pregateste pagina pentru tiparire

































 

 Revista "Familia creștină" - 05/2006 

VISELE MELE, PURTATE DE O BARCĂ CU PÂNZE
Marina Fara

Leagăne goaleCuprins

 

Mai întâi, ne cerem scuze pentru mica întârziere cu care apare acest număr al revistei noastre: vă rog să puneți această întârziere pe seama pregătirilor de vacanță. Este un bun argument, la îndemâna tuturor, acum, mai ales a familiilor, pentru care organizarea vacanței presupune eforturi și alergături suplimentare. Și pentru că în sumarul acestui număr nu figurează vreun articol dedicat vacanței, editorialul își propune să atingă o mică filozofie în care și vacanța își găsește o oarecare ilustrare: pornind de la faptul că o vacanță nu se bazează doar pe aspectul fizic al călătoriei. Iată, de exemplu, cazurile limită, persoane imobilizate, care însă vor ca drumurile să nu le fie doar o parcurgere de peisaje. Ce se întâmplă în aceste situații cu eroii unor astfel de vacanțe este oarecum misterios de imaginat.

Mă gândeam la celebrul cuplu Christopher și Dana Reeve, doi artiști cu cariere promițătoare (ea actriță și cântăreață, la început de carieră, el deja celebru cu al său "Superman"). Când, în timpul unei filmări, Christopher a suferit tragicul accident - căderea brutală de pe cal - care avea să-l țintuiască într-un scaun cu rotile, Dana tocmai semnase câteva contracte artistice importante pentru mai mulți ani de carieră promițătoare. Părea incredibil: acel Superman, care traversa cerul, îmbrăcat în pelerina sa roșie, record de popularitate cinematografică, cu imensul său public adolescentin, trăind într-o eternă părere de tinerețe, a rămas legat de un scaun cu rotile, tetraplegic, neputându-și mișca decât capul și fără control respirator, astfel încât purta permanent cu sine un plămân artificial...

Dana - figură atât de dinamică, la fel ca soțul ei (nu comentăm îndoielnicele sale tendințe politice și foarte discutabilele acțiuni în favoarea experimentelor cu celule embrionare, în scop terapeutic, căci adevărata ei operă a fost mărturia de soție exemplară) - s-a trezit în fața unei radicale opțiuni: între viața artistică, de succes, și cărarea îngustă, dificilă, a personajului real, mai puternic decât în orice ficțiune și mai nobil prin starea de anonimat pe care o presupunea. Era vorba despre fidelitatea față de jurământul pe care îl făcuse în fața altarului, în clipa de bucurie fără egal, "... să-ți fiu credincioasă și la bine și la rău...", clipe în care mirii nu-și puteau imagina concret, palpabil, decât binele, pe când nenorocirea nu putea fi pentru ei decât o ficțiune... Și ce miri fuseseră Christopher și Dana!... două personaje de vis, coborâte parcă, pentru câteva clipe de fericire personală, din ficțiunile pe care le întruchipau în artă.

 

Când a sosit nenorocirea, alegerea pe care Dana a făcut-o - departe de a o "îngropa" în anonimatul de care omul public se teme atât de mult, a adus în spațiul mediatic un personaj cu atât mai puternic și rezistent uitării, cu cât era cât se poate de real. Acest personaj a arătat că iubirea mirilor, dincolo de efuziune și de dulce idealism, este alcătuită dintr-un țesut nebănuit, țesutul rezistent al jertfei care hrănește bucuria, și care se dezvăluie pe valurile surprinzătoare ale vieții. Dăruirea sinceră a fost de la început "programul" lor de viață, căruia îi dedicau fiecare zi de creativitate și de revelație a celuilalt. Acest program de viață matrimonială asumat de la început i-a ajutat să se cunoască și să se admire unul pe altul: au crescut astfel ca persoane, ar spune un specialist în teoria vieții de familie.

Deci, accidentul din mai 1995, - ar spune același specialist - i-a găsit pregătiți să înfrunte noua situație de viață, să-i caute sensurile, finalitățile. Sensuri, finalități, care trimit mereu la frumusețea vieții și la mărturia de iubire. Se căsătoriseră pentru a se face unul pe altul fericiți. Fidelitatea înseamnă tocmai a urmări această fericire pentru celălalt. Astfel încât, în momentul tragic, când viața li s-a arătat surprinzător, cu cealaltă față, a abisului durerii, Dana și-a părăsit fără ezitare cariera profesională, pentru a se consacra tetraplegicului, a cărui fericire depindea acum într-un sens și mai total de persoana ei. I-a cerut soțului să surâdă și să arate că deși trupul lui era inert, avea un motiv puternic să trăiască: iubea și era foarte iubit. Viețile lor au căpătat noi sensuri și din această dăruire reciprocă a izvorât dorința de a-i ajuta și pe alții. Au întemeiat o Fundație pentru bolnavi cu afecțiuni ale măduvei spinării, pe care îi vizitau și îi încurajau. El a scris o biografie, Still Me, transpusă pe disc, cu care a câștigat trofeul celui mai bun Album Vorbit, în 1999. În 2002 a publicat altă carte: Nothing is Impossible; Reflections of a New Life.

 

Ea trebuia să răspundă comentariilor sau interviurilor care, încercând să-i descifreze mobilurile opțiunii, o puneau pe seama simțului de responsabilitate, sau compasiunii: "Nu sunt un personaj de film, poate tocmai de aceea este mai greu de înțeles pentru ce mi-am părăsit cariera și m-am dedicat cu toată libertatea de alegere, unei vieți de suferință. Totuși, e chiar atât de greu de înțeles că am făcut-o pentru că îl iubesc? Da, îl iubesc nebunește pe cel din scaunul cu rotile, pentru mine el este - dacă vreți - tot Superman. Este soțul meu, mergem împreună în aceeași direcție, fără să ne lăsăm - nici eu pe el și nici el pe mine - să privim fiecare la el însuși. Nu-i permit să se lase cuprins de autocompasiune, care sporește sentimentul inutilității. Îi cer ceea ce pe fiecare dintre noi îl ajută să crească, și anume, să continue să iubească. Acum, mai mult ca oricând, nu numai el are nevoie de iubirea mea, ci și eu am nevoie de iubirea lui. Când în fața noastră a apărut sentința scaunului cu rotile - pe viață! - i-am spus: Încă ești tu însuți, te iubesc și am nevoie de tine..."

 

Christopher va mărturisi mai târziu că statornicia acestor cuvinte în viața lor l-a salvat de la disperare... "Suntem în continuare un singur trup, transfigurat și - se poate înțelege? - frumos datorită iubirii, până când moartea ne va despărți." Christopher a murit înaintea ei. La începutul lui martie 2006, a murit și Dana. Am văzut, pe o pagină de revistă, o imagine a ei foarte recentă, citind îngândurată despre Cristofor Columb - probabil ceva prilejuit de cei 500 de ani care s-au scurs de la moartea celebrului navigator. Viața ca un ocean imprevizibil, corabia construită din esența tare a viselor și apărată până la destinație de puterea infailibilă a iubirii!...

 

În vacanțe căutăm să compensăm, prin drumuri, muzee, destinații, peisaje, terapii, prietenii, mistere ale necunoscutului, oboseala adusă de materialitatea cotidiană a angajamentelor. Oferta este mirifică, și fiecare poate alege, combinând cu imaginație resursele materiale și de timp. Dar parcă nici o altă ipostază decât vacanța în familie nu este mai plină de bogăție și de ecouri. De aceea, chiar dacă industria turistică le oferă multe combinații, adesea cu doză de extravaganță, celor însingurați, încărcătura iluzorie a acestor visuri de o vacanță lasă în urmă un gol imens, care poate, în mod fericit trezește până la urmă dispoziția de a dori o viață de familie și de a face tot posibilul spre a o împlini.

Unii optează pentru confortul iluziilor de o vacanță, alții pentru visul transpus în realitatea unei vieți, chiar dacă și oricât de tare va fi atacată de potrivnicia furtunii. Important este țărmul la care se ajunge, destinația, sensul. Columb a murit cu convingerea eronată că ajunsese în China, țărmul proiectelor sale de călătorie... Dar visul lui, visul navigatorului fără odihnă, purtat de vocația curiozității (și de misionarism creștin), și-a avut propria transcendență - și tocmai aceasta a fost partea extraordinară a călătoriilor sale: întâlnirea istorică dintre două lumi.

 

Dacă pentru unii dintre noi există limite fizice, de natură biologică, materială, politică etc... dispoziția de a călători cu sens, cu libertatea visului, poate înfrânge orice potrivnicie. Cu atât mai mult, avem posibilitatea și chiar misiunea, să dăm sensuri bogate vacanțelor noastre, atunci când aceste vacanțe sunt lesne realizabile.

 

Și dacă ne gândim că viața însăși este o călătorie, un pelerinaj pe acest pământ, puterea de a trăi nu provine din starea fizică, ci din acea realitate misterioasă a spiritului uman. Recuzita este simplă, la îndemână: să iubești dăruindu-te și să ai suficientă umilință pentru a te lăsa iubit, pentru a primi dăruirea pe care ți-o oferă celălalt.

 

Nu e nevoie să explicăm că leagănul acestei arte de a trăi este familia. Poate doar să amintim mărturia actorului cu trup inert: "În visele mele navighez cu o barcă cu pânze... împreună cu o mare femeie, cu soția mea"... au fost printre ultimele sale cuvinte dintr-un interviu, înainte de a atinge țărmul spre lumea de dincolo...
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire