pregateste pagina pentru tiparire

































 

 Revista "Familia creștină" - 04/2006 

SUPLEȚE SPIRITUALĂ PE... CĂI PARADOXALE
Mihaela Farauanu

Ascultarea în familieCuprinsCăsătoria, vocație personală sau inerție a naturii?

 

Motto: "Oare nu pot face să înflorească micile Mele flori acolo unde le vreau?"

Ce-ați zice dacă Dumnezeu v-ar cere astăzi un lucru, peste puțin timp contrariul lui, pentru ca în cele din urmă să revină la cererea inițială? De fapt "e imposibil ca Dumnezeu să nu ne deruteze din ce în ce mai mult până la vederea Sa față către față. Sfinții sunt oameni care au acceptat odată pentru totdeauna să fie mereu derutați: aceasta a devenit pâinea lor de fiecare zi"[1]. Dumnezeu este foarte imprevizibil. Gândiți-vă, de pildă, numai la Avraam din Vechiul Testament. Dumnezeu îi promite acum că urmașii lui vor fi mulți ca stelele de pe cer, iar după puțin timp îi cere să-l jertfească pe unicul său fiu, avut la bătrânețe, și odată cu el și unica speranță de împlinire a acestei promisiuni. Dar nu se oprește aici, ci pare din nou să se "răzgândească", cruțându-i fiul în final. Da, Dumnezeu este surprinzător de imprevizibil, iar căile pe care ne conduce sunt la fel. Nu poate fi întotdeauna prevăzut seara ceea ce El ne va cere a doua zi. S-ar părea că ne cere astfel să fim detașați până chiar și de cererile lui, pentru că și acestea s-ar putea să se schimbe. Iar dacă ar fi de fapt să rezumăm tot ceea ce ne cere într-un singur cuvânt, acesta ar fi "suplețe". Suplețe în fața șoaptelor Duhului Sfânt în viețile noastre. Flexibilitate în fața planului pe care-l are cu noi. "Haideți să ne lăsăm răsturnați", spune părintele Molinié, "haideți să ne lăsăm convinși că lucrurile nu sunt așa cum noi ni le-am imaginat, ele se desfășoară după un secret. Haideți să lăsăm această lumină să pătrundă în noi. Ea va alunga întunericul nostru. Asta ne va durea, desigur, un pic: cuvântul lui Dumnezeu este o sabie care pătrunde până la despicătura sufletului. Este sarea - sarea care curăță. Nu este întotdeauna plăcut, aceasta provoacă o anume repulsie: trebuie să o acceptăm, căci ne va fi atât de bine mai apoi! ușurarea va fi atât de mare!"[2]. Partea bună a lucrurilor este că, pe căile paradoxale ale vieții, acest Dumnezeu surprinzător de imprevizibil întoarce întotdeauna răul în bine pentru cei care cred în El (Rom 8, 28).

Aș propune să analizăm împreună un caz mai concret referitor la ceea ce am scris până aici. De aceea, mi-aș permite să încep cu o întrebare: ce-ați zice, de exemplu, dacă astăzi ați simți în suflet că sunteți chemat de Dumnezeu într-o mănăstire sau într-un seminar, iar peste un timp El v-ar face să înțelegeți că vă vrea înapoi în mijlocul lumii, chiar pentru a vă uni cu altcineva în căsătorie? Ați putea accepta ideea că ambele au fost chemări din partea Lui sau ați fi mai curând tentat să credeți că e la mijloc o eroare personală? Cei cu experiență în cele sufletești știu bine că a fi tentat de frumusețea și căldura vieții de familie este un lucru destul de des întâlnit printre cei care vor să devină preoți sau călugări (călugărițe). Dar și invers se poate. Uneori este întâlnit faptul ca un laic căsătorit și dornic de sfințenie să fie tentat de viața monastică, câteodată până la... a crede că și-a greșit vocația. Cum spunea cineva, "căsătoria este ca o cetate: mulți dintre cei care sunt afară tânjesc să intre în ea, iar mulți dintre cei care au intrat deja nu știu cum să mai facă să iasă". Totuși - ca să continui ideea - dacă tentația este un lucru pozitiv dintr-un anumit punct de vedere, întărind credința și vocația celui care reușește să o învingă, cedarea în fața ei poate aduce cu sine drame teribile și multe pagube sufletești.

De exemplu, cel care a ieșit din mănăstire sau din seminar, mergând uneori voit sau alteori din ignoranță împotriva chemării personale și a planului de fericire pe care Dumnezeu îl are cu el, încotro s-ar mai putea îndrepta cu inima liniștită și împăcată? Dumnezeu îl va însoți desigur pretutindeni, pentru că este un Tată infinit de bun și milostiv, care nu abandonează fiul risipitor. Pentru omul acela însă, care merge împotriva chemării divine, cu siguranță că nu va fi la fel de simplu să Îl însoțească pe Dumnezeu pe un drum care nu a fost croit pe măsura lui. Mai mult, purtând în suflet deseori și sentimentul de vinovăție și durere... Pentru unii va fi atât de greu încât vor oscila între nebunie și moarte, încet dar sigur, de "inimă rea"[3] - asta dacă nu vor încerca mai întâi să se drogheze cu plăcerile nebune ale acestei lumi, ca să-și uite durerea...

Din fericire totuși, lucrurile nu se sfârșesc atât de trist de fiecare dată când cineva iese dintr-o mănăstire sau dintr-un seminar. Adevărul este că mulți știu de chemarea la viața consacrată, pe viață. Puțini, foarte puțini cunosc însă că există și o chemare temporară la viața monastică, ce de fapt este o chemare la o formare spirituală specială. Poate că mult mai des decât își poate cineva imagina, Dumnezeu formează în inima unei mănăstiri sau a unui seminar apostoli și misionari pentru a-i trimite mai apoi în mijlocul lumii, ca lucrători în via Sa, în locuri în care activitatea spirituală este enorm de grea: ca pe niște oi în mijlocul lupilor. Poate că îi cheamă să devină lumină în întuneric și sare acolo unde viața nu mai are gust, tocmai în acele locuri în care preotul sau monahul ajunge foarte greu, sau poate niciodată. Numai că, de cele mai multe ori, vocația lor este ucisă încă din fașă, sau poate chiar înainte de a se fi născut, chiar de cei care au fost puși în jurul lor de către Dumnezeu spre a-i sprijini și încuraja: fie cei din comunitatea din care au plecat, fie cei de acasă. În ce fel? Vom vedea mai departe...

 

Privirea: binecuvântare sau blestem

Câți sunt cei care știu că privirea poate da viață și poate să o ia? Dar mai ales că această privire poate fi nu numai ucigașă, ci și... sinucigașă? Ea are de fapt aceeași putere ca binecuvântarea sau blestemul. Noi alegem în fiecare clipă ca prin simplele, "banalele" noastre priviri îndreptate asupra noastră înșine sau asupra celor din jur să binecuvântăm sau să blestemăm. Ne binecuvântăm sau ne blestemăm pe noi înșine: îi binecuvântăm sau îi blestemăm pe cei din jur. În fiecare clipă. Mereu...

Nu de puține ori am întâlnit oameni uimiți sau de-a dreptul scandalizați văzând cum de viețile spirituale ale celor ieșiți dintr-o mănăstire sau dintr-un seminar adesea ori s-a ales praful ori dacă nu, au devenit foarte diluate. De ce un final atât de tragic, când începutul a fost așa promițător? Adevărul este că, de cele mai multe ori, atunci când cineva decide să iasă din mănăstire sau din seminar, cei pe care îi lasă acolo în urma lui - într-un mod mai mult sau mai puțin conștient - se supără și-i poartă pică pentru că s-au simțit înșelați în așteptările lor. Asta pe de o parte. Pe de altă parte, însă, și cei care-l așteaptă pe bietul om acasă (părinți, rude, prieteni) foarte adesea se simt și ei la fel de înșelați în așteptările lor. Îi poartă pică și nu întârzie să și-o manifeste mai mult sau mai puțin direct. "Vrei să ieși din mănăstire sau din seminar?" - întreabă din spate unele voci "cu experiență". "Stai liniștit, e numai o ispită! Dacă ai venit aici pentru Dumnezeu și acum îl părăsești, ieșind în lume, și El te va părăsi". Pe urmă alte voci se aud în fața omului: "Nu a avut vocație! Numai cei care nu știu ce vor de la viață intră în mănăstire (sau în seminar) și apoi ies". Sărmana persoană se simte astfel încolțită din toate părțile. Toți cei din jur par să se fi aliat împotriva ei, tăindu-i craca de sub picioare cu privirile lor neîndurătoare, iar peste puțin timp - curios - se miră și se întreabă: "Oare de ce s-a prăbușit?"

Părintele Porfirie - un călugăr ortodox de origine greacă, despre care oamenii spun că avea darul de a citi inimile - spunea așa: "Când oamenii se supără și se înfurie, se răspândește o putere rea ce vine de la răul din ei, putere care îl influențează pe celălalt chiar și atunci când nu-i zic nimic (...) Vezi? Îl rănești pe celălalt chiar și fără să-i vorbești deloc! Fiindcă sufletul nostru este imaterial și e mereu influențat de puterile care lucrează, atât de cele bune cât și de cele rele (...) Gândește pozitiv despre celălalt. Rugându-te, vei reuși prin Hristos să-l influențezi în bine. Să nu gândești nimic rău despre aproapele tău, fiindcă astfel îl vei influența în rău."[4]

Desigur, în aceeași măsură se poate spune că și gândurile rele (negative) îndreptate de cineva asupra lui însuși au aceeași putere de a-l influența în bine sau în rău. Credeți că este ușor pentru cineva care tocmai a ieșit din mănăstire sau din seminar să aibă o privire pozitivă asupra lui însuși? Ei bine, nu, deloc! Gândiți-vă numai că rareori intră cineva într-un astfel de loc numai ca să încerce apa cu degetul sau poate ca să schimbe decorul. De cele mai multe ori oamenii se duc în aceste comunități religioase deciși să rămână acolo pentru tot restul vieții lor. Însă în momentul în care realizează că locul lor nu e acolo și că trebuie să se întoarcă în lume, unde să reia viața de la capăt, cu mâinile goale, tot orizontul li se întunecă și, fără un har special, pot cădea într-o deprimare fatală. La început ei au crezut din toată inima în visul lor; acum însă, odată cu dărâmarea lui, simt că parcă li se prăbușește întreaga lor viață. Este nevoie de mult curaj pentru a te putea ridica într-un astfel de moment, dar mai ales este nevoie de mult sprijin.

Amândouă însă sunt două pietre prețioase foarte rare și foarte greu de dobândit. De fapt, ele nu strălucesc decât în lumina la fel de rară a supleței spirituale care, în cazul de față, face să se nască întrebarea: ce presupune oare mai mult eroism, a ieși din mănăstire luând viața de la început (cu mâinile goale), cu tot greul ei, sau a rămâne în mănăstire de teama de a nu fi arătat cu degetul? Eu, personal, cred că ambele căi presupun la fel de mult curaj... cu singura diferență că una duce către viață, iar cealaltă către moarte. Cum altfel s-ar putea explica faptul că în străinătate, în unele mănăstiri, vizita la psihiatru a devenit un lucru din ce în ce mai obișnuit, "la modă" chiar?

 

Suplețea, cheia care deschide toate ușile: "Urmează-Mă!"

Desigur, a avea această suplețe în fața unor astfel de evenimente înseamnă de fapt a le privi cu ochii lui Dumnezeu Însuși. Este un mare har, unul din cele mai mari haruri pe care un om le poate primi în viața sa. Atunci când îl primește iese de fapt din închisoarea strâmtă a propriului legalism, care l-a făcut să-și programeze cu strictețe viața sa și a celor din jur poate, într-un mod pur omenesc... mult prea omenesc. Fără să realizeze, de fapt, că în acest fel a uitat tocmai ceea ce era mai important: să ia partea ei spirituală în serios. Cu toate acestea însă,

celor care încearcă să practice legea, Hristos nu le spune că sunt pierduți. Dimpotrivă, le zice:

"- Tu nu ești departe de Împărăția Cerurilor.

- Ce-mi lipsește atunci?

- Urmează-Mă."

Acest răspuns e extraordinar: nu mai este nevoie de a dobândi ceva, de a face una sau alta, ci de a urma pe cineva: asta răstoarnă toate perspectivele. Vă gândiți dinainte ziua (și viața) după un plan, după un program, după un aranjament în conformitate cu principiile și convingerile dumneavoastră: asta este legea. Iar după aceea cineva dă năvală și bulversează totul: în numele autorității sau în numele iubirii (ceea ce este și mai rău), vă cere pur și simplu să faceți altceva. Nu este ceva penibil, e altceva: legea persoanei se substituie legii obiectului. O persoană, aceasta trăiește și e imprevizibilă. (...) În fond, prin tot ceea ce ne cere, Isus așteaptă numai suplețea: să-L urmăm, pe El.[5]

Nu face totuși să ne mirăm atunci când greșim, luând-o pe alte căi, mai ușoare, dar care nu duc spre Dumnezeu. Cu toții suntem de fapt rătăcitori: rătăcirea (eroarea) este omenească. Face oarecum parte din noi. Nu putem evita să greșim, noi deraiem tot timpul de la calea cea dreaptă. Problema însă nu este că nu evităm această deraiere, ci că nu suntem suficient de supli pentru ca Dumnezeu să ne poată pune din nou pe șine. Numai sfinții ajung la o astfel de suplețe: ei sunt singurii capabili să expulzeze în permanență orice eroare și rătăcire din viața lor[6]. Nimic totuși nu ne împiedică să cerem și noi același har. Dacă ei l-au dobândit, de ce nu l-am dobândi și noi? Suntem slabi? Cu atât mai bine, doar și ei au fost. În mod paradoxal, tocmai asta l-a făcut pe Dumnezeu să-și reverse harurile asupra lor: "Puterea mea se desăvârșește în slăbiciune" (2 Corinteni 12, 9), i-a spus Domnul lui Pavel. Iar acesta răspunde la rândul său: "Deci, foarte bucuros mă voi lăuda întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos" (idem).

Să cerem și noi harul supleței spirituale! El ne va deschide toate ușile către Împărăția lui Dumnezeu. Labirintul vieții noastre, cu drumuri paradoxale, atât de încurcate uneori, se va transforma în pârtie de săniuș. Îi vom înțelege cu siguranță într-un mod cu totul diferit atât pe cei din jur - care ies dintr-o mănăstire sau dintr-un seminar - cât și pe noi înșine... pentru faptul de a nu-i fi înțeles la timp. Șansa noastră este că niciodată nu e prea târziu. Să-i încurajăm chiar acum. Să-i ridicăm din prăpastia disperării în care poate i-am aruncat, din ignoranță, cu propriile noastre mâini. Să le vorbim - cu iubirea pe care au nădăjduit-o de la noi atât de mult și în care poate că au încetat să mai spere - despre noua noastră viziune asupra lucrurilor. Să le vorbim despre încrederea pe care o avem acum în noua lor vocație: aceea de a fi focare de lumină și iubire în mijlocul lumii. Despre încrederea pe care - în definitiv și înaintea noastră - însuși Dumnezeu și-a pus-o în ei. Oare nu ar putea Isus să le șoptească și lor aceleași cuvinte pe care le-a adresat cu câtva timp în urmă unui suflet simplu ca și al lor, contemporan cu noi:

Nu mai regreta că nu ești ceea ce ți-ar fi plăcut să fii. Eu nu vreau pentru tine altă stare decât cea în care te-am așezat. Sfințenia este posibilă pretutindeni, copila mea, iar într-un mediu ostil mai mult decât în adâncul unei mănăstiri. Oare nu pot face să înflorească micile mele flori acolo unde le vreau?[7]

 

Note

[1] Pere Marie-Dominique Molinié, Le courage d'avoir peur (Paris: Les Éditions du Cerf, 2003), p. 7.
[2] Ibidem, p. 10.
[3] Aceasta este părerea Părintelui Porfirie, vezi Antologie de sfaturi și îndrumări, traducere din limba greacă de: drd. Sorina Munteanu (Bacău: Editura Bunavestire).
[4] Părintele Porfirie, Antologie de sfaturi și îndrumări, traducere din limba greacă de: drd. Sorina Munteanu (Bacău: Editura Bunavestire), p. 284.
[5] Pere Marie-Dominique Molinié, op. cit., p. 34.
[6] Vezi de asemenea Pere Marie-Dominique Molinié, op. cit., p. 9.
[7] Margareta, Mesajul iubirii milostive către micile suflete, București, p. 8 (mesajul din 24 februarie 1966).

 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire