pregateste pagina pentru tiparire

































 

 Revista "Familia creștină" - 04/2006 

AVEȚI ÎNCREDERE: EU AM ÎNVINS LUMEA!
Marina Fara

Căsătoria, vocație personală sau inerție a naturii?Cuprins

 

Petrecând împreună cu prietenii, colegii și cu propria mea familie - așa cum dorim și putem mai bine - zilele pregătitoare pentru sărbătoarea Paștelui, avem în ultimul timp tot mai puternic în conștiință faptul că suntem martorii unor clipe istorice: o spun cu toată convingerea, nu sunt deșarte vorbe supradimensionate.

Este senzația unui petec de albastru apărut în mod neașteptat într-o spărtură de cer plumburiu. În reveriile ei mistice, Sfânta Tereza a Pruncului Isus privea speranța și certitudinea credinței, în imagini, printre care și aceea a soarelui care, ascuns privirilor noastre de pătura întunecată a norilor, strălucește, în toată splendoarea, în limpezimea cerului...

Parcă în aceste clipe de răgaz senin, familia umană este mai apropiată, mai comunicativă - așa cum se întâmplă atunci când împărtășește, adică împarte același lucru: fie o bucurie, fie o credință, fie o durere, o lipsă... o speranță, o iubire. Este o stare foarte confortabilă, întăritoare, cu nebănuite energii, conștiința acestei împărtășiri.

Parcă între generațiile diferite nu mai domnește neliniștea conflictelor implacabile, se respiră în cotidianul întâlnirii dintre ele bunăvoința priorităților cu adevărat importante. Și amănuntele încărcate de orgoliul clipei trecătoare pălesc în fața a ceva bun de făcut, ca o promisiune.

Dispare pesimismul, încrederea își reintră în drepturi, încrederea că este posibil un timp al dreptății, al respectului, al prețuirii frumuseții, frumusețe a cărei culme este persoana umană, creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Este redescoperit cu acea uimire fericită din fața unui dar de preț faptul că această făptură, persoana umană, este înzestrată cu o putere de natură divină, puterea discernământului! Răspunsul nu întârzie să apară: este fireasca exaltare a nobleții umane, care determină conștiința unei puternice responsabilități, față de sine și față de ceea ce o înconjoară...

 

... Și scânteia unui gând: probabil că așa va fi "înseninarea" definitivă, așa vor răsări "civilizația iubirii", "cultura vieții", atât de mult profetizate, atât de fervent așteptate. Orice calcul uman se risipește în fața unui miracol, iar sărbătoarea Învierii ne face, în fiecare an, familiari cu miracolul. Celebrându-l, suntem dispuși apoi să-l vedem, să-l recunoaștem, chiar să-l trăim, în orizontul timpului nostru, sub forme nenumărate: ne așteaptă, ni se prefigurează, apare ca o inexplicabilă certitudine sufletească, este experiența unei iubiri neumbrite...

 

Ușor se poate observa miracolul "spărturii" din norii plumburii ai istoriei, pe care l-a produs un Profet cu totul diferit de profeții "tradiționali", prin faptul că s-a bucurat de unanimă recunoaștere și iubire, chiar în mijlocul timpului său, deși, ca orice profet, a mers contra curentului, apărând adevăruri incomode lumii aflate în deriva unei civilizații a morții și a violenței.

Figura lui este una pascală, și aceasta nu numai prin faptul că a plecat la Tatăl ceresc la o dată "calendaristică" din timpul pascal, în Săptămâna Luminată.

Ci mai ales pentru că se dovedește a fi un Profet al Învierii, printr-o prezență de natură spirituală profundă, ce dăinuie poate mai puternic decât în timpul vieții. Dăinuie în nevoia planetară a staturii sale consolatoare, a însoțitorului prin învățătura sa de o puternică actualitate, a mijlocitorului minunat al intervenției divine.

Deși a plecat la Tatăl, omenirea nu se desparte de el, îl recunoaște ca sfânt, sfântul cel mai apropiat, cel mai familiar cu putință și astfel capacitând miracolul imediat al unui mugur de civilizație nouă.

În tainica așteptare a comemorării unui an de la moartea lui Ioan Paul al II-lea, se reflectă o pregătire pascală și în același timp, recunoașterea unanimă a unui martor al Învierii. În miraculoasa spărtură de lumină din norii plumburii palpită certitudinea că lumea nu mai poate fi ca până acum. Lumea care l-a alungat pe Dumnezeu, care a degenerat în logica violenței, a corupției și injustiției, a morții, nu poate dăinui. Martorul Învierii ne-a întărit încrederea în cuvintele lui Isus: Eu am învins lumea!

 

Prezența slujitorului lui Dumnezeu, acum, este într-un sens profund mai vie decât în impresionant de puternica lui viață.

În mijlocul tinerilor din Roma (a fost Episcopul lor!) era atât de prezent, la întâlnirea cu actualul Episcop al Romei, Papa Benedict al XVI-lea, în pregătirea Zilei Tineretului, pentru Duminica Floriilor! Iar încheierea întâlnirii, oficiată prin rugăciunea la mormântul său, în cripta străjuită de mormântul Sfântului Petru, a actualizat mesajul "candelelor aprinse" ale fecioarelor din parabola Mirelui, atât de dragă lui Isus. Benedict al XVI-lea, îngenuncheat în adâncă rugăciune, era înconjurat de tineri care au depus candelele aprinse: "Sentinele ale dimineții". În acea seară de pregătire a Floriilor, în bazilica Sfântul Petru, la altarul Apostolului, s-a petrecut o stațiune profetică a Căii Sfintei Cruci, purtate de brațele pelerine ale tinerilor: o stațiune a Speranței și a promisiunii. Crucea de lemn, simplă, încredințată lor de Ioan Paul al II-lea, un neprețuit simbol a cărui păstrare a lăsat-o ca moștenire "noilor apostoli", "sentinele ale dimineții", Crucea care a înconjurat Planeta, și care, trecând pragul noului mileniu, stăruie amintind mărturia iubirii - primul "pedagog" al miracolului, a fost venerată într-un puternic spirit de bucurie: Aveți încredere - Eu am învins adversitatea lumii!

 

Tinerii care au purtat cuvântul colegilor de generație, în fața Papei, au împărtășit preocuparea față de marile provocări ale prezentului, pe care le-au primit de la generația părinților.

În cuvântul lor matur, responsabil, nu exista nici urmă de resentiment, de conflict între generații, tinerii au evaluat neliniștitoarea moștenire, realitățile lumii prezente, cu generozitatea angajamentului creștin de a transforma lumea, de a o însănătoși pentru a -L face din nou vizibil pe Dumnezeu. Pe aceleași căi, "bătătorite" de generațiile istoriei: calea vizionară - Dumnezeu descoperit mereu de credință și de rațiune; calea vocației - permanent dialog al omului cu Dumnezeu; calea comuniunii.

Celulă de comuniune, familia bazată pe căsătoria dintre un bărbat și o femeie rămâne o prioritate a acestui angajament și a acestei generații, pentru care, așa cum le explica tinerilor Benedict al XVI-lea, inimile sclerozate, pietrificate, ale timpului nostru au nevoie de un transplant de inimi "de carne". Ca orice transplant, este nevoie de susținere și pregătire: cu ajutorul Cuvântul divin, Cuvântul care s-a făcut trup și a locuit printre noi...

... Și care a învins moartea!
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire