are locul său specific și importanța sa unică: a fi soț sau soție, mamă sau tată, fiu sau fiică, frate sau soră, bunic sau bunică, socru sau soacră etc.


Contemplând vocația familiei la fericire

Descoperim că fericirea personală, în această arhitectură vie, rezidă în a trăi cât mai conform poziția specifică pe care o ai. Propriul loc în familie se definește doar în raport cu ceilalți, împlinirea personală depinde numai de capacitatea de a te dărui din această poziție. Cu alte cuvinte, vocația celor ce trăiesc viața de familie este aceea de a-i face fericiți pe ceilalți, cu care se află în relație, prin misiunea pe care o au: ca soți, părinți, fii, bunici etc și astfel își împlinesc propria chemare la fericire. Aceste experiențe au fost mărturisite, meditate, analizate, celebrate la Valencia, în cele nouă zile ale întâlnirii mondiale a familiilor.

Paralel cu congresul teologico pastoral - repet, deja tradițional, aducând în for interlocutori valoroși și subiecte incitante - au avut loc un congres al tinerilor și unul al vârstnicilor - al fiilor și al bunicilor -, două vârste, două ipostaze care comunică într-un limbaj specific și care își transmit valori specifice, bine rostuite. Faptul că bunicii au un rol important în transmiterea credinței este știut pretutindeni și se regăsește, în general, în biografia personală a fiecăruia dintre noi: în "icoanele" copilăriei chipul bunicilor apare parcă mai aproape de Cer.

În oglinda acestei relații, vârsta înțelepciunii își redescoperă multe rosturi în familie, chiar în familia de azi, în care bunicii nu mai viețuiesc sub același acoperiș cu generațiile succesive: rolul lor esențial este acela de a da mărturia credinței, a iubirii generoase, a valorilor sigure.

Pe de altă parte, un congres al tinerilor în ipostaza de fii este în măsură să aducă în prim plan o impresionantă colecție de imagini și ipostaze - din păcate, cutremurător de adevărate - care configurează o realitate ce trebuie privită în față cu tot curajul: generațiile tinere de azi se confruntă cu o lume dezumanizată și nesigură, din ce în ce mai golită de sens și tributară capricioasei evoluții a relațiilor de tip material. Întâlnirea tinerilor a fost un prilej de responsabilizare în fața acestor mari provocări și în același timp, de privit cu speranță la ceea ce poate rezerva viitorul, în măsura în care tocmai cu această responsabilitate tinerii asumă valorile edificatoare, având în centru viața de familie.

Vârsta de mijloc, cea a părinților, este aceea care, din diferite motive, legate în primul rând de obligațiile serviciului, are la îndemână astăzi tot mai puțin timp în interiorul căminului. Dar ea poate fi permanent prezentă prin diferite "semne", în dinamica acelei arhitecturi a vârstelor care o conștientizează, într-o fructuoasă "complicitate", pentru ca "focul" căminului, iubirea, interioritatea vieții de familie să nu diminueze, din contră, să lumineze cât mai puternic.

Această interioritate a căminului, ce ocrotește viața și leagănă copilăria, asigurându-i maturizarea, este o creație la care contribuie, prin misiunea lor specifică, toate vârstele ce alcătuiesc familia, într-o arhitectură vie, construită din iubire. Astăzi, mai mult ca oricând, datorită provocărilor timpului, e nevoie să fie mereu descoperită și contemplată.


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire