pregateste pagina pentru tiparire

































 

 Revista "Familia creștină" - 05/2006 

EU ȘI MARTA
Kristine L. Franklin
traducere Radu Capan

Contracepția și conștiințaCuprinsScrisoare către băieți

 

Când prietena mea Ginny m-a sunat să îmi spună că soțul și fiica ei au avut un grav accident, am simțit cum îmi urcă sângele în cap. "Sunt bine", mi-a spus ea repede. "Anna are o fractură de pelvis așa că nu va veni mâine să se joace cu Jody." Pe lângă un sicriu maro, o fractură de pelvis sună ca o veste bună! Pe scurt nimeni nu a murit, mașina a fost făcută una cu pământul, iar pentru un copil o fractură de pelvis nu este ceva grav. Așa după cum mamele constată adesea, copiii sunt făcuți din cauciuc. Am pus jos receptorul mult mai ușurată, și am povestit familiei cele întâmplate.

"Trebuie să ne rugăm pentru Anna", ne-a spus fetița. Și desigur așa am făcut. M-am bucurat că cineva s-a gândit la aceasta. Eram prea supărată de gândul la tragedia ce era aproape să se întâmple, văzând parcă în fața ochilor geamurile sparte și botul mașinii îndoit, iar gândul îmi aluneca involuntar spre propria mașină: poate este prea veche, poate ar trebui să ne gândim serios să ne luăm alta, poate chiar mâine! Fusese una din acele săptămâni cumplite. Miercurea aflasem că tatăl meu surd acum orbea. În aceeași zi tatăl soțului meu a fost diagnosticat cu o formă de boală similară cu Alzheimer. Mama sa își rupsese femurul sâmbătă noaptea, și era în spital pentru ceva vreme. Iar eu luni am depășit refuzul în care trăiam și acceptasem că am nevoie de operație la braț. Sunt programată marțea viitoare. Să vedem... mai lipsește ceva? Cred că acestea sunt toate. Și sunt cinstită cu ce spun, nu mă văicăresc.

Viețile noastre sunt normale, foarte normale. Mâncăm, lucrăm, dormim și alte lucruri cotidiene. Primim vești bune și vești rele. În fiecare din cazurile din această săptămână, când soțul meu sau eu dădeam o veste proastă copiilor, unul dintre ei spunea: "Să ne rugăm". Și aveau dreptate. De ce nu a fost acesta primul meu răspuns? M-am gândit în zilele ce a urmat. Și mi-am dat seama că sunt genul care face. Când se întâmplă ceva, fac ceva legat de ce s-a întâmplat. Mintea mea intră în modul turbo și, după scurt timp, odată găsită soluția, motoarele se răcesc și îmi amintesc atunci că trebuie să mă rog. Multe sunt lucrurile care îmi vin prima oară în minte: să sun sau nu la agenția de voiaj pentru soț; să mă uit pe internet să văd ce aflu de boala socrului meu; să văd cum termin de scris articolele înainte să mă las tăiată de chirurg... Rugăciunea este importantă, dar uneori rugându-mă nu simt că fac ceva, și în plus oameni ca mine nu pot sta nemișcați decât în fața computerului.

Cum am putut să fiu atât de stupidă?

A trebuit ca un copil de 12 ani să îmi amintească. "Trebuie să ne rugăm." Și avea dreptate. După câteva minute ne rugam împreună, toată familia, pentru cei dragi ai noștri, pentru cei în suferință. Doresc să învăț să mă rog mai întâi, în ciuda faptului că creierul meu pare fără buton de oprire și fiecare mușchi îmi strigă în cap: "fă!" Dar de fapt când ne rugăm facem maximul ce îl putem face pentru oricine, în orice situație. Rugăciunea nu este ultima soluție: este prima soluție. Lucrez din greu la aceasta. Rugăciune înainte de acțiune. Când îmi dau seama că încerc să rezolv ceva fără să mă fi oprit mai întâi să mă rog, aud cuvintele lui Isus: "Marto, Marto, te îngrijești și pentru multe te silești" (Luca 10,41). Este mângâietor să știu totuși că am ceva în comun cu o sfântă.

A fost una dintre acele săptămâni groaznice. Sunt recunoscător că mi s-a amintit de acel "un lucru care trebuie" (Luca 10,42). Le sunt recunoscător și celor doi grozavi copii ai mei care m-au ajutat să mă iau la luptă cu un încă un obicei prost al meu.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire