pregateste pagina pentru tiparire

































 

 Revista "Familia creștină" - 04/2006 

CĂSĂTORIA, VOCAȚIE PERSONALĂ SAU INERȚIE A NATURII?
Leonard Tony Farauanu

Suplețe spirituală pe... căi paradoxaleCuprinsAveți încredere: Eu am învins lumea!

 

Majoritatea creștinilor se căsătoresc și-și trăiesc cea mai mare parte a vieții lor în această stare de viață. Se ocupă cu lucrurile specifice familiei, adică aduc pe lume și cresc copii, se îngrijesc de cele ale casei, încearcă să se iubească unul pe altul. Rareori însă ei trăiesc toate acestea ca un răspuns la o chemare pe care Dumnezeu le-o adresează personal, ca pe o cale specifică spre sfințenie și ca o misiune încredințată lor de Domnul. Rareori fac alegerea căsătoriei întrebându-se mai întâi dacă sunt chemați la aceasta de Dumnezeu, adică dacă au vocație la căsătorie. De fapt, puțini consideră căsătoria o vocație, o chemare pe care Dumnezeu ți-o face personal. Vocații sunt considerate chemările la viața consacrată sau la preoție. Doar în aceste cazuri, cred unii, Dumnezeu alege pe cineva "din mulțime", punându-l deoparte pentru o viață sfântă și încredințându-i o misiune specială. Ceilalți merg înainte în virtutea inerției lor naturale și se căsătoresc urmând evident aceeași înclinație a naturii care, ce-i drept, tot Dumnezeu a sădit-o în firea umană. Căsătoria ar fi așadar, pentru cei care gândesc astfel, un fel de răspuns la o "chemare a naturii", o vocație naturală, o chemare implicită, pe care Dumnezeu o face omului prin însăși natura lui de om. Nu ar mai fi nevoie așadar de o chemare personală din partea lui Dumnezeu la căsătorie, ar fi suficientă înclinația pusă de El în om. Doar vocația la viața consacrată sau la preoție ar fi, pentru cei care gândesc astfel, o chemare personală și supranaturală la o misiune specială și supranaturală.

În fața unei astfel de perspective despre căsătorie nu pot decât să mă cutremur și să mă înspăimânt. Noțiunea de sacrament, de taină a căsătoriei pare pur și simplu ori ignorată, ori diluată până la procente specifice dozelor infinitezimale homeopatice (maxim unu la câteva milioane de miliarde). Unde este căsătoria ca și icoană a unirii lui Christos cu Biserica, unde este căsătoria ca semn eficace al harului divin, unde este căsătoria ca și cale spre sfințenie, ca și modalitate specifică de urmare a lui Christos? Unde este căsătoria ca misiune de a aduce la viață și de a educa pe copiii lui Dumnezeu? Vă dați seama care sunt urmările unei astfel concepții despre căsătorie? Ruinarea vieții spirituale a majorității zdrobitoare a creștinilor, deoarece majoritatea sunt căsătoriți! Ori, dacă însăși căsătoria mea nu este un răspuns al meu la chemarea pe care Dumnezeu mi-o face personal, atunci ce este? Cum aleg eu să mă căsătoresc? Pur și simplu mă las purtat de inerția naturii mele sau de alte motivații, fără să-L întreb pe Dumnezeu ce vrea de la mine? Dacă da, atunci ce fel de creștin sunt? Unul căruia nu-i pasă de voința lui Dumnezeu și de planul Lui? "Păi stai așa", veți zice, "în cazul ăsta ești creștin doar cu numele, în registrul parohial". Așa este! Un creștin care-și trăiește vocația de fiu al lui Dumnezeu - că doar asta a devenit prin botez - este permanent în dialog cu Tatăl Ceresc și pune mereu întrebarea: "Doamne, ce vrei să fac pentru slava Ta și pentru mântuirea mea și a fraților mei?" În momentul în care își va pune problema alegerii stării de viață va întreba din nou pe Domnul: "Doamne, cum vrei să Te slujesc? Cum vrei să-Ți urmez? Ca persoană consacrată în celibat, sau în căsătorie?" Alegerea de a se căsători va veni astfel ca răspuns la chemarea divină, pe care o primește personal.

De fapt, pentru un creștin adevărat, orice alegere substanțială în viață ar trebui să fie răspunsul la o chemare divină. Odată cu botezul creștinul primește și chemarea la sfințenie, la unirea mistică cu Dumnezeu, și această chemare implică și o misiune personală specifică. Ca și creștin, eu nu mai trăiesc pentru mine, ci pentru Christos: "Căci nimeni dintre noi nu trăiește pentru sine și nimeni nu moare pentru sine. Că dacă trăim, pentru Domnul trăim, și dacă murim, pentru Domnul murim. Deci și dacă trăim, și dacă murim, ai Domnului suntem" (Romani 14, 7-8). De aceea, odată intrat în viața supranaturală a harului, orice aleg să fac ar trebui să vină ca răspuns la șoapta divină. Nu-mi mai pot planifica viața după propriile mofturi, am o misiune de îndeplinit. Rămâne să descopăr care este această misiune în dialogul permanent cu Domnul.

Poate că după ce ați citit aceste rânduri vă puneți întrebarea: spune acestea de la el însuși sau așa învață Biserica? Ca să vă răspund - și de fapt e bine să scriu acestea și pentru cei care nu și-au pus încă întrebarea - voi rezuma câteva luări de poziție în acest sens. Astfel, arhiepiscopul de Denver, J. Francis Stafford, spunea: "când Biserica vorbește despre «vocație», ea se referă la o chemare către fiecare persoană de a îndeplini o sarcină dinainte hotărâtă de Dumnezeu în co-răscumpărarea lumii" (Vocația căsătoriei în planul lui Dumnezeu, mesaj către Congresul Internațional despre Familie în Lima, Peru, august, 1994 - emfaza ne aparține). Bine, dar se încadrează căsătoria în această descriere? Să ascultăm ce spune Compendiumul Catehismului Bisericii Catolice, rezumând paragrafele 1534-1535 ale catehismului: "Două sacramente, Preoția și Căsătoria, conferă un har special pentru o misiune deosebită în Biserică în slujba edificării poporului lui Dumnezeu. Ele contribuie îndeosebi la comuniunea eclezială și la mântuirea celorlalți" (Editura Presa Bună, Iași, 2006). Așadar căsătoria, ca și preoția, presupune o misiune specială încredințată soților de Dumnezeu, misiune care contribuie la mântuirea celorlalți, deci este o vocație. Ca în cazul preoției, este o chemare pe care Dumnezeu o face personal. "Și totuși", vor spune unii, "eu nu prea am întâlnit termenul de «vocație» folosit cu referire la căsătorie". Și le înțeleg dilema, deoarece, după cum observa Pierre Adnès, "a fost o vreme când căsătoria era considerată ca și starea comună a creștinilor, termenul de vocație fiind rezervat pentru viața consacrată sau pentru preoție". Totuși, același autor afirmă:

În zilele noastre, acest termen servește la desemnarea oricărei stări de viață, și Conciliul Vatican II îl aplică de mai multe ori căsătoriei (LG 35; GC 49, 52). Enciclica Humanae Vitae a lui Paul al VI-lea îi definește pe soți ca fiind: «aceia pe care Dumnezeu îi cheamă [în limba latină "vocare" înseamnă "a chema"] să slujească în căsătorie»; «vocația lor creștină începe odată cu botezul și este ulterior specificată și reîntărită prin sacramentul căsătoriei»; acesta din urmă «consacră într-un fel» soții (expresie preluată din Casti Connubii și din Vatican II) pentru ca ei să-și poată îndeplini «vocația lor proprie până la perfecțiune» (HV 25).

(Dictionnaire de Spiritualité, s.v. Mariage et vie chrétienne - col. 380)

Vedem așadar că Biserica învață clar că primirea sacramentului căsătoriei presupune o chemare divină, o vocație. Aș vrea să întăresc însă cele spuse mai sus printr-un citat și mai clar, în care se subliniază aspectul personal al acestei vocații:

Pentru creștini, căsătoria, care își are originea sa în Dumnezeu Creatorul, implică de asemenea o vocație reală la o stare particulară și la o viață a harului. Pentru a fi condusă la maturizare, această vocație cere o pregătire adecvată și particulară și o cale specifică de credință și iubire, cu atât mai mult pentru faptul că această vocație este dată unui cuplu pentru binele Bisericii și al societății. (...) Viu în tradiția Bisericii și adâncit de Magisteriu, Cuvântul lui Dumnezeu insistă asupra faptului că pentru soții creștini căsătoria implică un răspuns la vocația (chemarea) lui Dumnezeu și acceptarea misiunii de a fi un semn al iubirii lui Dumnezeu pentru toți membrii familiei umane prin participarea la legământul definitiv al lui Christos cu Biserica. (...) «În acest fel ei (soții) ajung să recunoască și să accepte în mod liber vocația lor de a-L urma pe Christos și de a sluji împărăția lui Dumnezeu în starea căsătoriei.» (FC 51)

(Consiliul Pontifical pentru Familie, Pregătire pentru sacramentul căsătoriei, 9, 16).

"Bine", vor obiecta unii, "dar însuși papa Ioan Paul al II-lea spune, în scrisoarea către familii Gratissimam Sane: «Căsătoria rămâne totuși vocația obișnuită a omului, care este îmbrățișată de marea majoritate a poporului lui Dumnezeu» (18). De asemenea, Catehismul Bisericii Catolice ne învață că «vocația la căsătorie este înscrisă în însăși natura bărbatului și a femeii» (§1603). Nu înseamnă asta că omul care se căsătorește urmează calea obișnuită, în virtutea înclinației naturii umane, nefiind așadar nevoie de o «vocație» (chemare) divină specială la căsătorie?"

Ca să răspund acestei obiecții va trebui să fac niște precizări. Din perspectiva naturii umane, care tinde în mod natural la căsătorie (aici nu vorbesc de căsătorie ca și sacrament, ci în sensul cel mai larg cu putință), se poate spune că toți oamenii sunt înclinați spre căsătorie. Mai departe, întrucât natura noastră umană îl are ca autor pe Dumnezeu, se poate vorbi oarecum despre o "chemare" (vocație) - folosind termenul în sens mai larg - naturală la căsătorie. Totuși, această "vocație" naturală este doar o înclinație, nu este expresia voinței concrete pe care Dumnezeu o are cu privire la starea de viață a unei anumite persoane. Vorbim despre vocație specifică sau personală când ne referim la această voință concretă a lui Dumnezeu cu privire la cineva anume. Dumnezeu are din veșnicie un plan pentru fiecare persoană în parte, deoarece El "ne-a ales înainte de întemeierea lumii,... mai înainte rânduindu-ne..." (Efeseni 1, 4-5) și ne-a cunoscut înainte de a ne naște (Psalmul 138). El ne cheamă să acceptăm acest plan al Său, și această chemare reprezintă vocația noastră specifică și personală. De asemenea, pe majoritatea creștinilor El îi cheamă să-L slujească în sacramentul căsătoriei, iar căsătoria necesită această chemare specială, deoarece misiunea încredințată prin primirea acestui sacrament depășește puterile naturii umane. Papa Ioan Paul al II-lea spune:

Vocația soților, de tată și mamă, este caracteristică marii majorități a membrilor Poporului lui Dumnezeu. Starea lor de persoane botezate este specificată de sacramentul căsătoriei, care îi face să participe în misterul unirii lui Christos cu Biserica Sa. Conștientizarea chemării [vocației] universale la sfințenie, precum a reamintit credincioșilor Conciliul Vatican II, implică faptul ca cineva să descopere voința concretă a lui Dumnezeu în existența lui sau a ei, și ca să aibă dorința de a răspunde cu generozitate la acesta. Astfel, în lumina credinței și cu ajutorul Spiritului Sfânt, viața obișnuită a soților și a tuturor credincioșilor capătă dimensiunea unui dialog al creaturii cu Creatorul său, al omului cu Dumnezeu, al copilului cu Tatăl său

(Ioan Paul al II-lea, Ajutați pe soții creștini să descopere
harul și misiunea pe care ei le au în Biserică.

Discurs către participanții adunării plenare
a Consiliului Pontifical pentru Familie).

Cu alte cuvinte, creștinul alege să se căsătorească în urma descoperirii, prin dialogul intim cu Dumnezeu, a voinței concrete pe care Domnul o are cu privire la el. Nu e urmarea inertă a unei porniri naturale (chiar dacă această pornire există și își are rolul ei, fiind asumată și transfigurată de harul divin), ci e urmarea chemării pe care Dumnezeu i-o face personal. "Fiecare vocație creștină", ne spune Ramón García de Haro, "ca și dar al harului făcut unei persoane umane deja existente, implică o singularitate concretă: o întâlnire personală cu Christos, individuală, unică, și irepetabilă pentru fiecare om, deși cere aceeași sfințenie de la toți" (Marriage and the Family in the Documents of the Magisterium. A course in the Theology of Marriage, Ignatius Press, San Francisco, 1993, p. 227).

Bine, acum să spunem că este clar și evident faptul că pentru un creștin și căsătoria, ca și viața consacrată în celibat, este o vocație personală. Dar cum stau lucrurile atunci cu cei care nu-și trăiesc botezul, ci acționează în virtutea impulsurilor naturale sau în virtutea intereselor personale? O astfel de persoană nu alege căsătoria ca o vocație, ci fie urmează chemarea naturii sale, fie urmează anumite interese personale. Nici măcar nu-și pune problema ce vrea Dumnezeu de la ea. Ce se întâmplă dacă mai târziu se întoarce la Domnul și-și pune această problemă a vocației după ce a ales deja?

Ca să răspund trebuie să specific mai întâi un adevăr de credință foarte important: dacă persoana este botezată și căsătoria este validă, atunci căsătoria unei astfel de persoane este ipso facto sacramentală. Dacă însă persoana nu-și trăiește vocația de creștin, harul specific sacramentului căsătoriei nu poate lucra în viața sa. Odată intervenită convertirea pot exista, în general, două posibilități:

1) Persoana realizează darul sacramentului, răspunzând la chemarea botezului, și își înțelege starea de căsătorit(ă) ca vocație personală. Descoperă de fapt că Dumnezeu a chemat-o din veșnicie la așa ceva și începe să trăiască căsătoria aleasă anterior ca și chemare, ca și misiune divină. Are loc aici un fel de sanatio in radice (o "vindecare la rădăcină", deși nu în sensul canonic al termenului), deoarece alegerea inițială este confirmată dar este în același timp și vindecată de orbirea și imperfecțiunea ei. Totul este văzut într-o nouă perspectivă.

2) În cazuri excepționale Dumnezeu va chema această persoană la viața monastică chiar înainte de moartea soțului/soției, cu acordul celuilalt (ca de exemplu în cazul Sfântului Nicolae de Flue) sau după moartea soțului/soției (ca în cazul Sfintei Ioana de Chantal, a Sfintei Rita de Cascia, etc.), dar până atunci își va trăi căsătoria ca pe o vocație personală, chiar dacă ea e temporară. Sfântul Apostol Pavel ne spune: "Fiecare, fraților, în starea în care a fost chemat, în aceea să rămână înaintea lui Dumnezeu" (1 Corinteni 7, 24) Și mai departe: "Te-ai legat cu femeie? Nu căuta dezlegare" (1 Corinteni 7, 27). Când spune aici "în starea în care a fost chemat" se referă la chemarea la botez. În cazul nostru ar fi vorba însă despre momentul conștientizării botezului și al trăirii lui. Dumnezeu știe din veșnicie ce alegeri vom face, și planul Lui pentru noi ia în considerație aceste alegeri. De aceea și cei care se căsătoresc "din inerția naturii" pot să fie de fapt chemați la căsătorie, numai că ei vor realiza această chemare mai târziu, post factum. Ei vor fi chemați să trăiască altfel, adică în mod divin, ceea ce ei trăiau deja într-un mod imperfect.

Ca și încheiere, în lumina tuturor celor spuse mai sus, aș vrea să reiau aici îndemnul papei Ioan Paul al II-lea, îndemn care ar trebui să răsune în inimile tuturor celor care au ales să-L slujească pe Dumnezeu în căsătorie: Familie, fii ceea ce ești! (Familiaris Consortio, 17).
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire