pregateste pagina pentru tiparire

































 

 Revista "Familia creștină" - 02/2006 

POVESTEA APEI ASCUNSE
Maria Goția

Apelul angelic al lui MozartCuprinsBinecuvântarea unei mame

 

Ieronim copilărise cu multe povești despre bunicii lui dintr-un sat cu nume mare, de la munte.

Mama îi spunea cum rosteau părinții și bunicii ei unele cuvinte, într-un grai care aducea adieri dinspre Bucovina, deși așezarea înconjurată de măguri împădurite nu trecuse dincolo de cumpăna de la care începea acel ținut, decât poate cu turmele ei vestite sau cu vitele și mai vestite, spre târguri.

Îi arăta ștergare vechi de o uluitoare eleganță țesute de Mama-Bună, bunica ei. (Ani mulți după aceea, Ieronim le mai privea cu o oarecare îndoială, întrebându-se cum putea o copilă de pe vremea aceea să aleagă atât de sigur culorile și modelele...)

Mama nu voise să risipească nimic dintr-o zestre pe care, evident, o socotea neprețuită, deși era vorba despre cămăși brodate din care mai rămăseseră doar mânecile princiare, despre perne de la care abia mai putuse salva marginea țesută într-un roșu sau un galben nobil, despre fote desperecheate, dar cu nuanțe atât de rafinate de roz, ce pregăteau ochii pentru niște trandafiri minunați...! Numai așa se explica de ce și cum de le dusese cu ea, în pribegia lor, atât de departe... Cum de, peste zeci de ani, transformându-le în splendide coperte pentru cărți scrise de mână, despre care știa că nu vor fi lăsate să vadă lumina tiparului, le-a dat glas să vorbească despre un neam ales și demn...

 

În familie se mai spunea o poveste, despre un cioban care îl omenise pe haiducul Pintea și pe ai lui, aflat în drum spre Maramureș, care la rândul lui răspunsese cu dărnicie mare, așa încât ciobanul și-a putut da la școală copiii și ei mai departe pe copiii lor, care pe mulți alții i-au ajutat apoi să se ridice.

Mama îi spusese povestea acelui cioban de demult, strămoșul lor Ieronim, cum se zicea pe-acolo, dar băiatului îi plăcea cel mai mult o altă poveste, și mai veche: povestea rămasă de la străbunica străbunicii Mamei-Bune.

 

Aceasta era o dată cu treburi, în curte.

La gardul care revărsa flori înalte de aur spre uliță se opriseră doi drumeți.

- Frumoasă curte!

- Frumoasă, Doamne!

Pasă-mi-te erau chiar Domnul și Sfântul Petru!

- Ce să caute ei pe acolo? se minuna Ieronim.

- Ce altceva decât să vadă "care ce credință are", vorba colindului!? răspundea mama.

- Sau poate pentru că așa-i place lui Dumnezeu, să umble printre oameni... Mama zâmbise la cuvintele băiatului și duse povestea mai departe.

Drumeții nu se mai dădeau duși de lângă gard, admirând rânduiala care domnea în împărțirea chibzuită a curții, între unelte, apoi în curtea puilor, spre grajduri și șură, între straturile de zarzavaturi din spate, întorcându-și iar și iar ochii spre florile care te conduceau până în casă. Așa că gospodina îi observă.

- Bun venit pe la noi, călătorilor! strigase ea cu glas zâmbitor.

- Bun găsit și dumitale! răspunseră ei. Frumoasă curte, frumoasă gospodărie!

- Dar poftiți să vă odihniți la răcoare, sub viță, și-o să vedeți mai bine ce și cum..., glumi femeia, deschizând larg poarta.

Se spălă apoi repede pe mâini și le întinse pe o măsuță un ștergar curat și cât ai clipi le așeză pe el niște cănițe frumoase și o cană brobonită de rece ce era apa cea proaspătă!

Ce bine era pe prispa umbrită de viță... De-abia băuseră două înghițituri de apă, că stăpâna casei îi îmbie cu felii de pâine moale, mai bună ca un cozonac, după cum o vestea mirosul!

De-abia luase Domnul pâinea în mâinile Lui sfinte, că femeia Îl cunoscu și se repezi în lacrimi fericite să I le sărute. Dânsul o mângâie ca pe un copil pe creștet și o chemă să stea cu ei la masă.

Nu era vremea să se codească, să se întrebe dacă se cade..., așa că, fără să mai zăbovească, se așeză și ea.

- Ia spune, draga mea, cum de-s toate așa de frumoase, de bine rânduite și de împlinite aici, la voi?

- Doamne, dar parcă n-ai ști!? N-ai binecuvântat chiar Tu izvorul fântânii noastre, când ai mai trecut pe aici, pe vremea strămoașei mele? Cum să nu crească toate: flori, verdețuri, pomi, animale..., ca în Grădina cea veche a Raiului, din plin și din belșug!? Cum să nu fie toate proaspete și curate, cum au ieșit din mâinile Tale? Noi nu trebuie decât să ne facem cruce și să zicem: "Doamne-ajută!" de fiecare dată când începem, orice lucru ar fi! Iar la urmă să zicem: "Doamne, fii lăudat!", chiar dacă mâinile noastre, cu graba sau slăbiciunea sau nepriceperea, nu fac lucrul acela tocmai bine... Căci Tu, în bunătatea Ta, ai de unde adăuga ce lipsește!

Domnul zâmbea bucuros. Petru Îl privea nerăbdător și emoționat, căci Îl știa bine, nu va pleca fără să umple pe oamenii acelei case de daruri peste orice așteptare!

- Ce dar ai vrea tu, Anișoară? căci Ana o chema pe femeie, întocmai ca pe mama lui Ieronim.

Acesteia i se umplură iar ochii de lacrimi, de duioșia cu care îi rostise Domnul numele și cum o alintase, ca pe un copil. Ce să-și dorească oare mai mult? Dar cum era mamă, răspunse totuși, cu mare sfială:

- Doamne, eu aș vrea ca toți din familia noastră, nu doar cei de-acum, ci și cei care vor veni, să tânjească să bea din fântâna harurilor Tale, căci dacă Tu le vei da de băut din ea, de nimic nu vor mai înseta vreodată!

- Așa să fie, spuse Domnul. Apoi Se ridică, întinse mâna și-i făcu Anei o cruce mică pe frunte. "Ahaa, se gândea Ieronim de fiecare dată când asculta povestea, de-acolo știe mama să facă la fel, de câte ori ieșim din casă...!"

- Fii lăudat în veci! Fii lăudat! răspunse din inimă femeia.

Apoi, Domnul Dumnezeu mulțumi de primire și-i spuse lui Petru:

- Drumul ne-așteaptă și nu mai are răbdare, Petre!

Și porniră cu pas grăbit și plini de veselie, mai departe.

Ori de câte ori Mama ajungea cu povestea aici, Ieronim se bucura că Domnul și Sfântul Petru nu sunt niște moși greoi, împovărați de ani, cum cred unii, ci în putere și plini de viață.

 

Câte nu se întâmplaseră de când auzise povestea pentru întâia dată! Părinții lui vorbeau acum față la față cu Domnul și cu sfinții, pe prispa răcoroasă și înverzită a Raiului, împreună cu înaintașii lor.

Dar pașii îi erau acum parcă de bătrân. Venise după mulți ani în satul acela de unde bunicii lui fuseseră alungați pentru că nu voiseră să se lepede de credința lor, deși știa bine că oamenii se vor feri de el, că nu va fi loc unde să tragă peste noapte: de frica stăpânirii, să nu fie puși laolaltă cu cei din neamul pe al căror gard cineva scrisese, ca pe o ocară: CREȘTINI, sau poate și de rușine, că nu le-au stat atunci alături.

Așa a și fost. Era bărbat în toată firea, și statura, fruntea, privirea, vorba aminteau pe dată de Moșul lui celor ce-l cunoscuseră. Dar întorseseră capul unul după altul, intrând în curți și închizându-le bine.

Ieronim punea pas după pas, dar parcă nici drumul nu-l primea. Ajunse în sfârșit la casa bunicilor.

Curtea era acoperită de zăpadă și el Îi mulțumi lui Dumnezeu că îl scutește să vadă urâțenia pustiului. În casa lor nu putu intra, fiind ferecată cu lanțuri și lacăte. Prin ferestre zări doar pustiu și iar pustiu, așa că merse mai departe, spre restul de grajd, să se așeze acolo, dacă va găsi vreun colțișor uscat.

Găsi un butuc uitat și mulțumi și pentru el. Atât putu face. Ghemuit, își strângea tare cu mâinile brațele lângă trup. Durerea îi legase fedeleș toate gândurile și toate simțămintele, îi înăbușise toate cuvintele și acum se ostenea să-i închidă și ochii. Dar când să-și apropie pleoapele, zări în mormanul de scânduri din fața lui ceva cunoscut. Se ridică îndată și începu să caute cu înfrigurare. Peste câteva clipe ținea în mâini chiar vechea lor troiță care odinioară străjuia intrarea în curte.

O smulseseră dintre flori, o trântiseră la pământ, dar uite că fusese cineva care o dusese pe furiș în fundul grajdului și o salvase astfel să fie arsă ca lemn de foc!

Ieronim se privea ochi în ochi cu Cristos. Culorile se veștejiseră, dar El era acolo și își lăsa brațele străpunse în mâinile lui. Așa cum nu te mai desprinzi de mâinile calde ale unui prieten regăsit după multă așteptare, așa și ei. De la un timp, Ieronim se simți înconjurat de toți cei plecați. Porni să colinde încet, încet, căci era Crăciunul.

Nu băteau clopotele, căci biserica era și ea ferecată și pustie; nu se auzeau colindători, căci oamenii se învățaseră să stea mai mult ascunși. Ieronim colinda mai departe însă și nu se simțea singur.

- Ți-aș fi adus măcar ramuri de brad, dar aici nu mai crește nimic, dacă nu-i cine să-și facă cruce și să zică: "Doamne-ajută!" când începe ceva și nici să-Ți mulțumească. Tocmai aici, unde apa e binecuvântată de Tine... murmură el, amintindu-și cu un zâmbet ușor de povestea din copilărie.

Să fi fost doar aburii respirației lui sau, fiind o noapte sfântă, să-l fi auzit un fir chiar din acea apă ce îndelung așteptase, ascunsă în pământ, să fie iarăși semn de binecuvântare...? Nu știm! Dar pe un ochi de geam al grajdului ruinat înfloriră atunci cele mai frumoase flori de gheață pe care Ieronim le văzuse vreodată.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire