pregateste pagina pentru tiparire

































 

 Revista "Familia creștină" - 05/2006 

CRIZA PATERNITĂȚII
Paul Vitz
traducere Leonard Tony Farauanu

Comportamentele negative vorbescCuprinsLeagăne goale

 

Voi vorbi despre importanța paternității și despre criza paternității, și nu doresc nicidecum să spun prin aceasta că maternitatea nu este importantă. Sunt sigur că soția mea m-ar corecta repede dacă aș lăsa vreodată să se înțeleagă așa ceva. Însă criza paternității este, cred eu, mult mai serioasă în zilele noastre decât cea a maternității. Un prim motiv este acela că mamele tind să fie mult mai bune și mult mai responsabile în a fi mame decât tații în a fi tați. De asemenea, dacă un copil nu are o mamă bună, acest lucru devine vizibil foarte curând, deja când copilul este mic, și de obicei alte femei văd că mama nu este foarte bună și intervin. Se va găsi mereu o soră, o bunică, o mătușă care să preia sarcina atunci când mama este incompetentă sau rea. Deci și atunci când mama nu este bună alte mame "înlocuitoare" se vor face prezente. Și, în al treilea rând, dacă un copil are o mamă foarte rea - și aceasta se întâmplă uneori, dar nu foarte des - de obicei acesta este așa de distrus, de rănit psihologic încât atunci când crește nu va fi o problemă atât de mare pentru societate. De ce? Pentru că acest copil va fi, probabil, de cele mai multe ori, într-o instituție specială, și astfel păcatele mamelor nu ajung să se transmită atât de ușor societății [2]. Scriptura vorbește numai despre păcatele taților ca fiind transmise mai departe. De aceea doresc să vorbesc despre criza paternității din zilele noastre, și voi vorbi despre aceasta având în vedere mai mult Statele Unite ale Americii, însă cred că problema este destul de asemănătoare și în alte state occidentale.

Cred că dacă privim la criza culturii noastre putem observa că adevărata criză în cultură este o criză a familiei. Și dacă privim la criza din familie cred că putem vedea că aceasta este o criză a tatălui, mai ales a tatălui care este absent. Și, în cele din urmă, voi concluziona spunând că această criză a tatălui este o criză a credinței. Pentru moment însă voi lăsa deoparte acest subiect și voi vorbi despre psihologie, mai precis despre psihologia tatălui și despre ce aduce un tată copiilor săi. Psihologia a devenit limbajul culturii moderne. Ca și catolici, este greu să vorbim culturii folosind teologia, dar putem vorbi culturii folosind psihologia. S-a ajuns până la urmă ca în ultimii douăzeci sau treizeci de ani cercetarea în științele sociale - psihologia și disciplinele legate de ea - să sprijine în mod remarcabil perspectiva catolică cu privire la familie. Deși rezultatele acestor cercetări nu au fost întotdeauna înțelese de cultura secularizată, aceasta începe totuși, cred eu, să se trezească, deoarece criza familiei devine acum o criză a economiei în majoritatea societăților occidentale. Deci, ca și catolici, avem un mesaj față de care, în cele din urmă, lumea secularizată începe să se deschidă. Mă voi întoarce acum la câteva dintre descoperirile despre tați în științele sociale, în literatura psihologică.

Primul lucru care a fost demonstrat în mod repetat, după fiecare pas al cercetărilor, fără nici o excepție, timp cincizeci de ani sau mai mult, este că absența tatălui este un factor foarte important de predicție pentru comportamentul criminal la copii, mai ales la băieți. În S.U.A., unde avem o populație numeroasă de deținuți, aceasta a fost numită populația băieților sau a tinerilor fără tată. Aproape niciodată nu se descoperă ca vreunul dintre acești tineri din închisoare să fi avut un tată cu care a crescut. Mulți dintre ei nici măcar nu știu cine este tatăl lor. Sunt convins că o bună parte din răspândirea mentalității fasciste în rândul tinerilor, mai ales în rândul băieților, este legată de absența unui tată care să-i sprijine în viața lor. În afară de tendința băieților fără tată de a deveni criminali, există și o tendință a fetelor din astfel de familii de a deveni active sexual înainte de vreme și deseori de a deveni mame singure, căutarea unui tată fiind văzută ca motivul psihologic pentru care aceste fete caută un partener mai vârstnic. De exemplu, fata are paisprezece ani și găsește un prieten de optsprezece ani, încep să aibă relații sexuale și ceea ce urmează este graviditatea și de aici fie avortul, fie o mamă necăsătorită încercând să crească un copil de una singură. Acest lucru este văzut ca o căutare a unui anumit fel de confirmare din partea lumii masculine și din partea simbolului patern pe care ea îl caută. Când tatăl este prezent în familie într-un mod pozitiv, este foarte neobișnuit ca o fată să facă așa ceva. Nu simte nevoia. Ea știe că un bărbat, care este mai bun decât acel băiat de optsprezece ani - adică propriul ei tată, o apreciază. Nu mai trebuie să meargă să caute o confirmare a faptului că ea este o tânără atrăgătoare.

Sunt însă și alte lucruri care au fost publicate recent despre importanța taților. Iată câteva dintre consecințele pozitive ale prezenței tatălui: apare o mai mare capacitate cognitivă, un IQ (coeficient de inteligență) mai ridicat atât la băieți cât și la fete; copiii au mult mai multă încredere în ei înșiși și stima de sine a acestora este mult mai dezvoltată când tatăl este prezent în mod responsabil. Alte lucruri descoperite ar mai fi o mult mai bună identitate sexuală la băieți, mult mai puțină patologie psihică - de exemplu, depresia și chiar sinuciderea la adolescenți este foarte legată de absența tatălui, și aceasta mai ales la fete. La băieți, dezamăgirea și mânia față de tatăl care i-a părăsit sau care a lipsit de la bun început se exprimă mai degrabă prin agresiune față de ceilalți; aceasta conduce la comportament criminal, sau, cum mai este numit, comportament problematic în școli. La fete cel mai des, deși nu totdeauna, mânia și tristețea pentru absența tatălui sunt îndreptate înspre interior, și astfel se ajunge la o depresie mai accentuată, la lipsa sentimentului propriei valori. Dar aceste diferențe (dintre fete și băieți) sunt doar la nivel general; există deopotrivă numeroase excepții. Și băieții pot fi deprimați pentru că tatăl nu este prezent, și fetele pot să înceapă să reacționeze comportamental fie agresiv, fie sexual, fie respingând legăturile cu părinții, de obicei cu mama.

Studiile statistice recente au arătat că există, în afară de contribuția iubirii materne - care este subliniată mereu - o contribuție pozitivă independentă care vine de la exprimarea iubirii de către tată. Atunci când un tată se identifică puternic cu copiii săi, îi ajută și este prezent, copiii cresc fiind încununați de succes și simțindu-se în largul lor în lumea exterioară. Poveștile pe care majoritatea cercetătorilor le-au folosit spre exemplificare în acest sens sunt acelea ale câtorva atleți celebri, atât bărbați cât și femei - de exemplu Michael Jordan sau Tiger Woods -, ai căror tați sunt prezenți permanent la competițiile lor. Nu înseamnă că toți băieții sau toate fetele care se afirmă în lumea exterioară trebuie să exceleze în astfel de domenii, deseori ei fac lucruri mult mai tradiționale, însă se simt încrezători, simt că puterea tatălui lor este cu ei. Aceasta se vede în primul rând în raportul lor cu lumea exterioară. De aceea, dacă un tată este bun, amprenta pe care o va lăsa asupra societății va fi una pozitivă, dar dacă un tată este rău aceasta se va vedea în multe generații după el - iată efectul păcatelor taților despre care vorbește Scriptura.

Simbolul acestei realități (mă refer la rolul pe care îl are tatăl în introducerea copilului în lumea exterioară) este, pentru mine, diferența dintre felul în care un tată și o mamă vor primi, dacă le dai, un copil mic. Dacă dai copilul unei mame sau unei femei, ea îl va ține la pieptul ei; de obicei femeile oferă un sprijin, un fel de fundament al securității emoționale de care are copilul nevoie. Dacă însă dai acest copil unui tată, unui bărbat, el nici nu știe ce să facă cu el. Se uită la el și ce face? Îl aruncă în sus. Dar aceasta înseamnă să-l introduci pe copil în lumea exterioară; și, dacă îl prinde pe copil - să sperăm că o face - îl privește și îi zâmbește, iar când aceasta se repetă de câteva ori și devine prea mult, copilul începe să plângă. Atunci îl dă imediat înapoi mamei. Această dinamică se reproduce pe întregul parcurs al vieții copilului, și tatăl are misiunea de a-l ajuta pe copil să iasă în acea lume exterioară, fie că este vorba despre lumea sportului, a activității intelectuale, etc., căci aceasta este funcția lui majoră. Îi dă copilului putere și încredere în această lume. Avem nenumărate dovezi experimentale care sprijină această perspectivă, și aceste studii nu vin numai din SUA sau Marea Britanie, ci de peste tot, de exemplu din Japonia și mai recent, din China, sprijinind aceeași idee, și anume că iubirea tatălui reprezintă o contribuție importantă și distinctă la sănătatea psihologică a copilului. Criza zilelor noastre se datorează faptului că tații s-au îndepărtat de copiii lor. Uneori ei sunt oarecum prezenți, dar sunt implicați în cariera lor, vin acasă și dau drumul la televizor sau citesc ziarul și își părăsesc astfel copilul.

Păstrând în minte toate aceste lucruri, doresc să mă întorc spre două sarcini cu care se confruntă toți copiii, și mai ales doresc să vorbesc despre felul în care intervine tatăl în acestea. În general psihologii sunt de acord că există două sarcini majore, de natură psihologică, pentru orice copil: prima se numește separare și individualizare, și aceasta înseamnă că copilul trebuie să învețe să se separe de mama lui, și să-și individualizeze caracteristicile lui proprii și distincte. Cealaltă sarcină majoră este numită identitatea sexuală - copilul trebuie să învețe să devină bărbat sau femeie. Psihologii tind să fie de acord că, în medie, identitatea sexuală este mai dificilă pentru băieți decât pentru fete. Există câteva motive pentru aceasta. Fetița are deja în mamă un model a ceea ce înseamnă să fii femeie, ea știe că este asemenea mamei, și mama știe că fetița este asemenea ei. Această identitate modelează și sprijinul este prezent de la bun început. Băiețelul și mama băiețelului știu că "tu nu ești la fel ca mine" și băiatul spune "da, știu că suntem diferiți, cumva eu nu sunt ca tine, dar atunci ca cine sunt?" Și astfel băiețelul trebuie să privească în jurul lui și în multe familii tatăl nu prea este prezent, mai ales în primul an sau în primii doi ani de viață; de asemenea, în familiile în care tatăl nu este deloc prezent, copilul de doi ani sau de trei, patru sau cinci ani privește în jur și, întrucât tatăl nu a fost prezent, deseori ca urmare a unui divorț, copilul are o problemă: "știu ce nu sunt, dar atunci ce sunt? Unde este modelul meu?"

Deci această sarcină a identității sexuale este mai dificilă, în medie, pentru băieți decât pentru fete. Problema separării și a individualizării, totuși, este de obicei văzută ca fiind mai dificilă pentru fete decât pentru băieți. De ce? Fetița tinde să fie apropiată de mama ei, ea știe ca cine este; fetele tind să fie, în general, mai contopite cu mama lor, din punct de vedere psihologic și emoțional. Ele au nevoie așadar să se separe de mama lor și să se individualizeze, să renunțe la starea lor contopire. Repet, aceasta în general, există și cazuri de băieți care sunt, după cum spune vorba, "lipiți de fusta mamei". De asemenea, sunt fete care par să fie băiețoase, care par să nu fi avut nici o problemă în a se separa de mama lor. Dar, în general, aceasta este problema.

Una dintre funcțiile importante ale tatălui este de a ajuta la rezolvarea acestor două probleme. Este ușor de înțeles faptul că unui băiat, care are nevoie de un model a ceea ce înseamnă să fie bărbat, dacă tatăl nu este prezent, îi va fi greu să-și formeze identitatea sexuală. Cum ar putea să facă aceasta? De fapt, lucrul crucial cu privire la tată pare să fie iubirea acestuia pentru băiat. Avem destule dovezi experimentale că nu depinde foarte mult de faptul că tatăl este sau nu în mod particular masculin, în sensul tradițional al cuvântului. Nu trebuie să fie un atlet, un șofer de camion, un fermier sau știu eu ce altceva; poate fi chiar și un profesor de liceu! Esențialul este să fie un tată iubitor. Dacă băiatul știe că tatăl lui îl iubește, va gândi: "bine, voi deveni un băiat, un bărbat, chiar dacă tata nu este un mare jucător de fotbal sau ceva de genul ăsta". Aceste lucruri se pot înțelege cu ușurință, sunt de ordinul bunului simț.

Însă tatăl ajută de asemenea și fata să se separe de mama ei și să se individualizeze. Cum se întâmplă aceasta? Tatăl îi ia pe copii în lumea exterioară și îi face să se simtă în siguranță în ea. De ce îi face să se simtă astfel? Tocmai pentru faptul că, în comparație cu ei, este mare și are o voce adâncă, și pentru că este puțin "înspăimântător", dar este totuși de partea lor. Are uneori barbă, are păr pe el - știu de o fată care a aflat abia la 10 ani că bărbații au păr pe piept și a plâns când a auzit aceasta - și uneori nu miroase așa de frumos. Dar este acolo, de partea lor. Știu un caz în care un tată, un prieten de-al nostru, era plecat la lucru și copiii lui erau acasă, în timp ce s-a pornit o furtună mare, cu trăsnete și fulgere, etc., și când a venit acasă copiii erau teribil de furioși pe el, pentru că nu a fost acolo. "Eram speriați, tăticule, și tu nu erai acolo!" Deci acest simț al securității, atunci când ieși în lumea exterioară - sau când această lume vine la tine, ca în exemplul cu furtuna - este foarte important, și o ajută pe fiică să se separe de mamă. Fata începe să gândească: "Pot să fac anumite lucruri, chiar dacă mama mea nu le poate face, și tata mă scoate în lume și-mi arată asta". De exemplu, dacă au un weekend tată-fiică la școală, sau dacă tatăl o invită pe fiica lui la un restaurant, el o tratează pe fată ca la un rendez-vous. Este un rendez-vous sănătos, în care poți învăța unele abilități sociale, poți merge la un restaurant și așa mai departe. Și frații mai mari, dacă sunt de treabă, pot ajuta în acest sens.

Deci una dintre funcțiile tatălui este să-și ajute fiica să se separe de mamă și să se individualizeze. Aceasta s-ar putea să devină o problemă specială în timpul adolescenței, când fata începe să simtă că este o femeie tânără; atunci ea și mama ei devin incomode una pentru alta. De exemplu, în bucătărie fetei nu îi place să fie condusă de mamă, și la cine poate merge dacă nu la tatăl ei? Poate vorbi cu el, poate fi tratată ca o persoană distinctă și aceasta o ajută să se separe de mamă și să se individualizeze. Bineînțeles că aceasta nu înseamnă să rupă legătura, ci doar să i se dea puțin spațiu pentru a crește. Deci acestea sunt două dintre sarcinile majore în care tatăl își ajută fiica sau fiul: fiul prin identitatea sexuală, fiica în procesul de separare și individualizare.

Criza paternității în societatea noastră ridică întrebarea: ce se poate face? Este o problemă socială generală, cum găsești o cale pentru a îmbunătăți lucrurile în acest sens? Un mod este acela de a-i lămuri pe băieții tineri de faptul că ei sunt importanți ca tați. Mulți bărbați au uitat aceasta, sau mai degrabă cultura contemporană a uitat acest lucru. Deci trebuie să fie făcut cunoscut faptul că tații sunt foarte importanți pentru fericirea copiilor lor și că atunci când sunt absenți există o probabilitate mult mai mare ca acești copii ai lor să cauzeze probleme societății și lor înșiși. Primul lucru este așadar să facem cultura conștientă de acest lucru.

Un alt lucru care poate ajuta în mare măsură atunci când apar situații în care tatăl lipsește este găsirea unor tați înlocuitori. Sunt mulți bărbați care sunt bunici sau care nu au propriii lor copii, dar care într-o parohie sau altă comunitate asemănătoare ar putea fi niște tați înlocuitori excelenți, dacă s-ar comporta asemenea unor bunici. Un tată înlocuitor ar putea fi și unchiul, pentru familiile în care nu există un tată. Sunt o mulțime de oameni vârstnici care pot fi luați drept model pentru ce înseamnă a fi bărbat și care se irosesc, pentru că nu sunt folosiți. Avem nevoie de ei ca exemple de tați pentru familiile în care tatăl lipsește. Există foarte multe exemple de tați înlocuitori în literatura istorică, în care bărbați sau femei, care au avut succes sau care au devenit importanți în cultură, au recunoscut că un alt bărbat, în afară de tatăl lor, a intrat în viața lor și le-a dat un exemplu despre ce înseamnă să fii un tată.

Toți bărbații sunt chemați să fie tați, într-un anume fel. Ca și catolici, știm că aceasta nu înseamnă că ești chemat să fii un tată biologic, Papa nu este așa ceva, dar Papa este un tată. Deci toți oamenii sunt chemați într-un fel sau altul să fie mentori, să fie tați pentru cei din jurul lor. De obicei pentru copiii lor, dar deseori și pentru alții. Prin aceasta bărbații devin maturi, iar cei care nu devin niciodată tați rămân oarecum infantili psihologic, centrați pe ei înșiși, un fel de James Bond - adică un bărbat fără nici o obligație, fără nici un copil, fără soție sau familie. Deci un mod în care poate fi abordată această criză este găsirea de tați înlocuitori și aducerea lor în prim plan, lăsându-i să ajute. Ei vor descoperi curând ceva foarte pozitiv atât pentru ei înșiși, cât și pentru copiii sau tinerii cu care interacționează.

Bineînțeles că un tată înlocuitor de prim rang poate fi găsit pentru noi în însăși credința catolică. Nu este vorba numai despre faptul că preoții noștri sunt (sau ar trebui să fie) tați pentru copiii cu care vin în contact, și că noi avem o mulțime de surori care sunt mame în Biserică. Maica Tereza de Calcutta nu a avut nici un copil biologic. Însă ea a avut o mulțime de copii și a fost cu siguranță o mamă deosebită. Deci, ca și catolici, suntem chemați la paternitate și maternitate, fie că aceasta este sau nu una explicit biologică. În Biserică avem aceste modele în preoții noștri și în surori. Dar le avem de asemenea în teologia și în sfinții noștri. Și aceasta este o resursă care nu e bine înțeleasă.

Știu o poveste despre un tânăr care a devenit preot dominican, și încă unul minunat; tatăl lui a avut întotdeauna o relație emoțională distantă față de el, era prezent, dar nu era niciodată legat foarte puternic de el, precum acesta ar fi vrut. La vârsta de optsprezece ani a fost chemat spre preoție și a mers la seminar, și acolo se simțea destul de singur, abandonat de tatăl său, care nici înainte nu fusese foarte apropiat de el. Nu era vorba despre un abandon sever, dar era totuși ceva de care el credea că are nevoie; acum înțelege mai bine ce s-a petrecut, pe-atunci nu înțelegea. Și-a format o devoțiune adâncă față de Sfântul Iosif și pe parcursul acelor ani de seminar a înțeles. "Sfântul Iosif", spunea el, "a fost tatăl meu pe tot parcursul formării mele preoțești. M-am îndreptat spre el în rugăciune ca să-i cer sprijinul pe care i l-aș fi cerut propriului meu tată".

Știu de asemenea despre o tânără care a făcut același lucru, care avea o relație foarte rea cu mama ei, și care a primit ocrotirea maternă a Sfintei Fecioare. Aceasta a dus la o vindecare psihologică dramatică pentru ea. Ceea ce vreau să spun este foarte important, deși deseori nu este prea bine înțeles: putem avea probleme de natură psihologică care nu au răspunsuri psihologice, dar au în schimb răspunsuri spirituale. Găsim aceste răspunsuri în viața noastră de credință, deși putem merge și la psiholog sau putem încerca și alte soluții terapeutice. Dumnezeu știe că iubirea taților nu este întotdeauna de încredere [3], deci ne-a oferit posibilitatea de a avea și un alt fel de tată, ni l-a dat pe Sfântul Iosif, ni i-a dat pe ceilalți sfinți. De asemenea, nici mamele nu se ridică întotdeauna la înălțimea chemării lor, deci ne-a dat-o ca mamă pe Sfânta Fecioară, mama evreică perfectă [4]. Ca să conchid, un alt mod de a trata criza în discuție în cazuri individuale este acela de a găsi tați înlocuitori în viața noastră spirituală, care sunt așadar părinți spirituali: fie preoți, fie Sfântul Iosif, Don Bosco sau cineva ca ei.

Toate aceste soluții ne dau posibilitatea de a depăși câteva dintre deficitele create de un tată absent sau disfuncțional, atât de răspândite în cultura noastră. Și, după cum am lăsat să se înțeleagă prin ultimele mele exemple, criza paternității este cu adevărat o criză a credinței. Întreaga cultură are nevoie de credință pentru ca bărbații să înțeleagă că paternitatea lor este ceva care le-a fost dăruit și că îl are ca model pe Dumnezeu. Dacă știi după cine trebuie să te modelezi, respectiv după Isus (pentru că cine L-a văzut pe Isus, L-a văzut pe Tatăl), atunci ai mult mai multe șanse să devii ceea ce ai fost făcut să fii. Isus este singurul model ce va funcționa în societatea noastră, deoarece acest model este acela al unui Tată iubitor care se sacrifică pe sine pentru alții.

În momentul de față cele două modele pentru bărbat în cultura noastră sunt modelul numit "macho" ["durul"] - dominație, exploatare, indiferență, transformare a mamei și a copilului în obiecte - și modelul numit "wimpo" ["papă-lapte"] - bărbatul androgin, pentru care nu există vreo diferență între mamă și tată, nu există vreo diferență între bărbat și femeie. Acest ultim model a apărut prin anii '70 și încă mai este prezent, dar nu funcționează foarte bine, pentru că, asemenea celuilalt model, nu își va asuma obligații față de soția sa sau față de copilul său. "Wimpo" nu are nici o putere, este prea slab ca să își asume vreo obligație. Celălalt ("macho") este destul de puternic pentru a-și asuma obligații, dar nu o face deoarece este interesat doar de el însuși. Deci ambele modele de bărbat sunt falimentare, pentru că nu își pot asuma obligații față de soțiile lor sau față de copiii lor. Cel mai puternic răspuns dat culturii moderne este acela al bărbatului care, contemplându-și adevăratul său model, își trăiește paternitatea atât în propria familie, cât și în societatea din care face parte. Astfel iubirea și virtuțile taților vor fi transmise nenumăratelor generații care le vor urma.

 

Note:
[1] Paul Vitz, PhD, este profesor emerit de psihologie la Universitatea din New York. Prezentul material oferă selecții din conferința de la Sonntagberg, 1 aprilie 2006, Austria.
[2] Aici autorul vrea să spună că, datorită stării psihice grave, copiii astfel răniți nu vor mai fi în mijlocul societății, ci vor fi izolați, și de aceea traumele lor nu vor avea un impact puternic asupra celorlalți. De obicei astfel de persoane distruse psihic nu se căsătoresc, nu au copii, nu lucrează, nu au roluri importante în societate și prin urmare ele nu pot avea un impact serios asupra societății.
[3] Paul Vitz se referă la faptul că, datorită naturii decăzute a omului, tatăl nu este capabil să își exercite misiunea paternă fără să își rănească uneori profund proprii copii. Uneori părinții sunt ei înșiși victimele unor astfel de răni, și aceasta îi poate face chiar incapabili de a-și exercita paternitatea sau maternitatea, dacă nu găsesc o cale de a se vindeca și de a învăța să fie părinți buni.
[4] Prin aceasta autorul nu vrea să spună că devoțiunea noastră către acești sfinți are doar justificări de natură psihoterapeutică, sau că Dumnezeu ni i-a dat numai pentru acest scop. Autorul arată doar una din rațiunile pentru care Dumnezeu vrea ca noi să trăim în deplină comuniune cu sfinții Săi, care oglindesc dragostea Sa deopotrivă paternă și maternă.

 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire