pregateste pagina pentru tiparire

































 

 Revista "Familia creștină" - 03/2006 

"SPECIA" PĂRINȚILOR CATOLICI
Radu Capan

Părintele Flanagan și Orașul BăiețilorCuprinsDespre moșteniri și despre zestre

 

Cu câtva timp în urmă, aflat într-o vizită peste hotare, am văzut într-o librărie o carte catolică despre cum să ne creștem copiii [1]. Răsfoind-o, am citit printre altele o întrebare pe care mi-am pus-o și eu: "De ce copiii nu vin pe lume cu manual de utilizare?" E o întrebare cred comună, pe lângă altele similare, gen "de ce soția mea nu are manual de utilizare?" sau "de ce căsnicia nu are manual de utilizare?" Care părinte nu își dorește să se comporte exemplar cu copiii săi și nu simte totuși că, mai des sau mai rar, eșuează în urmărirea acestui scop? Ceva nu funcționează. Ce oare? Cu optimismul că această carte mă va lămuri am cumpărat-o imediat.

În rândurile de mai jos nu voi vorbi de fapt despre carte, ci despre o expresie ce apare pe copertă și apoi este detaliată încă din primele pagini: "părinte catolic" (părinte nu în sensul de preot). Cine este părintele catolic? De fapt există așa ceva? Se diferențiază un părinte necreștin de unul creștin, sau unul necatolic de unul catolic? La această întrebare, autorii, soții Popcak, răspund cu fermitate: da, "părinții catolici sunt cu adevărat o 'specie' separată". Ceea ce îi face (sau ar trebui să îi facă) atât de diferiți este "arsenalul" aflat la dispoziția lor, pe care vreau să vi-l propun în continuare, sintetizând mult paginile ample dedicate de autori.

Cartea fiind scrisă de americani și în primul rând pentru un public american, împarte întrucâtva oamenii în catolici, protestanți și ceilalți. Multe dintre diferențele ce subliniază individualitatea părintelui catolic sunt raportate la protestanți. În contextul țării noastre, aș putea spune că există, după cum vom vedea, un mare patrimoniu comun între catolici și ortodocși, ceea ce ar justifica poate, dar nu 100%, expresia părintele catolic-ortodox. Voi rămâne însă la expresia "părinți catolici", cu sublinierea că în mare parte avantajele părintelui catolic sunt și avantajele părintelui ortodox. Cu această precizare să vedem deci argumentele pe care le anunțam.

 

Isus și Maica Biserică

Primul invocat este relația specială cu Isus. Toți creștinii se recunosc ca fii ai lui Dumnezeu. Pentru părinții catolici există însă o experiență suplimentară: a întâlnirii îndeaproape și personale cu Isus Cristos. Mai mult decât a recunoaște în Cristos "Domnul și Mântuitorul nostru", ca frații protestanți, catolicii primesc Sfânta Împărtășanie, asimilându-L în trupurile lor. Aceasta este o experiență transformatoare despre care catolicii pot da mărturie. Nu este vorba despre faptul că Isus ar deveni părintele copiilor noștri în locul nostru, ci prin noi. Mai mult, făcându-le cunoștință copiilor noștri cu Isus, le oferim cel mai bun prieten pe care îl pot avea vreodată. Iată niște prime idei pe care părinții catolici trebuie să le prețuiască și să le fructifice.

Tot specific catolicilor le este faptul că privesc Biserica ca pe Mama noastră, ce ne oferă astfel un model despre cum să fim părinți ai copiilor noștri. Ca orice Mamă, ea se ocupă cu gătitul, invitându-ne la ospățul divin ce ne oferă o lecție importantă: la această masă îl întâlnim mereu pe Dumnezeu, Ființa cea mai ocupată din Univers, dar care totuși își găsește mereu timp să fie prezentă la întâlnirea cu noi. Un argument important pentru ca noi, părinții, să prețuim timpul petrecut cu copiii noștri și să fim mereu disponibili față de ei. Maica Biserică ne oferă și alte sacramente, între care Spovada. Este o mamă intransigentă, dar cu un stil disciplinar deosebit de blajin. Amintind de parabola fiului risipitor, soții Popcak arată că strategia disciplinară a Mamei noastre este să ne întărească relația cu Tatăl, astfel încât să nu mai vrem niciodată să părăsim casa. Atunci când la spovadă primim canon să spunem o decadă de rozariu, aceasta nu este o pedeapsă, ci o invitație să petrecem câtva timp în poala Mamei, în fața Tatălui Ceresc.

 

Cititori în două cărți

Ajungem acum la propoziția ce m-a atras când am frunzărit cartea. "Auzim adesea părinții plângându-se: De ce copiii nu vin pe lume cu manual de utilizare? Ei bine, ei vin. Doar că este scris în catolică." Să vedem ce înseamnă aceasta. Autorii amintesc că protestanții se evidențiază prin principiul lor sola scriptura, adică doar Biblia. Acest principiu este dus de unii (cu siguranță nu de toți) creștini ne-catolici până în extrema de a afirma că Biblia spune totul, astfel că nimic, nici măcar știința, nu are ce să completeze. Să citim un fragment din recenzia unei cărți a unui autor creștin ("fundamentalist", scriu soții Popcak), dr. Ed Bulkey:

"Noi (creștinii) suntem un trup cu multe răni... Dar unde mergem să ne vindecăm aceste răni? Dacă nu ne este de ajuns Cristos, și nu credem că Cuvântul lui Dumnezeu oferă răspunsuri la problemele de astăzi, atunci ce sens mai are să fim creștini - decât eventual ca să fim siguri că scăpăm de focul veșnic? De fiecare dată când spunem că avem nevoie de Biblie și de psihologie (fie și psihologie creștină) pentru a rezolva 'disfuncțiunile' moderne din familiile noastre, noi punem de fapt la îndoială competența și suficiența Scripturilor." [2]

Nu la fel gândesc catolicii. De exemplu în Evangelium Vitae, Papa Ioan Paul al II-lea vorbește despre importantul ajutor pe care îl pot da centrele de consiliere matrimonială și familială. Desigur, și catolicii își fundamentează viața pe Sfânta Scriptură, dar în același timp ei mai recunosc și Creația, sau Cartea Naturii, ca sursă de revelație divină. Cartea Naturii a fost cea care i-a condus pe cei trei magi la Pruncul Isus, și nu cunoașterea cărților sfinte ale Poporului lui Dumnezeu. Știința magilor nu a dăunat credinței lor, ci dimpotrivă, i-a condus la credință. Așa după cum spunea clar Papa Ioan Paul al II-lea în enciclica Fides et Ratio, între știință și teologie nu există un conflict, ci de fapt o compatibilitate.

Din acest punct de vedere catolicii sunt cei mai fericiți: unii creștini [3] se călăuzesc doar după Cartea Scripturilor, iar părinții seculari doar după Cartea Naturii - catolicii după amândouă. Astfel, catolicii caută să afle de la știință cum să coopereze cu creația pentru a o folosi așa după cum Dumnezeu dorește. Teoria pusă în practică o vedem de exemplu în cazul planificării familiale: părinții seculari o fac cu medicamente abortive, pe când părinții catolici o fac cu RNC (reglarea naturală a concepției - după cum spune titlul, o metodă pur naturală, și care respectă morala creștină).

Desigur, citirea ambelor cărți înseamnă și că părinții catolici se pot folosi de știință și de Scriptură pentru a-și crește copiii. Pentru ei creșterea copiilor nu este un proces aflat la discreția lor. Scriptura spune: "fie că trăim, fie că murim, ai Domnului suntem" (Romani 14,8b). Noi creștem copiii lui Dumnezeu, și suntem datori să urmăm "instrucțiunile" lui Dumnezeu. Dacă unii vorbesc despre "drepturile părinților", părinții catolici pot vorbi doar despre datoria de a sluji, adică obligația de a da copiilor lui Dumnezeu toate darurile pe care El dorește ca ei să le aibă.

 

Natura umană: inerent rea?

Pentru părinții catolici mai există un factor teologic ce se răsfrânge în mod esențial asupra activității lor parentale: este vorba de "efectele" întrupării lui Isus Cristos. Să vedem ce ne spune Catehismul Bisericii Catolice în acest sens, la nr. 460:

"Cuvântul s-a făcut trup pentru a ne face «părtași ai firii dumnezeiești» (2 Pt 1,4): «Acesta este motivul pentru care Cuvântul s-a făcut om, și Fiul lui Dumnezeu, Fiu al omului: pentru ca omul, intrând în comuniune cu Cuvântul și primind astfel înfierea divină, să devină fiul lui Dumnezeu» (Sf. Irineu, Haer. 3, 19, 1). «Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om pentru a ne face pe noi Dumnezeu» (Sf. Atanasie, Inc., 54, 3). «Unigenitus Dei Filius, suae divinitatis volens nos esse participes, naturam nostram assumpsit, ut homines deos faceret factus homo. - Fiul unul-născut al lui Dumnezeu, vrând să ne facă părtași de dumnezeirea sa, și-a luat firea noastră, pentru ca El, făcut om, să-i facă pe oameni dumnezei» (Sf. Toma Aq., Opusc. 57 in festo Corp. Chr. 1).

De aici vine optimismul catolic privitor la natura umană. Catolicii nu neagă păcatul strămoșesc și efectele lui, dar țin cont și de întruparea lui Cristos, de "înfierea divină", de "îndumnezeirea" naturii drept consecință. Unele confesiuni ne-catolice au o viziune aflată la polul opus. Martin Luther compara odată umanitatea cu bălegarul, spunând că harul lui Dumnezeu ne acoperă asemenea zăpezii, dar în interiorul nostru tot bălegar rămânem. Această atitudine se reflectă în mare parte în literatura evanghelică despre creșterea copiilor. Cunoscutul dr. James Dobson afirma în numărul din decembrie 1998 al publicației "Focus on the Family" că deși sunt adorabili și drăguți, "copiii sunt inerent răi". De aici susținerea de către unii autori protestanți a pedepselor corporale, pentru a scoate dracul din cei mici.

Catolicii privesc problema cu mai mare relaxare și optimism, convinși că "orice comportament este o încercare de împlinire a unei nevoi sau a unei intenții pozitive", îi citează autorii pe psihoterapeuții catolici John Grinder și Richard Bandler. Este adevărat că nevoile și intențiile noastre pot fi pervertite la un moment dat devenind de nerecunoscut, dar chiar și atunci la bază se află o nevoie ce trebuie împlinită. Dacă un copil aruncă obiecte și este foarte nervos, catolicii nu acuză dracul din el, ci caută să descopere nevoia neîmplinită, de regulă emoțională. Nu pedepsirea copilului rezolvă problema, ci abordarea lui cu înțelegere, răbdare, iubire.

Pr. Flanagan [4] spunea că "Nu există băieți și fete rele. Doar mediu rău, pregătire rea, exemple rele." Voința trebuie desigur educată, disciplinată, canalizată, dar părinții catolici nu pornesc de la premisa unui război cu copiii lor. Autoritatea exercitată de părinți asupra copiilor trebuie să respecte mereu demnitatea persoanei umane, fără să uităm că ei nu sunt opera mâinilor noastre, ci un dar primit de la Dumnezeu.

* * *

Acestea ar fi trăsăturile principale ce diferențiază părinții catolici de părinții ne-catolici. Soții Popcak mai menționează de asemenea ascultarea, văzută într-un mod aparte de catolici. Despre ascultare însă vom vedea în numărul viitor al revistei. Închei deci aici cu invitația la a reflecta la ceea ce noi, părinții catolici, avem ca patrimoniu specific, pe care poate nu întotdeauna îl conștientizăm și de aceea nici nu îl valorificăm. Patrimoniul este scris în catolică, dar pentru noi aceasta nu este o problemă. Citindu-l, vom avea surpriza de a găsi între paginile lui manualele și instrucțiunile de care avem nevoie, care ne ajută să învățăm nu numai cum să fim părinți, ci și cum să fim la modul general.

 

Note
[1] "Parenting with Grace. Catholic Parent's Guide to Raising (almost) Perfect Kids", Gregory K. și Lisa Popcak
[2] Recenzia din "The Book Peddler" la cartea "Why Christians Can't Trust Psychology", dr. Ed Bulkey
[3] Se cuvinte să subliniem că nu se poate generaliza fenomenul la toți creștinii ne-catolici, amintind de exemplu numeroasele cărți creștine deosebit de valoroase scrise de consilieri ne-catolici, unele apărute la editura Curtea Veche și recomandate în paginile "Familiei creștine"
[4] Fondator al Orașului Băieților (Boys Town), pr. Flanagan este actualmente propus pentru canonizare, procesul fiind în desfășurare.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire