pregateste pagina pentru tiparire

































 

 Revista "Familia creștină" - 04/2006 

POVESTEA UNUI OU ROȘU
Maria Goția

Un coș cu ouă de PaștiCuprinsNu sunt Paști fără ouă

 

Beniamin și Sara porniseră dintr-un sat de dincolo de Iordan, care, ciudat, se numea tot Betania, ca și acesta în care tocmai intrau acum, aflat nu departe de cetatea cea mare a Ierusalimului. Un străin s-ar fi putut întreba ce caută și unde se grăbesc. Dar cei mai mulți dintre trecători aveau aceeași grabă: să ajungă la Templu, pentru a jertfi acolo mielul de Paști.

Paștile! Paștile! Ce veselă pregătire și pentru cei mici: zile de-a rândul urmăreau evenimentele din bucătărie, mai ales gătitul dulciurilor, dând o mână de ajutor la spartul migdalelor, nucilor și alunelor, la amestecarea lor cu miere...! Mmmm!

Cel mai mic dintre frați însă avea și altă grijă și anume să pregătească întrebările pe care, după Legea dată de Dumnezeu, trebuia să le pună tatălui său: «De ce facem o cină deosebită? De ce avem la masă carne de miel? De ce avem ierburi amare și pâine nedospită? De ce mâncăm în picioare și în mare grabă?» Tatăl urma să-i răspundă: «Părinții noștri erau sclavi în Egipt, dar Domnul Dumnezeu Și-a amintit de promisiunea pe care i-o făcuse lui Abraham, lui Isac și urmașilor lor. El l-a adus pe lume pe Moise, profetul Său și l-a trimis la Faraon ca să elibereze poporul din sclavie. În noaptea eliberării lor, înainte de a porni către Țara Făgăduită, părinții noștri au așezat masa pentru cină. Domnul le spusese: «În noaptea aceasta să mâncați mielul cu pâine nedospită, pentru că nu va fi timp să o lăsați să crească; mâncați-l împreună cu ierburi amare, ca să vă aduceți aminte de amărăciunea sclaviei din Egipt. Mâncați în grabă, cu bastonul în mână.

Sunt Paștile, adică trecerea lui Dumnezeu, Care vine să vă elibereze. În fiecare an să celebrați această sărbătoare cu aceeași rânduială, pentru că în această zi Dumnezeu v-a scos din Egipt, cu mână tare și puternică.»

Dar dacă vreo fetiță curioasă întreba și ea: «Și pasta de nuci și migdale cu miere, ce înseamnă? Dar oul fiert?», sigur că mama sau frații mai mari îi răspundeau: «Amestecul acesta dulce ne aduce aminte de mortarul folosit de strămoșii noștri la construcțiile pe care trebuiau să le ridice pe când erau robi în Egipt. Iar oul fiert e semnul veșniciei și al vieții.»

Ei, dar micul Eli nu știa de bucuria acestor întrebări și răspunsuri. Mama Sara și tatăl Beniamin se luptau cu tristețea și nu încetau să se roage cu speranță lui Dumnezeu să le vindece copilul, căci era mut.

Și în anul acesta, Sara se înțelesese cu verișoara ei Marta, să îi găzduiască în timpul pelerinajului, iar câtă vreme urma să-l însoțească pe Beniamin la Templu, pentru cumpărarea și jertfirea mielului de Paști, copilul ar fi rămas cu aceasta. Cum toți știau că la Marta ușa e întotdeauna deschisă și multă veselie, Eli va avea sigur și alți tovarăși de joacă, pe copiii din vecini.

Când s-au apropiat de casă, cei trei călători au auzit cântece și voci voioase. Casa era plină de lume și curtea la fel. Înaintând încet, Sara și Beniamin, cu micul Eli pe umeri, au ajuns înăuntru. Eli vedea cel mai bine: în centrul mesei se afla un bărbat puternic, cu fața luminoasă și cu o privire caldă, spre care se îndreptau ochii tuturor. «E Isus, a venit pe la noi, înainte de a merge spre Ierusalim, înainte de Paști», se grăbi să le explice Marta.

Isus îi privea în ochi, de parcă îi aștepta.

O dată cu intrarea lor în casă, își făcură loc și câteva mame cu copiii lor, care până atunci nu reușiseră să se apropie de El. Isus Își deschise brațele larg și, fără să mai aștepte încuviințare, copiii alergară la El și-L cuprinseră din toate părțile. Isus râdea și-i strângea în brațe, îi săruta pe creștet și-i binecuvânta pe fiecare.

Eli, adunat de emoție, se strângea lângă Mama Sara. Doar ochii lui spuneau cât de mult ar fi vrut să fie și el acolo, cu ceilalți copii împreună, la pieptul acestui om necunoscut, dar pe care în inimă, parcă totuși îl cunoștea bine. Și apoi, el n-ar fi putut să-i spună nimic. Mama simțea frământarea copilului și îl îndemna să se apropie.

- Vino, Eli, nu te teme! rosti Isus.

Surprins, bucuros, scăldat în căldura chemarii, Eli zbură către El.

Acesta îl strânse tare la piept. «Chiar m-a așteptat!», gândi Eli.

Isus îi așeză mâinile pe creștet și îl binecuvântă.

Fără alt cuvânt, copilul înțelese. Atunci se apropie de urechea lui Isus și-I spuse încet, dar limpede:

- Mulțumesc!

 

A doua zi dimineața, devreme, după o noapte petrecută în mulțumită și laudă adusă lui Dumnezeu în rugăciune pentru vindecarea minunată, Sara începu să deretice casa și curtea, împreună cu Marta. Isus plecase la Ierusalim din zori, să aducă jertfa și să sărbătorească Paștile. În sat se auzea doar forfota gospodinelor. Sara cânta și lucra. Încă nu se înserase și totul strălucea.

Vineri dimineața porni la piață, să cumpere cele trebuincioase mesei de Paști. Va fi o sărbătoare mai veselă ca oricând! Voia să cumpere ce era mai bun și de aceea se grăbi să prindă din urmă căruța unor săteni care mergeau în Cetate. În târgul de Paști din Ierusalim avea să găsească de toate.

Chiar așa se întâmplă. La urmă, cumpără niște ouă mari, proaspete, pe care le așeză deasupra celorlalte cumpărături.

Dar înainte să o apuce din nou spre Betania, făcu un ocol: își făcuse obiceiul ca, de câte ori venea la Ierusalim, să meargă până la un loc înalt, dinafara zidurilor, numit Golgotha, unde se spunea că este îngropat Adam cel din vechime, primul om. Acolo, an de an, Sara se ruga lui Dumnezeu din tot sufletul: «Doamne, Părinte al poporului nostru, nu ne lăsa să rătăcim departe de Tine, robi ai păcatului. Trimite-ne pe Mântuitorul pe care l-ai promis strămoșilor noștri Adam și Eva, după ce au păcătuit împotriva Ta și au ieșit din Rai! Trimite-L curând, să primim eliberarea din păcate și iertarea Ta!»

Se miră să vadă lume multă acolo unde alte dăți era pustiu. Chiar pe vârful dealului erau trei cruci, cu trei osândiți răstigniți. Sara se înfioră, dar nu slăbi pasul. Lângă cruci, niște soldați făcuseră cerc, să împiedice mulțimea să se apropie. Doar câteva femei plângeau sub crucea răstignitului din mijloc și o îmbrățișau.

Sara trecu de soldați cu pas hotărât, căci trebuia să ajungă și ea colo, iar soldații nu o opriră. Lăsă coșul jos și își ridică ochii. Fața desfigurată de lovituri era plină de sânge, dar într-o clipă recunoscu privirea: nimeni nu o privise cu atâta iubire decât acel Isus, care îi așteptase în casa Martei, ca să le vindece copilul.

- Doamne, Tu ești? țipă fără glas inima ei.

- Sunt Eu, Cel pe Care tu l-ai așteptat, îi răsună în inimă glasul mut al lui Isus. Rămâi cu Mine până la sfârșit!

 

Nici târziu după masa, când Isus murise, prietenii lui Îl coborâseră de pe cruce, iar femeile acelea Îl înveliseră repede în giulgiu pentru a fi înmormântat în aceeași seară, Sara nu se depărtase. O auzea pe mama Lui șoptind mereu: «Moartea nu Te va birui! Mormântul nu Te va putea ține legat, fiul meu drag!» Abia când porniră spre grădina în care se afla mormântul, își luă și ea coșul uitat sub cruce și se întoarse în oraș, apoi cu pași grei, spre Betania.

Marta și familia ei aflaseră cele întâmplate. Nimeni nu vorbea, căci erau foarte tulburați. Dar sărbătoarea Paștilor se apropia, căci se lăsase seara.

În timp ce așeza pe masă cele cerute de Lege pentru această cină, Marta se gândea la ziua când venise Isus, chemat la fratele ei Lazăr, care era bolnav, dar îl găsise pe acesta deja mort... Și ea mai credea și atunci că Isus îl va readuce la viață, căci orice va cere de la Dumnezeu, Dumnezeu Îi va da. Și așa a fost.

O vedea pe Sara că lăcrimează și se hotărî să-i povestească și ei cele întâmplate cu Lazăr. Cuvintele de atunci ale lui Isus îi veneau pe buze de parcă ar fi fost ieri: «Eu sunt învierea și viața. Cine crede în Mine, chiar dacă va fi murit, va trăi. Și oricine trăiește și crede în Mine, nu va muri niciodată. Crezi lucrul acesta?» Iar eu i-am răspuns: «Da, Doamne, eu cred că Tu ești Cristosul, Fiul lui Dumnezeu, Care trebuie să vină în lume!»

Sara se oprise din lucru și o privea înmărmurită. Să-i fi ascultat Dumnezeu rugăciunea ei fierbinte? Mântuitorul promis venise într-adevăr? Era Isus?

Se apropie de sfeșnicul cu lumânările care trebuiau aprinse înainte de a se așeza cu toții la cină și casa se lumină. Pe masă erau pâinile nedospite acoperite cu un ștergar alb, mielul, ierburile amare, pasta de migdale cu miere și oul fiert. Lumina învălui și inima Sarei cu pace.

Gazdele îl rugaseră pe Beniamin să înceapă sărbătoarea și să istorisească, după Cuvântul Scripturii, cum Dumnezeu Își eliberase poporul din robie și să aducă mulțumită și laudă. Toți știau cine va pune întrebările: «De ce această cină? Și ce înseamnă...?» Micuțul Eli, de bună seamă!

După ce se făcură toate după rânduială și se așezară să mănânce, Eli veni lângă mama lui și o întrebă:

- Dar oul acesta?

- E semnul vieții, al vieții fără moarte, îi spuse Sara răspunsul cuvenit.

- Și de ce e roșu?

Avea să-i spună mai târziu despre Crucea Răstignirii, despre mâna străpunsă din care sângele curgea încet și înroșea ouăle din coș. Acum însă îi răspunse numai:

- Ți-l trimite Isus.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire