pregateste pagina pentru tiparire

































 

 Revista "Familia creștină" - 03/2006 

MOZART - MUZICA BUCURIEI
flautistul Ion Bogdan Ștefănescu
în dialog cu Ana-Maria Botnaru

CuprinsPoezii pentru cei mici

 

Ion Bogdan Ștefănescu - 36 de ani - este prim flautist al Filarmonicii George Enescu din București. Are o bogată experiență concertistică și didactică și este autorul unei "Istorii a flautului", lucrare adresată studenților de la Academia de Muzică din București. A mai publicat volumele "Vârstele flautului" și "Joc de oglinzi", o analiză a interferențelor între tehnicile arhaice și actuale în creațiile pentru flaut, lucrare cu care a primit titlul de doctor în muzică. A cântat alături de importanți muzicieni: pianistul Dan Grigore, harpistul Ion Ivan Roncea, flautistul James Galway (Weggis, Elveția). În afară de scenele românești a susținut concerte și în Italia (Regio Emilia), în SUA - cu un recital personal la Convenția Flautiștilor Americani din Kansas City, în Spania, ca solist al Filarmonicii "George Enescu".

 

Ana-Maria Botnaru: Dragă Ionuț, aș vrea să încep dialogul nostru într-un mod oarecum neconvențional: Să zicem că ai întâlnire cu un extraterestru și vrei să-l lămurești cum e cu pământenii și muzica lor... Ce i-ai da să asculte?

Ion Bogdan Ștefănescu: (râde) Depinde... Dacă l-aș pune să asculte muzica timpurilor noastre, nu știu dacă l-aș mai câștiga de prieten... Sau, din contră, s-ar putea să reacționeze extrem de bine: există muzică contemporană bună și bine scrisă. Dar dac-ar fi să-l îmblânzim cu încetul, atunci cred că ar trebui să asculte Monteverdi, apoi Bach și, bineînțeles, Mozart. Ar trebui să asculte și Scarlatti, și Rossini - neapărat - pentru că ar deveni un extraterestru extrem de haios...

 

- Ce crezi despre muzica lui Mozart și impactul ei asupra noastră?

- Poate că e un lucru mare ce spun acum, dar realmente cred asta: că fără Mozart, lumea ar fi evoluat altfel.

 

- Suntem mozartieni fără să știm? Sau fără să vrem?

- Fără să vrem, suntem mozartieni. Muzica lui a marcat covârșitor secolele următoare și ne-a marcat și mentalitățile. Uite ce se întâmplă în ziua de azi: oameni care nu au nici un fel de legătură cu muzica, oameni care nu intră la Ateneu niciodată, care evită posturile Mezzo sau Cultural, dar în autobuz, în mașina personală, în holuri de hotel, în magazine ascultă Mozart, uneori fără să-și dea seama. Am prieteni care-mi cer CD-uri cu muzică clasică pe care să le asculte la serviciu: la Mozart au reacționat cel mai bine. Ei lucrează, iar muzica merge în surdină. Se simt mult mai bine, nu mai obosesc atât...

Mozart ne guvernează din umbră. El a scris niște melodii splendide pe care muzica rock le-a preluat, jazz-ul le-a preluat, la fel și muzica ușoară... E o mediatizare fantastică: acest compozitor e cântat, în fiecare secundă, undeva, pe glob... Dacă ar fi trăit, Mozart ar fi fost astăzi multimiliardar din drepturi de autor. Este probabil cel mai cântat compozitor din istoria omenirii.

Muzica lui face bine: e un lucru foarte important. Găsești toate stările de care ai nevoie, în fiecare moment: muzica lui poate fi eclatantă, strălucitoare, plină de bucurie... Găsești plăcerea jocului, te întorci în copilărie, îți aduci aminte de lucruri frumoase... În același timp, muzica lui poate fi extrem de profundă, de dureroasă, de tristă, resemnată, senină...

Muzica lui Mozart te duce la beatitudine... Eu sunt convins că prin mâna lui, prin sufletul și prin mintea lui ne-a vorbit de fapt Dumnezeu. În puținii săi ani de viață, el nu putea fizic să scrie atâta muzică. Mai există un argument: nu există nici o ștersătură în manuscrisele lui, nici o corectură... Este înfricoșător... Nu poți crede că omul acesta a trăit într-adevăr, că puteai să dai mâna cu el pe stradă. E ireal ce s-a întâmplat! Cred că a stat sub o "cupolă" dumnezeiască, o ocrotire fantastică, iar el a fost practic un... conductor. Muzica lui are o forță fabuloasă... Sunt copii de doi ani care stau pironiți și ascultă, sunt oameni în vârstă, care de-abia mai ajung la Ateneu, și vin, și umplu sala numai pentru că se cântă Mozart.

 

- Știi vorba frumoasă a lui Karl Barth: în prezența lui Dumnezeu îngerii cântă Bach, dar când rămân între ei ascultă Mozart. Așa să fie? Câtă dreptate are?

- (râde) Are! Muzica lui Bach îți dă putere, îți dă încredere... Vezi tu, când te duci la biserică e... uluitor. Intri copleșit de greutăți, de probleme și ieși liniștit. Și nu știi prea bine de ce. Există o atmosferă, o căldură, pe care numai biserica o are. Muzica scrisă în acest scop, muzica sacră, conține o asemenea forță. Indiferent unde o asculți, chiar și pe o scenă de concert, ea tot muzică sacră este. Bach e cel care a laicizat muzica bisericească, dar a făcut-o în perfectă cunoștință de cauză și cu un scop anume: norodul și-a regăsit temele sale muzicale în muzica lui Bach. Nu știu, cred că Dumnezeu ascultă și Monteverdi...

 

- La Mozart, e un amestec de ludic și tragic. El nu e un personaj vesel, în ciuda muzicii sale...

- Nu, nici când râde nu e vesel... Eu cred că genialitatea îl apăsa foarte tare. Cred că era conștient de puterea lui: știa foarte bine ce face, știa foarte bine că e foarte bun... Încă de mic copil a știut asta. Există niște sonate de flaut pe care le-a scris la 8 ani! Sunt realmente geniale. Te cutremuri cum un copil a putut să scrie ceva atât de profund. Și tragic și ludic, exact cum spui... Pentru el, cred că viața avea o cu totul altă intensitate și o viteză cu totul specială. El trăia fiecare secundă de un milion de ori mai acut decât un om normal.

 

- Ce părere ai despre legendele legate de memoria lui fabuloasă?

- Cred că, în cazul lui Mozart, așa trebuie să fi fost. Îți reamintesc faptul că manuscrisele sale nu conțin nici o ștersătură: auzea totul în mintea sa. Practic, el transcria. Muzica curgea prin mintea lui, iar el avea nevoie de timp doar ca să-și miște mâna, să scrie... Gândește-te: "Don Giovanni". Mie mi-ar lua trei vieți numai ca să o copiez, nu ca s-o mai și gândesc, să scriu muzica, s-o pun pe libret... Iar el scria, scria întruna... Amintește-ți de filmul lui Milos Forman și mica melodie a lui Salieri, cântată la clavecin: pentru Mozart era o bagatelă - două armonii și deja nouă ni se pare complicat. Probabil că avea și memorie fotografică: dacă vedea o partitură, imediat putea să o reproducă. Dar memoria auditivă clar era fantastică: mintea lui probabil că a funcționat ca un computer de astăzi. Ar fi interesant de studiat cum funcționa mintea lui Mozart. El era în stare să meargă în paralel cu un milion de lucruri, să nu le uite și să facă tot felul de conexiuni...

 

- Muzica lui Mozart e un continent vast și destul de greu de explorat într-o viață de om. Cât ai explorat până acum, Ionuț?

- Cum știi, Mozart a scris enorm. Am ascultat câteva opere și foarte multe simfonii. Am cântat în orchestră câteva simfonii și concerte pentru vioară și pian - cele celebre, "șlagărele"... Cât despre muzica pentru flaut, am cântat tot ce a scris: cele șase sonate pe care le-a scris la 8 ani, cele patru cvartete, cele trei concerte, Eine kleine Nachtmusik în variantă de flaut și pian și multe alte transcripții - pe unele le-am aranjat eu, pe altele le-am preluat ca atare...

 

- Care dirijori îți plac în relație cu muzica lui Mozart? Strict subiectiv vorbind...

- Mozart poate fi descifrat în o mie de feluri... Poate să-ți placă, poate să nu-ți placă, depinde. Dacă îl ascult pe Murray Perahia dirijând Mozart, îmi place foarte mult... Dacă îl ascult pe Christian Zaccharias cântând Mozart, îmi place foarte mult... Daniel Barenboim, cântând la pian Mozart, e extraordinar. Și atunci sunt sigur că și dirijează bine Mozart. Apoi e Nikolaus Harnoncourt, cu simfoniile mozartiene și integrala muzicii sacre a aceluiași compozitor. El dirijează un ansamblu care cântă pe instrumente vechi, cu o sonoritate aparte. Se cântă puțin diferit, sigur că da... Știi, eu cred că Mozart are un efect extraordinar dacă e ascultat pe viu, mult mai pregnant decât dacă îl asculți pe un CD, fie și cu o interpretare perfectă.

 

- Vii la ce spunea Celibidache: muzica trebuie receptată împreună cu bucuria interpretării ei.

- Da, însă acest fapt e valabil mai ales la Mozart. Mahler, Bruckner, Ceaikovski te impresionează oriunde: și acasă. Au un cu totul alt tip de forță. La Mozart, datorită acestui ludic, simți nevoia de un interpret viu în fața ta. Un CD e ceva steril, aseptic... Ca să pot spune că m-a mișcat, eu am nevoie de o interpretare vie... Cel puțin în cazul lui Mozart...

Mă gândesc la mine cântând Mozart: câteodată îmi place foarte mult, iar alteori nu mă plac deloc. E atât de imprevizibil... Trebuie să ai cumva o atitudine dirijorală: să anticipezi. Când ești solist, trebuie să le insufli asta și celor din spatele tău. Chiar dacă stabilești cu dirijorul la repetiție niște lucruri. Dar sunt lucruri determinate de starea la care se ajunge în momentul respectiv. La care contribuie și sala, bineînțeles... Una e la repetiții, alta e cu public... Toată lumea trebuie să fie în priză. Or tu, ca solist, trebuie să ai o asemenea energie încât să-i convingi pe cei din orchestră să te urmărească, să nu cânte "ca la serviciu".

 

- Dacă simți că publicul nu e în priză, e grav?

- Da, pentru mine e grav. Consider că măiestria interpretului este să îi "bage în priză" (râde), chiar dacă ei nu sunt. Să-i aducă până la urmă la starea de comuniune. Dacă nu se reușește asta, atunci există o insatisfacție. A interpretului, în mod sigur. Publicul poate că nu o resimte... Doare: e un disconfort cu care trebuie să te lupți și să faci lucruri frumoase pe un teren ușor... mlăștinos. Nu e ușor.

 

- Când studiezi Mozart, cât e rigoare și cât e libertate? Tu cum simți raportul acesta?

- Eu înclin spre partea de libertate. Rigoarea e conținută: nu poți să nu ții cont de textul lui. Dar sunt atât de multe lucruri ascunse pe care unii le simt, alții nu: aici ne diferențiem. Aici intervine harul interpretului și valoarea lui. Dacă reușești să intuiești mesajul compozitorului sau chiar să îl creezi descifrând o partitură... Contează foarte mult sensul pe care interpretul îl dă unor note muzicale, valabile pentru toată lumea.

 

- Deci nescrisele atârnă uneori mai mult decât scrisele...

- Categoric.

 

- Între voi circulă o vorbă care pe mine m-a frapat și pe care n-am înțeles-o de la început: când spuneți despre cineva că "a cântat toate notele", judecata e negativă și fără drept de apel. Practic, respectivul e descalificat ca interpret chiar de către cei din breasla sa. (râde) E fioroasă. N-am priceput-o mult timp și când am înțeles-o m-am cutremurat...

- Vezi tu, un defect al școlii românești, pe care eu l-am observat ca student și apoi ca membru al unor jurii de examene: lumea se bucură în general, și studenții au inoculată mentalitatea asta, când se cântă fără greșeală. Își urmăresc țelul: să învețe pe dinafară un text pe care să îl cânte fără greșeală. Nimic mai grav și mai groaznic: în acea clipă, sunt total lipsiți exact de scopul artei: arta, dacă nu emoționează, nu e artă. Ce te faci cu o "mașinuță" care-ți cântă tot și apoi pretinde nota zece? E ca un somnambul: dacă-l strigi, cade. Nu-i dai zece. Și el: "Cum? Păi am cântat toate notele..." Mi se dădeau mie argumente în favoarea unora care trebuiau să ia note mari: "A cântat fără greșeală? - Da.; A cântat curat? - Da.; A cântat pe dinafară? - Da." Cum adică? Nu-i normal? Nu meriți bonus pentru așa ceva: sunt lucruri normale. Țin de "igiena" fiecărui muzician. Problema e ce fac eu cu notele. Pe mine asta mă interesează. Or școala românească a împământenit această autosuficiență, această rămânere în faza întâi. E doar o bază pe care cu toții trebuie să o avem. Remarca "X a cântat fără greșeală" e tristă.

Un artist poate greși, nu e o mașină. Să nu devină supărător..., asta e altceva. Dar arta trebuie să fie imprevizibilă ca să aibă valoare. Dacă totul devine previzibil, nu mai e artă: e o prostie. Dacă te duci la un concert, înseamnă că accepți jocul acesta... Reușești, asamblând tot ce asculți și vezi, să te ridici tu, spectator, la nivelul artei, și să faci parte din acel tot care e momentul artistic. Dacă vii decis să vânezi greșeli, atunci cu atât ai rămas.

Asta le-am spus studenților mei: e groaznic să ieși după două ore spunând "a fost o prostie". Înseamnă că tu ești prost. Din două una: ori pleci destul de repede, ori - dacă tot ai stat două ore - trebuie să găsești lucrurile bune. E imposibil ca în două ore de muzică să nu găsești ceva bun. Ceva ce tu nu poți să faci. Sau la care nu te-ai gândit. Dacă ai plecat de acolo cu o idee, cu o neliniște, e mare lucru: ai aflat ceva nou. Proștii ce fac? Ajung la un nivel la care sunt mulțumiți și se opresc: nu vor mai evolua. Tot școala e de vină. Sunt plini de ei, fericiți, dar la ce le folosește? Nu au avut niciodată bucuria de a afla lucruri noi și de a-și pune probleme.

 

- De ce crezi că tot copilul care începe să facă muzică, indiferent de instrument, pornește, ritualic aș zice, cu Mozart?

- Muzica lui se reține ușor, e plăcută. Însă nu e deloc ușor de cântat. Melodia e importantă nu pentru că e simplă, ci pentru că țintește sufletul copilului. Or el, în clipa în care are un rezultat sonor plăcut, atunci e mulțumit și vrea din ce în ce mai mult. Copiii sunt mult mai neîncorsetați decât maturii. Or, asta este muzica lui Mozart. Înseamnă libertate, exuberanță, joacă... Copiii se joacă frumos și nestingheriți. Noi, adulții, avem probleme: trebuie să ne curățăm de "seriozitatea " pe care ne-o impune societatea și să cântăm muzica lui Mozart. E greu, dar nu imposibil. Există interpreți care fac aceasta extraordinar de bine.

 

- Cântând Mozart, îți regăsești copilăria și cheful de joacă?

- Oh, categoric. Ce poate face Mozart cu niște arpegii, terțe și game este uluitor. Nu te plictisești niciodată, nici măcar o secundă. Cu alții mai pățești asta, dar la Mozart - niciodată. Nici la Rossini. Și te întrebi cum e posibil. El a găsit o rețetă a lui, intuitivă, inexplicabilă. Înșiră niște note și tu tot timpul ești surprins, ești fericit că le auzi... Poți asculta simfonia Jupiter de zece ori pe zi: de fiecare dată vei găsi ceva nou.

 

- Ce planuri ai pentru 2006?

- Cânt prin țară cu dl Ion Ivan Roncea concertul pentru flaut și harpă de Mozart. În rest nu mi-am propus nimic special pentru anul Mozart. Eu cânt foarte mult Mozart, tot timpul. Poate de aceea... În aprilie cânt cu Marin Cazacu și cu Ciprian Marinescu triouri de Haydn, aici, la filarmonică. În mai, am un proiect destul de îndrăzneț: se lansează un volum de poezie care se cheamă "Despre pietre și păsări", așa se va chema și spectacolul: va fi un spectacol cu balerine, cu muzică barocă, dar și contemporană, cu actori... În paralel, am turneele mele cu trioul Contraste: plecăm în Germania aproape în fiecare lună câte o săptămână, dacă nu câte două... Plus orchestra, deci e destul de aglomerat...

 

- În încheiere, ce-ai vrea să le mai spui melomanilor despre Mozart și muzica sa? Dar celor care nu calcă într-o sală de concert?

- Fără Mozart am fi mai săraci. Spre norocul lor, sunt bogați pentru că ascultă această muzică divină. Ceilalți, neavând "organ" pentru tipul acesta de muzică, pierd o modalitate privilegiată de a fi sensibilizați, de a se bucura, de a fi mai aproape de o artă care întotdeauna înfrumusețează, îmbunează, liniștește. Pierd aceste noțiuni atât de importante pentru sufletul lor. Sunt văduviți de o bucurie pe care melomanii o au cu prisosință.

Eu am vrut ca fetița mea să facă muzică nu neapărat pentru a face performanță din asta, ci pentru educația ei. Dacă ea se va bucura când va intra la Ateneu și va asculta un concert, pentru mine înseamnă extraordinar de mult: va avea o bucurie în plus. Dar face arte plastice, pictură, și își dorește să meargă pe acest drum. Chiar dacă ar renunța la un moment dat, va ști să se bucure, va ști să asocieze culorile, va ști să privească o expoziție... Sunt lucruri pe care ți le dă educația și nimeni nu ți le mai poate lua. Sunt bucurii etern valabile...

 

- Ionuț, educația nu ți le mai dă. Uite ce se întâmplă în școală: orele de muzică și cele de desen sunt în batjocura elevilor și în disprețul părinților. Copiii nu știu să citească două note. E catastrofal. Toți vor matematică sau limbi străine pentru că de aici vin banii.

- Lucrul acesta n-ar trebui să se întâmple. Dacă ai trei ore de matematică, poți avea și trei ore de muzică. Ar trebui să aibă aceeași pondere - pentru că au aceeași valoare. Nu știm niciodată la ce va rezona un copil. El poate că e făcut să rezoneze la muzică, dar dacă nu-i dai ocazia să descopere asta, va deveni afon: un "ateu" din punct de vedere muzical. Absolut toți copiii au aptitudini. Au talent la un tip de artă. Dacă părinții nu le speculează acest talent, ei pe parcurs îl pierd. Copilul devine opac la orice fel de stimul artistic. Dacă ponderea disciplinelor artistice ar fi egală cu a celorlalte, atunci copilul alege. Poate să facă matematică dacă vrea, dar de ce să nu iubească muzica, de ce să nu-și găsească bucuria mergând la un concert de muzică clasică? Muzica este o cale privilegiată de a învăța să te bucuri de frumos.

 

- Mulțumesc pentru răbdarea și generozitatea cu care ai întâmpinat tirul întrebărilor mele.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire