pregateste pagina pentru tiparire

































 

 Revista "Familia creștină" - 03/2006 

ANOTIMPURILE IUBIRII CONJUGALE
Leonard Farauanu

Părintele Flanagan și Orașul BăiețilorCuprinsSpecia părinților catolici

 

Majoritatea lucrurilor bune se dobândesc în timp, și iubirea conjugală (iubirea dintre soți) nu face excepție de la aceasta regulă. Mai mult, creșterea acestei iubiri are un ritm propriu, urmează un itinerariu specific, se poate vorbi așadar despre niște etape sau "anotimpuri" ale iubirii conjugale. Trecerea de la un anotimp la altul este marcată de momente sau perioade de criză, care deseori sunt prost înțelese. Suntem de fapt orbiți de prea multă lumină, și ne plângem că ne-a acoperit întunericul... Ni se oferă aparent austera mană cerească, "având în sine orice desfătare" (Prov 16, 20), iar noi tânjim încă după cepele ce le mâncam odată în Egipt (Num 11,4-5)... Luăm aceste crize ca semne ale sfârșitului, când ele sunt de fapt un nou început, intrarea într-o nouă etapă a iubirii. Bineînțeles, aceasta pentru cine vrea cu adevărat să iubească până la capăt.

În eseul de față, sintetizând și interpretând câteva capitole din cartea Oser vivre l'amour (A îndrăzni să trăiești iubirea) scrisă de Georgette Blaquière (Édition des Béatitudes, 1993), îmi propun să vorbesc despre aceste etape ale iubirii conjugale, etape marcate ca de niște pietre de hotar de crizele specifice lor. Autoarea identifică patru "anotimpuri" ale iubirii, precum urmează: prima iubire (1), maturizarea (2), a doua vârstă a iubirii (3) și "noua logodnă" (4). Le vom aborda pe fiecare în parte.

 

1. Prima iubire

Cea mai cântată dintre toate, cea mai cunoscută dintre toate, această primă iubire este prima reacție în fața minunii care este celălalt. "Se spune deseori că această iubire este oarbă," notează Georgette Blaquière. "Dimpotrivă," continuă ea, "eu cred că în această perioadă de început ea este în mod special clarvăzătoare." De ce? Pentru că "ne face să experimentăm încă de la începutul drumului realitatea spre care ne îndreptăm." Este o pregustare a unirii desăvârșite cu celălalt, la care suntem chemați. Așa cum trei dintre apostoli au pregustat învierea lui Christos atunci când L-au văzut transfigurat pe Muntele Taborului, așa și tinerii căsătoriți trăiesc o pregustare a iubirii lor desăvârșite în această primă iubire. La fel cum transfigurarea de pe Tabor i-a întărit pe acei ucenici, ca să poată purta scandalul crucii, la fel și această iubire de început le dă deseori putere soților de a depăși răstignirile pe care vor urma să le sufere. Această primă iubire va rămâne mereu un punct de referință, o viziune profetică, o piatră de temelie. Domnul va face fără ezitare trimitere la ea în timp de delăsare: "Dar am împotriva ta faptul că ai părăsit dragostea ta cea dintâi" (Apoc 2, 4).

Bineînțeles, concupiscența spre care natura umană este puternic înclinată va face ca cei doi îndrăgostiți să se atașeze într-un mod egoist de această primă experiență a iubirii, existând tendința de a-l folosi pe celălalt ca și carburant pentru întreținerea unei stări euforice. Cu alte cuvinte, devenim încetul cu încetul îndrăgostiți de senzația euforică a iubirii, uitându-l pe celălalt, folosindu-l doar ca pe un drog care ne provoacă senzații tari. Ne iubim astfel pe noi înșine și avem tendința de a-l confunda pe celălalt cu propria noastră persoană. Când iluzia acestei confuzii devine evidentă, atunci apare prima criză serioasă.

 

2. Maturizarea: de la fuziune la comuniune

După cum spune cardinalul Danneels, "nu putem să mergem tot timpul pe vârful degetelor, pentru că facem crampe." Tot așa se întâmplă și cu cei care se forțează să trăiască dintr-o dată exigențele ultime ale iubirii, exigențe "profețite" doar de prima lor îndrăgostire. Iluzia trăirii acestor exigențe nu va putea dura mult, deoarece, spune Georgette Blaquière, "dificultățile vieții cotidiene sunt acolo pentru a purifica iubirea de orice iluzie." Cu alte cuvinte, aceste dificultăți ne aduc cu picioarele pe pământ. Înțelegem că celălalt e un "altul," cu propriile principii, cu propriile aspirații, cu propriile nevoi... Identificarea bolnăvicioasă cu celălalt își pierde susținerea, este demascată ca iluzie. Atunci să te ții!... Furtuna teribilă provocată de această descoperire e aproape la fel de puternică ca și adierea dătătoare de viață a primei iubiri. Aici apare ispita "lucidității," angoasa de a ne fi greșit drumul, sau cel puțin partenerul de viață. Aceasta este așa-numita criză a celor șapte ani de căsătorie - nu că ar apărea neapărat după șapte ani, uneori poate apărea și la câteva luni, însă în medie cam pe-atunci se produce.

Bine, dar care este atitudinea pe care trebuie s-o deprindem când ajungem în acest punct? În primul rând trebuie să respectăm misterul celuilalt. "Celălalt," spune Georgette Blaquière, "aparține lui Dumnezeu înainte de a-mi aparține mie, și eu trebuie să-l primesc în fiecare zi de la Dumnezeu și să-l accept așa cum este și nu așa cum aș vrea eu să fie." Cu alte cuvinte, ni se cere să ne căsătorim cu celălalt în fiecare zi, să reînnoim mereu prima noastră alegere, în fața lui Dumnezeu. De asemenea, în acest moment dialogul dintre soți este indispensabil și este mare nevoie de harul răbdării, de a accepta încetineala creșterii noastre. Este o etapă capitală în creșterea cuplului, deoarece "iubirea trecută prin creuzet iese de acolo mărită și purificată." De altfel este și prima criză mai serioasă a cuplului, și felul în care cei doi vor reacționa la ea va tinde să se constituie ulterior ca model de abordare a crizelor lor în general. "Marea dramă modernă," spunea autoarea, "este de a nu ști să se recunoască și să se manevreze această etapă, și de a strica totul atunci când totul putea fi salvat." Odată depășită însă această criză, cuplul începe să crească în adevărata comuniune interpersonală, comuniune bazată pe acceptarea faptului că suntem diferiți dar diferența aceasta ne îmbogățește. Urmează apoi o perioadă de re-formare a relației în această lumină, cu destul de multe "scântei" mai mici sau mai mari, până când se ajunge la un anumit echilibru între cei doi.

 

3. A doua vârstă a iubirii

După cum era de așteptat, acest echilibru duce de cele mai multe ori în timp la o banalizare a celuilalt. "Ne descoperim ca și străini unul de celălalt și nu îndrăznim s-o recunoaștem." De asemenea, simțim că îmbătrânim, apar dificultăți în domeniul sexual, de aceea "voi căuta în toate felurile să-mi dovedesc mie însumi și celorlalți că încă mai sunt în formă." Acum apar tentații de infidelitate, din dorința de a ne demonstra nouă înșine că mai putem iubi și că mai putem fi iubiți. Apare o anumită delăsare a sufletului, dorința de celălalt e ca și moartă, și în numele propriei împliniri refuz să mai continui drumul împreună cu celălalt.

Dacă în schimb luptăm cu aceste tendințe și rămânem fideli iubirii noastre, descoperim că "iubirea este mai mult decât ceea ce afectivitatea noastră poate să experimenteze în această iubire." Aici cuplul descoperă secretul vieții ascunse și tăcute din Nazaret, aici cei doi învață acea iubire care se manifestă prin a avea grijă de celălalt și a-l lăsa pe celălalt să aibă grijă de tine. "Părtășia dintre soți", spune Georgette Blaquière, "nu mai devine o punere în comun a stărilor noastre sufletești... sau a plângerilor noastre, ci o ascultare atentă și iubitoare a celuilalt." Tot atunci învățăm că "iertarea nu mai înseamnă numai a-i ierta celuilalt ce a făcut, ci a-l ierta pentru ceea ce este." Soțul, soția, este deseori "un celălalt care mă doare", propria noastră cruce. Aici se descoperă profunzimile nebănuite ale iubirii umane și o bucurie pe care încercările nu o pot tulbura. Acum soții încep să întrezărească dimensiunea mistică a sacramentului căsătoriei, sacrament care este în același timp semn și participare în misterul iubirii nupțiale dintre Christos și Biserică. "Noi credeam că iubirea face să dureze căsătoria și acum devenim conștienți de faptul că căsătoria este aceea care face să dureze iubirea, pentru că Dumnezeu s-a angajat împreună cu noi la asta." O tulburătoare schimbare de perspectivă, care este oarecum asemănătoare și în general simultană cu etapa "iluminării" sau a "contemplației pasive" în urcușul spiritual al sufletului către Dumnezeu.

 

4. Noua logodnă

Către sfârșitul vieții, timpul pensionării poate fi de asemenea un timp de criză. Acum apar divorțurile reflectate, pe când copiii au părăsit căminul și părinții se regăsesc doar ei doi, cu o mulțime de timp la dispoziție. Defectele care până atunci treceau aproape neobservate intră acum sub atenția permanentă a celuilalt, și efectul este asemenea cu acela al folosirii unui microscop... Preocupările care până atunci le permiteau soților să aibă un contact relativ redus au dispărut, nepermițându-le să mai trișeze prin refugiul în alte lucruri. Acum li se cere să-și reconstruiască viața după criterii noi, și de aici angoasa și agresivitatea față de celălalt. Și, întrucât acesta este prin excelență un timp al amintirilor, tot acum poate apărea ispita nostalgiei și a amărăciunii, mai ales când cei doi se confruntă cu apropierea morții.

Totuși, pentru cei care au fost și rămân fideli creșterii iubirii lor, perioada pensionării poate fi "un timp al transfigurării iubirii și al transfigurării în iubire." Cei doi soți ajung să trăiască împreună acea comuniune fraternă pe care au experimentat-o în prima lor iubire, acest timp este pentru ei ca și o "nouă logodnă." "Ei", spune Georgette Blaquière, "au sfârșit prin a se asemăna unul cu celălalt precum un frate cu o soră, se înțeleg fără cuvinte, se privesc și tandrețea privirii lor este deja lumina Împărăției." Acesta este pentru ei un timp al celebrării amintirilor, al anamnezei (o rechemare liturgică a evenimentelor trecute, prin care acestea devin prezente, sunt retrăite și oferite lui Dumnezeu). Acesta este un timp de laudă și mulțumire față de Dumnezeu, nu un timp al nostalgiei și al amărăciunii. Și, în cele din urmă, acesta este un timp în care cei doi se ajută reciproc să se încredințeze unul pe altul în mâinile lui Dumnezeu. Moartea nu trebuie să fie un subiect tabu, dimpotrivă; e bine ca cei doi să se pregătească și să se ajute în trecerea din această lume la Tatăl, mângâindu-se unul pe altul în speranța Împărăției și a învierii viitoare.

 

În loc de final

Sacramentul căsătoriei este "un fel de «laborator» al iubirii", un "drum de inițiere în iubirea lui Dumnezeu'." Învățăm să-L iubim pe Dumnezeu ca pe un Mire al sufletului nostru tocmai contemplând sau trăind unirea sponsală specifică sacramentului căsătoriei. Cum am ști altfel ce-i aceea iubire sponsală? De aceea căsătoria devine, spune cardinalul Danneels, "semnul «audio-vizual» al iubirii cu care Dumnezeu ne iubește." Ea este o revelație a misterului lui Hristos și al Bisericii, ba chiar mai mult, o epifanie (manifestare) a acestui mister. Va exista așadar o anumită corespondență între etapele iubirii sacramental-conjugale și etapele iubirii mistice dintre suflet și Dumnezeu, întrucât prima iubire o oglindește pe a doua și se hrănește din ea. De aceea viața mistică a soților este un sine qua non pentru o căsătorie care își propune să atingă culmile la care a fost destinată. După cum spunea fratele Efraim,

cine este capabil de a se dărui în mod curat, adică total, fără împărțire, și de a primi iubirea fără reacție de angoasă sau de ură, dacă nu misticul? Răspunsul la marile întrebări care amenință astăzi familia catolică nu este nici tehnic, nici etic, ci mistic. [1]

 

Note
[1] Frère Efraim, Dr. Mardon-Robinson (médecin psychiatre), Le chemin des nuages ou la folie de Dieu. De l'angoisse à la sainteté (Éditions du Lion de Juda: 1988), pp. 181-82.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire