pregateste pagina pentru tiparire

































 

 Revista "Familia creștină" - 05/2006 

POVESTEA UNUI CODOBELC
Maria Goția

Răcoare mentolatăCuprinsPreasfânta Inimă a lui Isus

 

- Bunico, atunci când am venit în primul an la tine în grădină, ai luat în mână un melc și mi l-ai arătat... Întâi cum stă ascuns în căsuță, apoi cum își scoate cornițele, după ce i-ai cântat:
Melc-melc,
Codobelc,
Scoate coarne bourești,
Și te du la baltă,
Și bea apă caldă...

- Și îndată a început să le întoarcă în toate părțile, în căutarea drumului spre baltă! râse Bunica, încântată de sporovăiala sfătoasă a Ștefanei.
Dănuț, lângă ele, asculta cu ochii mari, uitându-se de la una la alta.
De fapt, sora lui, fiind mai mare, știa că trebuie să-l învețe și pe el tot ce afla nou, iar acum era tare mulțumită că Dănuț era atât de atent. Doar că pe melcul luat dintre păpădiile ude, băiețelul îl ținea numai cu două degete: era foarte neobișnuit!
- Dar acum nu-mi mai plac melcii! spuse hotărât Ștefana.
Dănuț, nici una - nici două, îl aruncă atunci înapoi în iarbă.
- Cum așa? se miră Bunica, luând iar melcul de jos. Uită-te la căsuța lui cea rotunjoară, cu mai multe rânduri de cercuri, să stea mai la aer sau mai ferit, în adânc, după cum se simte el bine... Și cu un țugui în vârf!
- Nu-mi mai plac!
- Ștefana, hai să ne uităm la cornițele lui, ce delicate sunt, străvezii aproape!
Dănuț aștepta să vadă ce înseamnă acest cuvânt nou.
- Ce înseamnă străveziu? întrebă Ștefana, uitând să mai fie supărată pe melci.
- Înseamnă că aproape vezi prin ele.
"Vezi! Asta știu și eu!" Dănuț nu mai era încurcat.
- Și corpul e ca de sticlă moale...
- Dar rod varza și florile! Mi-a spus Eleonora. (Eleonora venea să-i ajute pe bunici în grădină.)
- Asta așa e, recunoscu Bunica.
- Să-l calc?
Bunicii nu-i venea să creadă că aude o asemenea vorbă de la nepoțica ei cea miloasă.
- Draga bunichii, stai puțin! Tu ai văzut ce face Bunicul atunci când găsește melci pe frunzele de varză?
- Îi strânge într-o gălețică.
- Și?
- Și-i aruncă peste gard!
- Baltă! se avântă Dănuț în discuție, semn că știa de acum unde e drumul melcilor: la baltă, să bea apă caldă.
- Sigur, să se sature acolo cu alte frunze, nu cu varză! completă Bunica.
- Sunt destule! Ștefana era acum mai liniștită, cum nici ei nu-i venea la socoteală să fie stăpână rea cu melcii... Căci știa de la Mama și de la Tata că toate pe care le-a făcut Dumnezeu au un rost.
- Dar la ce sunt melcii buni?
- Crede-mă că nu știu!
"Bunica nu mai e mică. Să fii uitat, cum uită ea câteodată, sau chiar nu știe?" Spuse apoi cu voce tare:
- Eu o să știu la cinci ani?
Era vârsta cea mai mare la care se putea închipui.
- Poate atunci, poate după ce vei învăța să citești singură și vei afla din cărți...
- Bine, se împăcă fetița. Dănuț, spală-te pe mâini și hai la culcare!
Era iar sora cea mare, care știa ce e bine.
Copiii s-au culcat, dar nu au adormit pe dată. Bunica nu-i zorește ca atunci când venea vremea culcării de după-masă pentru tatăl lor și frații lui, cu mulți ani în urmă.
- Când închizi ochii, pleoapele tale sunt opaline.
Bunicii îi plăceau cuvintele frumoase și se bucura că nepoții le învățau ușor. Dar acum o și păcălea puțin pe Ștefana, ca să închidă ochii.
- Nu știu ce înseamnă opaline.
- Opalul e o piatră frumoasă, care parcă are o luminiță înăuntru. Dar numai o ghicești, nu o chiar vezi.
Ștefana ținea ochii închiși. Parcă pleoapele i se zbăteau tot mai puțin.
- Și eu?
- Tu, Dănuț, ai pleoapele ca sideful! Bunica începu să-i spună ceva despre scoicile din nisipul mării, dar Dănuț era mulțumit cu un cuvânt frumos, numai al lui și adormi aproape pe loc.
Ștefana visa și auzea un glas foarte molcom, de melc.
Melcul vorbea cu Dumnezeu și Dumnezeu îi răspundea.
- Doamne...
- Spune melcule-codobelcule!
- Ție îți place de mine?
- Te iubesc, melcule, nu doar îmi place de tine. Pe tine te-am făcut altfel decât pe oricare dintre frații tăi. Căsuța ta e netedă pe dinăuntru și sidefie, iar pe dinafară e desenată cu linii fine, numai pentru tine! Căsuța frățiorului mai mare are desene mai apăsate, a celui mai mic, desene mai subțiri și dese... Frumoasă fiecare și bună de adăpostit. Iar mersul tău încet și fără zarvă te lasă să fii atent la ceea ce nu vede oricine și nici nu tulbură pe nimeni...
- Dar eu cum să-ți spun că Te iubesc?
- O să găsești tu ceva, pe când te plimbi prin grădină, către foile de varză, zâmbi Dumnezeu.
Melcul din vis porni într-acolo, ca să se țină de cuvânt, de bună seamă.
Se lăsase de acum întunericul.
Ștefana îl urmărea cu privirea de sub pleoapele închise, când luna, ieșind dintre nori, revărsă o ploaie de argint liniștit peste grădină.
"Pentru ea e ușor..." se gândi Ștefana cu admirație. Și se trezi zâmbind.

A trecut după-masa, a trecut seara, copiii s-au culcat din nou, apoi a trecut și noaptea.
"Acum a ajuns poate și melcul meu din vis în grădina de zarzavat!" își aduse aminte fetița. Și plecându-și privirea spre locul unde îl lăsase în somn, fu mirată să vadă, înaintând de acolo, pe un drum cu ocolișuri frumoase, o dâră lucitoare, sidefie și delicată.
Calea melcului ducea până la verze, dar Ștefana nu se mai supără. Ba chiar era bucuroasă că și melcul avea ceva atât de frumos cu care să-i spună lui Dumnezeu: "Te iubesc!"
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire