pregateste pagina pentru tiparire

































 

 Revista "Familia creștină" - 05/2006 

IMPACTUL MODULUI ÎN CARE NE CREȘTEM COPIII
Radu Capan

Scrisoare către băiețiCuprinsDin nou despre miracol

 

Cine sunt eu astăzi are fără îndoială mare legătură cu deciziile pe care le-am luat și le iau în viață. Are apoi evident legătură cu epoca, țara, localitatea în care m-am născut. Nenumărați factori își lasă amprenta asupra existenței fiecăruia dintre noi. Atâtea lucruri ne schimbă viața, de la o zi la alta. Cât de mult datorăm oare ceea ce suntem astăzi modului în care am fost crescuți? Uneori, în momente de criză sau de eșec, tindem să credem că totul: am ajuns unde am ajuns din vina părinților, care ne-au crescut defectuos. Alteori, mai ales la reușite și când încrederea în noi atinge cote mari, tindem să credem că nimic: sunt omul care am ales să fiu, iar aceasta are prea puțină legătură cu copilăria mea. Adevărul este la mijloc. Chiar dacă unei case nu îi vedem fundația, știm că ea există. Și dacă vedem un aisberg înalt cât un bloc, știm că partea de sub apă este de până la de nouă ori mai mare.

Două articole din ultimele două numere ale revistei ne-au explicat care sunt atuurile părintelui catolic, care este patrimoniul lui specific. Pornind de la același izvor, cartea soților Popcak despre creșterea copiilor1, vă invit în rândurile de mai jos să descoperim mărimea impactului pe care îl are asupra copiilor modul în care îi creștem. Indicii importante ne oferă etnopediatria, știință care studiază diferitele moduri de creștere a copiilor la diferite popoare. Da, există stiluri "naționale" de creștere a copiilor. De exemplu, în Japonia tradițională (spre deosebire de cea modernă, unde acest obicei dispare) comunitatea și familia erau deosebit de respectate și prețuite. Pentru cultivarea acestor valori, părinții dormeau cu copiii în același pat timp de mulți ani. Populația băștinașă din Botswana (dacă ați văzut "Nebunia zeilor" cu siguranță v-a impresionat) caută să încurajeze generozitatea și unitatea în triburile ei prin alăptarea copiilor până la 4-5 ani. Mamele își poartă constant copiii aproape de sân, într-un fel de "marsupiu", până când pot umbla. Să fie întâmplător faptul că această populație încă primitivă este cunoscută ca cea mai pașnică de pe planetă?

La polul opus se află popoarele care încurajează separarea, detașarea, independența. Părinții britanici sunt cei care apelează cel mai mult la dădace și la alte forme de delegare a creșterii copiilor. Tot ei au o afinitate specială pentru pedepsele corporale. De ce oare Marea Britanie este capitala europeană a sadomasochismului? Nu departe de această țară se află Olanda, în care părinții sunt mândri că își îmbrățișează cel mai puțin copiii. Intenția lor este încurajarea independenței celor mici, de la vârste fragede. Să ne amintim că în Olanda prostituatele atrag clienții stând expuse în vitrine ca niște obiecte de cumpărat; multe droguri ilegale în alte țări aici sunt acceptate; și să nu uităm de eutanasie, care este tot mai acceptată, sprijinită și încurajată de populația țării. Pentru etnopediatri nu este vorba de simple coincidențe în nici unul din cazurile prezentate.

Privind mai sus de nivelul național, se poate vorbi despre un stil occidental de a fi părinte. Acest stil este orientat spre independentizarea copilului, ceea ce desigur nu este rău dintr-un anumit punct de vedere. Rezultatul îl constituie însă bărbați și femei prea puțin dezvoltați emoțional și prea absorbiți de realitatea materială. Un specialist făcea următoarea constatare: "Poate cea mai uimitoare descoperire a etnopediatriei este faptul că stilurile de creștere a copiilor din cultura occidentală - acele reguli pe care le prețuim atât de mult - nu sunt neapărat cele mai bune pentru copiii noștri. Practicile parentale pe care le urmăm în Occident sunt simple construcții culturale ce au prea puțin de-a face cu ce este în mod natural bine pentru copii"2. Și atunci? Practica arată că atașarea este cea care conduce la încredere în sine, la atitudini sexuale sănătoase, la dispoziția de a-ți asuma riscuri, la prețuirea oamenilor mai mult decât a obiectelor, la stabilirea unui echilibru corect între independență și bazarea pe ceilalți. Un studiu arată că un copil, cu cât este crescut mai independent, cu atât mai mari sunt riscurile să aibă depresii la maturitate, să se alieneze de propria persoană, chiar să aibă comportament infracțional3.

Alte date interesante despre importanța modului în care ne creștem copiii le oferă un studiu4 cerut de Israel pentru a afla răspunsul la următoarea întrebare: "De ce unele persoane și-au riscat în mod eroic viețile pentru a salva evrei din mâna naziștilor, în timp ce majoritatea fie au colaborat la atrocități fie au stat deoparte?" Aproximativ 700 de persoane au fost chestionate pentru a se găsi răspunsul la această întrebare. Rezultatul se constituie într-o lecție pentru noi despre "ingredientele" necesare pentru a crește copii gata de sacrificii eroice, cu motivații creștine.

Dintre toți factorii posibili, studiul afirmă ca și concluzie că stilul de a fi crescut în copilărie a avut cea mai mare influență asupra comportamentului ulterior vizavi de drama evreilor. Astfel, pentru părinții celor care nu au salvat evrei în perioada Holocaustului prioritare au fost ascultarea orbească (spre deosebire de ascultarea creștină, prezentată în numărul trecut al revistei) și respectarea fără abatere a autorității părintești. Constatarea nu face decât să confirme alte studii anterioare precum cel care afirma că "accentul pus de părinți pe ascultarea (orbească) a fost deosebit de important în pregătirea germanilor pentru succesul regimului nazist, pavând calea spre supunerea de care era nevoie"5. Studiul cerut de Israel mai nota faptul că părinții germanilor care nu au salvat evrei priveau comportamentele greșite ale copiilor ca dovezi ale răutății înnăscute a omului. De aceea ei credeau cu tărie în valoarea pedepsei corporale. Analizele statistice arată că germanii "nesalvatori" au avut parte de mult mai multe bătăi în copilărie decât cei "salvatori".

În schimb părinții germanilor care au salvat evrei erau văzuți de ceilalți, când aveau copii mici, ca niște părinți permisivi. Pentru ei, comportamentul greșit venea mai degrabă din ignoranță decât din răutate. În loc să pună accentul pe pedeapsa corporală, ei le-au explicat copiilor lor de ce unele comportamente sunt greșite. Accentul lor a căzut nu pe pedepsirea comportamentelor greșite, ci pe a-i învăța pe copii cum să se comporte bine. Cuvinte precum "explicare" și "motivație" au apărut în mod repetat în declarațiile germanilor "salvatori" despre părinții lor. Statistic, majoritatea dintre ei nu își aminteau să aibă la activ decât "una sau două" bătăi, și acelea pentru lucruri grave. În fine, o altă observație interesantă ne spune că în cazul germanilor care și-au riscat viața pentru semenii evrei, tatăl a jucat un rol important în copilărie; în cazul germanilor "nesalvatori", tatăl fie a lipsit din familie, fie a fost pasiv. Dacă familiile germane ar fi avut un alt stil de creștere a copiilor, Holocaustul ar fi putut să nu aibă loc - iată ceva ce nu trebuie să uităm!

În ciuda acestor afirmații cu suport științific, astăzi suntem tentați să acordăm o tot mai mare importanță (fatalistă uneori) moștenirii genetice. Bagajul genetic cu care ne naștem fiecare dintre noi, o arată alte studii științifice, poate fi făcut responsabil de o anumită trăsătură a noastră doar în proporție de 30%, maxim 60%. Per ansamblu însă, rămâne un imens spațiu necondiționat genetic, în care creșterea copilului joacă un rol esențial. Într-o carte citată mai sus putem citi: "Când ziarele scriu aproape în fiecare zi despre descoperirea genei responsabile de această boală sau de cealaltă [...] publicul ajunge să fie bombardat de ideea că genele sunt principalele responsabile de cine sau ce este cineva. Ce nu spun știrile este că atunci când oamenii de știință explică un comportament sau un tic personal ca fiind moștenit, ei vor să spună de fapt că genele poartă cam 30%-60% din 'vină'. Cu alte cuvinte, personalitatea - chiar și acele părți care pot să fie strâns legate de gene - rămâne un amestec complex de biologie și experiență de viață."6

Și atunci? Cum trebuie să ne creștem copiii? Există numeroase opțiuni și, de regulă, câte cărți citești, atâtea moduri de a fi părinte descoperi. După cum constată și soții Popcak, majoritatea autorilor își prezintă propriile metode ca fiind adevăratul și corectul mod de a-ți crește copii, dar cel mai adesea este vorba de proiecții ale propriilor valori, concepte, experiențe. Există un mod catolic de a-ți crește copiii? Cu siguranță, dacă există părinți catolici, atunci ei au un stil propriu lor de a-și crește copiii. Biserica nu a aprobat o carte anume ca fiind metoda catolică de creștere a copiilor - și probabil nici nu va face vreodată așa ceva -, dar susține fățiș anumite valori, legate strâns de creșterea copiilor (să menționăm un singur exemplu: diversele discursuri ale Papei Ioan Paul al II-lea în care este recomandată cu tărie alăptarea la sân). Identificarea acestor valori este un pas important, dar într-un fel introductiv. Adevărata provocare vine atunci când părinții trebuie să transforme aceste valori din concepte abstracte în realități ale vieții cotidiene.

Meditând la cele scrise în acest articol, să recunoaștem în eu-cel-de-astăzi semințele puse în fiecare dintre noi în perioada copilăriei. Să găsim motive de reînnoire a recunoștinței față de proprii părinți și imbold de a fi părinți mai buni pentru copiii noștri. Să îl rugăm pe Dumnezeu Tatăl să ne inspire în dificila dar atât de frumoasa sarcină de părinți. Când ne vom sfârși existența pământească, putem spera la răsplată pentru cum i-am crescut, dar Domnul este bun și pregustăm acea răsplată de atâtea ori încă de pe acum: când copiii ne zâmbesc, când ne spun "te iubesc", când au ei grijă de noi, când îi vedem cum înfloresc de la o zi la alta.

 

Note:
[1] "Parenting with Grace. Catholic Parent's Guide to Raising (almost) Perfect Kids", Gregory K. și Lisa Popcak
[2] "Our Babies, Ourselves", Dr. Meredith F. Small
[3] "High Risk", Dr. Ken Magid
[4] "The Altruistic Personality", Samuel P. Oliner , Pearl M. Oliner
[5] "Adolf Hitler: How Could a Monster Succeed in Blinding a Nation?", Dr. Alice Miller
[6] "Our Babies, Ourselves", Dr. Meredith F. Small

 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire