pregateste pagina pentru tiparire

































 

 Revista "Familia creștină" - 04/2006 

ASCULTAREA ÎN FAMILIE
Gregory K. și Lisa Popcak
traducere Radu Capan

Equipes Notre Dame și spiritualitatea familieiCuprinsSuplețe spirituală pe... căi paradoxale

 

A asculta de cineva. Când auzim că ni se cere ascultare ne încruntăm: ce să caute ascultarea într-o societate liberă? Și totuși ascultarea joacă un rol principal în general, în întreaga viață a omului, inclusiv în relațiile creștine cu semenii, și mai ales în relația pe care fiecare dintre noi o avem cu Dumnezeu.

Dacă mulți oameni clasează cuvântul "ascultare" (evident, în sensul de a te supune, nu de a auzi) în categoria acelora care exprimă o restricție vizavi de libertatea individului, este pentru că nu îi înțeleg sensul creștin. Percep ascultarea ca fiind o relație autoritară, având la bază frica, între două părți inegale. Pentru creștini, însă, nu aceasta înseamnă ascultarea. Pr. Richard Hogan și pr. John LeVoir, sintetizând învățătura Papei Ioan Paul al II-lea despre căsătorie și familie, observau că ascultarea este o relație între persoane de demnitate egală. Cum așa? Probabil ne vor ajuta reflecțiile unui Părinte al Bisericii, Sf. Ambrozie.

Contemplând Scripturile, Sf. Ambrozie a citit versetul 15 de la Ioan, capitolul 15: "Voi sunteți prietenii mei dacă faceți ceea ce vă poruncesc." A rămas mirat, gândindu-se că prietenii nu poruncesc altor prieteni; dacă o fac, nu mai este o relație de prietenie, ci una între o persoană superioară și una inferioară (cel care comandă și cel care ascultă, adică execută). Ce a dorit să spună Isus legând prietenia cu El de ascultarea de El? Sf. Ambrozie și-a dat atunci seama că Isus vorbea despre un nou fel de ascultare, bazată pe prietenie și nu pe frică, o ascultare ce înseamnă anticiparea și împlinirea nevoilor celuilalt. Văzută în această lumină, ascultarea este cu adevărat o altă formă de intimitate, în care o persoană este atentă la nevoile celeilalte și caută să le satisfacă cu iubire, adesea fără să i se ceară, cu siguranță fără să i se ceară de două ori. Aceasta este esența adevăratei ascultări creștine.

Această înțelegere a ascultării reprezintă o provocare pentru fiecare dintre noi. Evident, ascultarea creștină este un lucru bun și de dorit, dar nu putem cere ascultare din partea cuiva (nici să o obținem prin cicăleală, văicăreală, amenințări, bătaie sau manipulare)... altfel nu mai este ascultare creștină. De aici înțelegem faptul că singurul mod prin care părinții creștini pot să "poruncească" să fie ascultați de copiii lor este chiar cel folosit de Isus, care ne-a poruncit prin exemplul său de slujire cu iubire.

Sf. Tereza de Lisieux scria în "Istoria a unui suflet" că nu a dorit niciodată să facă ceva ce i-ar fi jignit părinții deoarece iubirea și slujirea arătată ei de aceștia o "constrângeau" să nu se comporte altfel decât cum putea ea mai bine. Ascultarea ei era un răspuns logic și spontan la slujirea generoasă, din iubire, practicată de părinții ei. Părinții Terezei l-au luat ca model pe Mântuitorul. Isus Cristos ne "poruncește" în virtutea dăruirii Sale totale. Dacă îl ascultăm, ascultarea noastră vine ca răspuns logic și spontan la dăruirea Sa totală. Copiii învață la cateheză un cântec ce spune așa în refren: "O, cât de mult îl iubesc pe Isus, pentru că El m-a iubit mai întâi". Aceasta este inima ascultării la care ne invită Cristos, răspunsul nostru de iubire pentru că El ne-a iubit primul.

Părinții creștini trebuie să "poruncească" copiilor să îi asculte așa după cum Cristos ne-a poruncit nouă, așa după cum părinții Sfintei Tereza au poruncit "Micuței Flori" - slujindu-și copiii, împlinindu-le nevoile, răspunzând cerințelor lor, dăruindu-și generos timpul lor, trupurile lor, energiile și iubirea lor. Obiecția unora este că ne-am "răsfăța" copiii iubindu-i astfel. Este ca și cum ai spune că Isus ne-a "răsfățat" prin patima, moartea și învierea Sa. De fapt, da, într-un anume sens ne-a răsfățat! Și ne poruncește prin exemplul Său să mergem și să facem la fel. Pentru părinții creștini, autoritatea parentală nu vine dintr-o așezare a noastră de către Dumnezeu deasupra copiilor noștri. Ea vine de la Dumnezeu, care ne-a încredințat responsabilitatea de a-i sluji pe copiii Săi, pe care El, pentru o vreme, i-a încredințat grijii noastre.

Psalmistul spune: "Cum voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie?" (Psalmul 115,3). Scriptura ne dă modele de urmat pentru ascultarea în familie. Când părinții își iubesc copiii așa cum Dumnezeu îi iubește, anticipând și împlinind nevoile lor cu disponibilitate și bucurie, copiii lor sunt "constrânși" să ofere ascultare în schimb, ca și cum ar spune: "Cum vă pot răsplăti, mamă și tată, pentru toată bunătatea pe care mi-o arătați?"

Nu vorbim despre un ideal îndepărtat. Este o realitate pe care eu cu Lisa am avut privilegiul să o vedem adesea, atât în viața noastră profesională, cât și în cea personală. Este un fenomen pe care îl recunoaște și cercetarea psihologică asupra relațiilor părinți-copii. Vorbind din punct de vedere psihologic, iubirea generoasă și slujirea parentală, cu anticiparea nevoilor, sunt factori ce construiesc în copil atașamentul și relația cu părintele. Deoarece prețuiește această relație profundă construită pe iubirea părintelui, acesta - asemenea Sf. Tereza - detestă să facă orice ar putea să îi supere pe părinți. De asemenea, un astfel de copil își corectează singur și rapid propriul comportament când părinții sunt deranjați de ceva.

Din păcate, lumea de astăzi oferă numeroase obstacole în calea unei relații normale părinte-copil, afectând și ascultarea care ar trebui să decurgă natural din această relație. Zi de zi ceea ce Papa Ioan Paul al II-lea numea "cultura morții" seduce părinții, subminând relația lor cu copiii. În locul anticipării, astăzi părinții acordă atenție copiilor doar când încep să plângă. În locul acomodării după programul lor, părinții își "antrenează" copiii după orare de-ale adulților, punând cel mai adesea munca și angajamentele sociale deasupra responsabilității de Dumnezeu dată de a ne iubi copiii și de a crește familii frumoase. Așa după cum Papa Ioan Paul al II-lea observa, Cartea Genezei ne învață că responsabilitatea de iubi ne-a fost dată înaintea să fie creată necesitatea muncii. Părinții pot să aibă parte de o adevărată și creștinească ascultare din partea copiilor lor doar atunci când aceștia sunt fizic, emoțional, psihologic și spiritual convinși de iubirea constantă a părinților lor.

Cum își convinge un părinte creștin copilul de iubirea pe care i-o poartă? Dedicându-i mult timp lui exclusiv, respectând nevoile copilului, învățându-l să se exprime pe sine și să își exprime emoțiile cu respect, în loc să îl pedepsească pentru ieșiri nepotrivite, și arătându-i cât de valoros este pentru el prin disponibilitatea de a face sacrificii în ceea ce privește cariera pentru binele familiei. Cantitatea de ascultare creștinească adevărată pe care o putem aștepta de la copilul nostru este direct proporțională cu cât de bine ne descurcăm cu slujirea copiilor noștri așa după cum am descris mai sus. Dacă nu alegem această cale, în locul unei ascultări de bună voie vom avea un permanent război al puterii, a cărui țintă este controlarea vieții și comportamentului copilului.

(Fragmente din "Parenting with Grace. Catholic Parent's Guide to Raising (almost) Perfect Kids", Gregory K. și Lisa Popcak, Our Sunday Visitor, 2000)
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire