pregateste pagina pentru tiparire

































 

 Revista "Familia creștină" - 03/2006 

DESPRE MOȘTENIRI ȘI DESPRE ZESTRE
Marina Fara

Specia părinților catoliciCuprins

 

Moștenire, zestre... sunt noțiuni care își văd modificat, dacă nu chiar uzul tradițional, cel puțin o parte din conținut... Este o realitate certă faptul că valorile tradiționale sunt puse în cumpănă în actualitatea acestui început de mileniu, în contextul unui paroxism al mobilității, al căutării obsesive de orizonturi noi. Trăim, cu alte cuvinte, o nouă civilizație, opusă cumpătării, cumpănirii, înțelepciunii, modestiei: o civilizație tributară grabei, lucrului gata făcut și deci bun doar de primit, a schimbării ca modă și nu ca necesitate morală.

Și astfel, moștenirea valorilor - această tradițională legătură de continuitate între generații -, zestrea, cu multiplele ei sensuri, materiale, morale, spirituale, sunt realități care se pierd în talazul alinierii la graba timpului. Fără putința de a moșteni o zestre de valori - repet, nu numai materiale - vârsta tânără se vede nevoită să trăiască doar pe termen scurt, un prezent al oportunității și un viitor gata făcut și deci bun doar de primit.

Personalitățile reflexive, cu spirit critic, sunt din ce în ce mai rare - înțelepciunea clădită pe valori umane cedează locul unui simț îngust, al adaptării la necesități de moment - și acestea privite în pripa "ocaziilor": "... un prieten mă ajută să plec să muncesc pentru bani mai mulți. Chiar dacă e undeva, departe de familie... ocazia se poate pierde, pe când copiii pe care îi las acasă sunt încă mici, mai pot să aștepte... În balanță am pus două opțiuni: ocazia și prezența acordată copiilor mei..."

Timpul accelerat este favorabil ocaziei și nu copiilor. Poate tocmai de aceea, copiii, atunci când devin adulți intrând în viața cu responsabilități, cântăresc în mod neașteptat moștenirea pe care au primit-o: ori se aleg cu o "zestre" a frustrării (datorate absenței părinților din copilăria lor), ori cu acea zestre morală care supraestimează "ocazia" în dauna "prezenței" umane (desigur, la rândul lor, și a prezenței alături de părinții deja atinși de nevoile vârstei); ori, nu pun prea mare preț pe amintiri - deci pe trecut -, pe familie, pe valori umane, căci toate acestea, atât de necesare, au "dezertat" din biografia propriei copilării.

Sunt prea multe aceste biografii pentru a nu alcătui, laolaltă, un stil de viață, o cultură... Dacă ele provin dintr-o necesitate socială, ce depășește biografia individuală a familiei românești din perioada tranziției, prin amploarea fenomenului însă, pot constitui o mentalitate: mentalitatea vieții de ocazie. Adică a slujirii ocaziei și nu vieții.

În primii ani după revoluție, lucram împreună cu un grup de tineri, în Centrul pentru viață și familie "Bunavestire", la un sondaj care încerca să afle calitatea motivelor pentru care femeile din București avortau în număr atât de mare. Am grupat motivele în mai multe categorii, dintre care amintesc două: o motivare de ordin filozofic - psihologic, iluzorie manifestare a "libertății", după o viață trăită în totalitarism și după ce printre primele reglementări, în decembrie 1989, se numărase desființarea legii ceaușiste anti-avort. O altă motivare avea încărcătura unui tragism nebănuit, arătând în ce măsură "clipa", "ocazia" de moment erau preferate față de noua viață, cu zestrea ei certă de speranță. În acea cumpănire din partea mamei, în talerul balanței opus copilului, "atârnau" priorități precum: o excursie în Bulgaria, o mașină second-hand din Germania, însoțirea unui om de afaceri în localitatea X...

Comentând aceste argumente cu o doctoriță și o asistentă medicală, acestea - și ele impresionate de calitatea motivelor - le diagnosticau drept "capricii ale discernământului". Era un diagnostic care, de fapt, îndulcea cu tristețe o realitate amară, realitatea unei calități a vieții din care speranța începea să dispară, își pierduse puterea, se demonetizase. Speranța fiind o valoare extrem de sensibilă și de prețioasă, trebuie susținută prin tărie sufletească, prin acea disponibilitate de "ardere de sine" care derivă din credință. Adică acea disponibilitate de a crede în binele invizibil, mai degrabă decât a te încrede în oferta tangibilă a momentului.

Aducerea pe lume a unui copil, ocrotirea vieții, a devenit în general, în zilele noastre, o dificultate, pentru că sentimentul speranței pâlpâie cu flacără din ce în ce mai scurtă, ca timp, iar prioritățile "momentului", cât se poate de tangibile, prevalează. Viața zămislită, viața acelor prime clipe de existență - așa cum a început pentru fiecare dintre noi, de altfel, - este o tainică promisiune (și cine mai crede astăzi doar în promisiuni?); fiind deci atât de "invizibilă" nu are șanse să intre în radarul actual al speranțelor.

Criza declanșată de mentalitatea vieții de ocazie și consecințele ei îngrijorătoare atrag deja numeroase analize și cer soluții grabnice, printre care, în mod deosebit, recuperarea zestrei de valori tradiționale. Speranța, credința și iubirea - numite "virtuți teologale" - fac parte din acea zestre cultivată în tradiția vieții de familie și demonetizată de noile stiluri de viață. Aceste virtuți se întregesc reciproc și îi conferă persoanei tăria sufletească necesară în dificultate, în adversitate. Moștenirea lor este indispensabilă formării persoanei, echilibrului și discernământului și merită deci o atenție specială.

"Transmiterea credinței în familie" este tema întâlnirii mondiale a familiilor cu Papa, care va avea loc în luna iulie la Valencia (Întâlnirile mondiale ale familiilor se desfășoară începând din 1994 din trei în trei ani, în diferite orașe din lume și pe diferite teme de actualitate).

Credința - această virtute teologală - le antrenează pe celelalte: iubirea și speranța. Cu un interes din ce în ce mai mare se vorbește despre civilizația iubirii - civilizația vieții, a speranței, și despre chemarea familiei ca protagonistă a acestei civilizații. Papa Benedict al XVI-lea și-a inaugurat magisteriul cu enciclica dedicată iubirii, iar tema întâlnirii de la Valencia - care cuprinde și un congres teologico-pastoral -, este deja privită cu mult interes. Căci o necesitate incontestabilă, pretutindeni, este aceea de a reface speranța autentică, zestrea de valori umane primite în familie.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire